Norii mei

Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant. Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.

În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.

Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde „haosul e fără fisură”, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea. Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere. În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.

Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs. Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.

Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.

Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

Mai avea puţin şi se stingea de la sine, murea ca politician după ce distrusese o ţară şi făcuse atâtea victime printre români. Multora le-a ucis viitorul. Doar că nişte lideri de partid, înfierbântaţi de primul lor succes major, au crezut că tupeul poate înlocui legea. Că, pentru a lua totul, victoria trebuie să fie zdrobitoare şi că scopul scuză mijloacele în orice condiţii. Acţionând ca într-un desant de capturare, s-au substituit unui rău, supralicitându-l.

Un pic mai era şi politicianul Băsescu deceda singur, părăsit de toţi… Este o mare „performanţă” să compromiţi ideea de a-l debarca pe Traian Băsescu, dar şi mai mare e să-l resuscitezi, să-l încarci din nou cu vitalitate, fiind chiar pe cale să prelungeşti termenul de valabilitate pentru sistemul mafiot care a umplut România de puroi. Şi, ca delirul să fie complet, nu e de colo să stârneşti şi Europa, supărarea occidentalilor fiind nu atât pe foştii colaboratori ai lui Băsescu – Victor Ponta şi Crin Antonescu, cât pe România cea mereu plină de bube în cap.

În toată această perioadă, economia şchioapătă apăsat, iar mediul privat de afaceri, cel care a dus greul în perioada de criză, se deteriorează de la o zi la alta. Fără a fi neapărat plata pentru aventura politică încropită de USL, risipirea stabilităţii ce abia se încropise şi efectul precarităţii contextului economic european au crescut costul vieţii şi lucrul acesta îl sperie cel mai tare pe român. Iar această spaimă poate cântări mai greu decât oroarea pentru un preşedinte toxic şi expirat.

Suspendarea lui Băsescu: un demers absolut legitim, o aplicare dezastruoasă. În dispreţul legii – doar pentru că şi portocaliii au călcat-o în picioare, cu o comunicare publică neprofesionistă, actori nepricepuţi şi necredibili, e pe cale să se discrediteze cel mai aşteptat moment politic. Doar determinarea liderilor este exemplară, pentru unii ea ascunzând dorinţa de a ajunge mai repede la banii publici sau de a scăpa de dosare penale. În fapt, o operaţiune de înlocuire a unei puteri discreţionare cu alta, ce s-a dovedit repede la fel de excesivă. Plagiindu-i pe pedelişti, au trezit din nou senzaţia de haită, înspăimântând pe oricine mai visează încă la o viaţă normală în România.

Din toate poveştile politice cu piraţi, copiloţi, chiulangii şi alţi băieţi cu ochi albaştri a lipsit mereu personajul colectiv „poporul”, căruia i se spune din când în când şi „electoratul”, pentru simplul motiv că, fiind victimă eternă, e mereu lipsit de replică, dar pus invariabil să plătească circul.

Fiecare are motivul său, dar aproape toată lumea îl vrea plecat pe Băsescu de la Cotroceni. Poporul s-a săturat de hăhăiala lui, dar în special s-a săturat de sărăcie. Politicienii – de la caz la caz… însă majoritatea se pare că au obosit să joace după cum le cântă Jucătorul. Plus că furtişagul nu e la liber, prea vrea să le împartă pe toate Stăpânul. Multe ar fi de povestit despre ce-l mână pe fiecare în luptă împotriva lui Traian Băsescu.

Dintre toţi, unul are o determinare specială. Aşteaptă de ceva vreme la coadă să ajungă preşedinte, are o alianţă care-i garantează formal accesul spre Cotroceni la următoarele alegeri prezidenţiale, are spijinul politic al partidului şi al unor oameni de afaceri, dar… Dar a aflat de curând că nu are nici o şansă să câştige alegerile prezidenţiale, pentru că rezultatele localelor şi simulările îl dau câştigător detaşat pe cel care tocmai şi-a reînnoit mandatul de primar al Bucureştilor. Doar să nu candideze Sorin Oprescu, aşa ar avea o şansă Crin Antonescu.

În aceste condiţii, drumul spre Cotroceni nu mai poate fi cel al alegerilor, e prea riscant şi depinde de voinţa lui Oprescu de a se „băga” sau a se da la o parte. Atunci, dacă prin alegeri nu se poate, singura cale rămasă e prin suspendarea lui Băsescu şi trimiterea de drept pe scaunul vacantat de la Cotroceni a preşedintelui Senatului, poziţie care s-a văzut cât de uşor a fost de uzurpat. Şi camarila domnului Antonescu a înţeles această ultimă şansă, iar asta a mobilizat-o teribil. Şi unii dintre aliaţii social-democraţi au înţeles şi-l preferă pe Crin doctorului, care parcă e din alt film şi cu un scenariu propriu, în care nu mai încap şi alte personaje.

Toţi vor avea un beneficiu din plecarea lui Băsescu, doar unul va pierde totul: Victor Ponta, cel care  a lăsat să se înţeleagă că a orchestrat totul, dar, în fapt, a fost lăsat să se agite cel mai mult în faţa camerelor de filmat.

Serviciile secrete care distribuie cărţile la masa de joc şi stabilesc miza continuă să-şi dispute supremaţia, determinând actorii politici să ne mai spună o poveste halucinantă despre o Românie rătăcită în istorie, despre o naţie care nu-şi depăşeşte neputinţa de a nu naşte bărbaţi de stat, ci doar băieţi de serviciu.

Unii dintre cei care au tras cu dinţii să revină în Consiliul de Administraţie al TVR nu au făcut-o pentru a acţiona asupra viitorului televiziunii publice, ci pentru a avea acces la documentele trecutului, la actele care le dovesc complicitatea la dezastru. În acest fel au posibilitatea să şteargă urmele sau măcar să le măsluiască. De aici şi graba cu care şi-au dorit să se instaleze şi să preia conducerea Consiliului şi, implicit, pe a secretariatului acestuia, acolo unde sunt depozitate stenogramele şi procesele verbale.

Obedienţa exemplar dovedită în mandatele anterioare, serviciile făcute politicienilor au determinat anumite partide să-şi trimită în Consiliu aceiaşi reprezentanţi pe care i-au avut şi până acum (şase la număr), fără să ţină cont de faptul că sunt aceleaşi persoane care au contribuit la prăbuşirea TVR. Având ca singură grijă obstrucţionarea oricărei tentative de a elucida cauzele şi de a identifica vinovaţii, renumirea lor este toxică pentru funcţionarea normală a noului Consiliu – motiv pentru care el este nefuncţional din prima zi, inapt să judece furăciunile şi neprofesionalismul din trecut, pentru că, în fond, ar fi pus în situaţia de a-i judeca pe şase din cei treisprezece membri. Conflictul de interese al celor re-numiţi este evident, iar starea de blocaj şi consumarea energiilor în lupte intestine vor secătui de putere o instituţie şi aşa vlăguită de jaf şi incompetenţă.

Fostul director SIE, Elwis Claudiu Săftoiu, şi ceilalţi doi angajaţi cu state vechi (prezenţi fără întrerupere în cele trei Consilii de Administraţie de la declanşarea declinului TVR) – Lucia Hossu Longin şi Sorin Burtea – alcătuiesc un triumvirat şi au propriile lor motive să facă parte din el. Despre primul se spune că a fost trimis de nişte liberali cu ochi albaştri cu misiunea să privatizeze o bucată de TVR, măsură ce va putea fi percepută ca „firească” în situaţie de criză, poate chiar ca o „soluţie salvatoare” – în ultimă instanţă, o banală afacere imobiliară. Pentru ceilalţi doi, singura grijă este să nu iasă la suprafaţă deciziile pe care le-au luat în cârdăşie cu Lăzescu – decizii cu iz penal, să nu se auditeze prestaţia conducerilor anterioare, să nu răzbată nimic din beneficiile dobândite din complicitate. Memorialul Furăciunii trebuie ţinut departe de ochii lumii, realizatorii lui reuşind să fie din nou în situaţia de a-şi încasa „drepturile de autor”.

Concluzie: pe unul îl interesează viitorul, pe ceilalţi, trecutul. Şi într-un caz, şi în altul, doar al lor, nu al TVR. Deşi Constituţia României insistă asupra rolului important al acestei instituţii, în ochii multora TVR e doar o pradă ca oricare alta.

Problemele României, frământările ei se regăsesc, la scară redusă, în zbaterile din TVR. Televiziunea română este oglinda în care se reflectă chipul ţării, zâmbind rar, cel mai adesea schimonosit de durere. Această relaţie fractală în care partea vede întregul a făcut ca toate bolile României să fie şi suferinţele trăite la modul acut de TVR. Şi cum mai degrabă se lipesc cele rele, peste cele bune trecându-se uşor şi în grabă, molimele mari ale jafului şi incompetenţei au bântuit în TVR, pustiind-o în ultimii ani.

Există, poate, o toleranţă exagerat de mare la rău, ce se sprijină pe indiferentismul „dacă mie îmi merge astăzi bine, nu-mi pasă de ceilalţi” şi pe atitudinile duplicitare dobândite ca un reflex de adaptare la desele schimbări de putere. Individualismul urban amestecat cu lăcomia face ravagii. Dacă eşti şi şantajabil, şi pofticios de putere, atunci eşti cea mai bună unealtă în mâna lui Traian Băsescu. Acest mecanism a generat conducerile din TVR în ultimii şapte ani, iar rezultatele se văd astăzi şi nu contenim să ne mirăm cum de a fost posibil acest dezastru.

Purtându-şi amintirea unor trecuturi neasumate şi în lipsa unei înnoiri duse până la capăt, TVR a cărat după ea multe dintre cancerele care au măcinat-o chiar dinainte de Revoluţie. Starea toxică este dată de agenţii politici sub acoperire de jurnalişti, care dezechilibrează continuu atitudinea ce ar trebui să decurgă din asumarea misiunii de televiziune publică, dar şi de ceilalţi „miliţieni” care sunt mereu de partea celor de la putere. Este dată de frica intrată în fibra acelor teverişti care ajung doar să supravieţuiască şi nu să-şi trăiască demn condiţia de profesionişti într-o instituţie publică. Conştiinţele strivite de acceptarea sub-vieţuirii s-au transformat într-o masă aproape amorfă, pe placul politicienilor şi al şmecherilor puşi pe căpătuială, şi i-au făcut pe aceştia să considere starea de letargie specifică din TVR ca o garanţie că acolo mămăliga nu poate exploda. Pe aceasă siguranţă s-au bazat ani la rândul cei care au văzut în TVR doar o feudă pe care din când în când o pot poseda.

Şi totuşi… mămăliga e pe cale să le explodeze în faţă. Din ce în ce mai multe conştiinţe se trezesc, dându-şi seama că frica e doar în mintea lor. Că suntem ceea ce gândim. Să fie semnul că şi România, la scara întregului, începe să-şi redobândească luciditatea şi curajul de a-şi asuma viitorul, prim pas spre redobândirea demnităţii şi, implicit, a bunăstării? Ce greu e să trăieşti normalitatea în România!

Lui Traian Băsescu i s-au înecat corăbiile, dar bravează turuind mult şi aiurea. Un strop de adevăr, o tonă de minciună, legate cu ură şi apoi vărsate în ziceri pline de venin – e felul lui de a camufla eşecul propriu şi al camarilei sale.

La 22 de ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania cea înfrântă şi ruinată era deja o putere refăcută şi în plin avânt economic, prosperitatea ei atrăgând ca un magnet. La 22 de ani după Revoluţie, România este o ţară secătuită. E patria din care românii fug ca să scape de jaful politicienilor, ultimii şapte ani fiind şi cei mai negri, de parcă am fi trecut printr-un nou război.

În pofida logicii, în ciuda bunului simţ, cel care critică cel mai apăsat dezastrele petrecute e chiar cel care le-a comis. Criminalul plânge de mila cadavrului prăduit, mângâind pe ascuns portofelul defunctului. Culmea tupeului, Băsescu îşi ridică impostura la rang de critică publică. Girând falsul cu autoritatea funcţiei de preşedinte, o şi compromite. Face din vocea preşedintelui României glasul mascaradei fără seamăn. E şi cazul ultimei dezlănţuiri împotriva TVR al cărui dezastru economic şi instituţional a început odată cu mandatul său de preşedinte şi s-a desăvârşit în ultimii ani prin jaful şi incompetenţa ţuţărului său.

Răul instinctual se hrăneşte cu durerea celor umiliţi. Doar că aceştia se trezesc uneori, iar la alegeri scufundă flota prăduitorilor portocalii. Nava amiral, Băsescu Traian, bântuie acum în derivă ecranele tulburi ale televizoarelor, ambalând motoare pentru a face valuri, stropind în dreapta şi-n stânga, mai abitir de când a aflat că i s-a luat şi ICR – puşculiţa din care-şi plătea adulatorii intelectuali, teoreticienii culturii fraudei.

Acum şapte ani, când ţara îi cădea la picioare, obişnuia să se adreseze cu „Pleşule… Comănescule…” Gureş şi pus pe băşcălie, îşi masca umorile personale permiţându-şi orice grosolănie. Cum s-ar adresa el astăzi celui care este acum, dacă ar mai avea neruşinarea de atunci? S-ar lua la mişto, în stilu-i caracteristic: „În ce zeamă ţi-ar plăcea să te conservi la Cotroceni, Băsescule, în formol sau în whisky?” Apoi ar hăhăi cu faţa schimonosită de orgasmul propriei mitocănii. Adulatorii, deja ascunşi, nu vor putea fi priviţi, dacă îşi coboară jenaţi privirile în pământ. Nici măcar adversarii nu s-ar amuza, pentru că sentimentul dominant pe care i-l poartă tot românul este dezgustul. De silă nu mai poate nimeni să râdă.

Va părăsi scena curând, ca un saltimbanc ce a stârnit prea multă durere pentru a-i mai veni cuiva să se veselească. Nici măcar râsul-plânsul… A măscărit o ţară, a stricat vieţile multora şi, pentru asta, cele mai bun lucruri la care mai poate spera sunt uitarea şi iertarea, căci „n-a ştiut ce face”. A fost doar un farsor plin de răutate urcat în fruntea unei ţări care nu conteneşte să se împiedice singură atunci când nimeni n-o obligă să cadă.

Un lucru mai puţin ştiut e că slugile credincioase, care l-au venerat şi nu i-au ieşit din cuvânt, nu-l mai numesc „Zeus”. Astăzi, îi spun în şoaptă Sărsăilă…

Acum şapte ani, la presiunile dumneavoastră şi ale subordonaţilor politici, am demisionat din funcţia de preşedinte-director general al TVR. La acel moment, făceam o fotografie sumară a situaţiei în care lăsam televiziunea publică: 20 de milioane de euro profit net pe anul 2004, 17 milioane de euro în conturi, sub 3000 de angajaţi, spaţii de producţie şi de birouri nou construite (mii de metri pătraţi), procesul de retehnologizare într-un stadiu avansat, operaţiunea de rebranding – o reuşită pe plan intern şi internaţional, poziţia doi-trei în topul naţional al audienţelor TV şi, cel mai important, faptul că angajaţii redobândiseră mândria de a lucra în TVR. Televiziunea Română devenise „imaginea timpului său”, ajungând o instituţie puternică şi respectată.

Astăzi, Televiziunea Română, pe care aţi aservit-o şi aţi umilit-o cum niciodată nu s-a mai întâmplat, înregistrează pierderi economice uriaşe, cumulează datorii de aproape 150 de milioane de euro, personalul este supradimensionat (3500 de angajaţi) prin angajarea ziariştilor obedienţi şi oferirea de sinecuri clientelei politice, audienţele sunt prăbuşite (tronsoane lungi de timp cu audienţe zero), este decredibilizată şi lipsită de respect public, iar lista dezastrelor poate continua. Un amănunt: actualul preşedinte-director general, Alexandru Lăzescu, a fost numit de dumneavoastră personal.

Cine e vinovat de ce s-a întâmplat în aceşti şapte ani? În primul rând Traian Băsescu. Aţi dispus aservirea TVR cu orice preţ, ordinul fiind executat de Mona Muscă şi Raluca Turcan, ajutate de un şir lung de cozi de topor, ce au beneficiat de colaborarea unora dintre şefii TVR şi de susţinerea unor acoperiţi din presă. Băsescu-Muscă-Turcan este triumviratul care a declanşat distrugerea TVR. Punând conducători incompetenţi, aţi obţinut garanţia fidelităţii lor, iar, ca recompensă pentru slugărnicie, le-aţi dat mână liberă la jaf.

Problema depolitizării TVR v-a fost doar un subiect de campanie electorală. După alegeri, v-aţi întrecut înaintaşii, subordonând-o politic şi mai mult, ca de altfel pe toate celelalte instituţii publice. Tot ce aţi reproşat cândva altora aţi făcut înzecit odată ajuns la putere: „corupţie la vârf”, trafic de influenţă, politizare excesivă, nepotism, impostură etc.

Aţi câştigat alegerile din 2004 cu sloganul „Dreptate şi Adevăr”. În fapt, lucrurile au fost exact pe dos, guvernarea dumneavoastră a stat sub semnul nedreptăţii şi al minciunii, pe fundalul unei stări conflictuale pe care aţi avut grijă să o alimentaţi permanent. Sloganul mai potrivit ar fi fost „Jaf şi incompetenţă”, pentru că în TVR, ca în întreaga ţară, asta s-a petrecut. Este uluitor cum în numai şapte ani au fost prădaţi aproximativ 150 de milioane de euro! Iată „eficienţa” regimului Băsescu şi felul în care s-a concretizat mult clamata „modernizare a statului”. Multiplicând situaţia dezastrului din TVR la realitatea celorlalte instituţii publice, avem dimensiunea ororii unei politici de destabilizare a structurii de rezistenţă pe care stă orice stat suveran. Dumneavoastră vă aparţin cuvintele care sună ca un blestem: „statul nu mai poate fi responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi”, ce au declanşat cel mai crunt individualism, maximizând indiferentismul social. În fapt, aţi militat pentru un stat iresponsabil, condus de indivizi responsabili doar pentru propria lor îmbogăţire şi preocupaţi să-l menţină captiv cu orice preţ.

Nu aţi fost un preşedinte-jucător, ci un preşedinte-distrugător, spre nenorocirea multor români. Veţi spune că nu aţi făcut totul de unul singur, că la ruinarea sistemului public (mass-media, sănătate, învăţământ etc.) şi la haosul general din administraţie au contribuit şi alţii. Sigur că nu aţi demolat solitar, dar cei care v-au pus planurile în fapte au fost aleşi de dumneavoatră dintre fidelii incompetenţi şi şantajabili, deci uşor de controlat într-un sistem structurat după reguli mafiote, România cotropită fiind sistematic spoliată şi siluită. Dacă CSAT ar funcţiona normal, ar fi trebuit de mult să se autosesizeze de pericolul pe care l-aţi reprezentat pentru România.

Cine ştie de cât timp va fi nevoie să se repare dezastrul pe care îl lăsaţi în urmă? Sunt stricăciuni care nu vor mai putea fi vreodată îndreptate. Aţi degajat atâta ură împotriva propriei ţări, încât epoca Băsescu va rămâne în amintire ca un coşmar, trauma războiului pustiitor pe care l-aţi purtat aiurea cu propriul popor, o calamitate pe care aţi abătut-o asupra României într-o perioadă istorică în care i-ar fi putut fi mult mai senin. Niciodată nu au fugit din propria lor ţară atâţia români, niciodată n-am trăit atâta dezrădăcinare. De data asta, răul cu care românii s-au confruntat a fost nu numai imens şi perfid, dar a venit din interior, de aceea şi doare atât de tare, iar răul poartă numele dumneavoastră, domnule Traian Băsescu.

Dincolo de durerea de a vedea distrusă munca mea şi a colaboratorilor mei din TVR, vă sunt recunoscător pentru că, încercând să-mi faceţi rău acum şapte ani, mi-aţi făcut un mare bine, determinându-mă să mă întorc la vechile mele preocupări, departe de mizeria fizică şi morală care a înflorit, sufocând ţara în epoca Băsescu şi, pentru asta, vă mulţumesc.

Prea a mers uşor. Prea s-au legat toate şi, în aceeaşi zi cu moţiunea, Băsescu l-a şi nominalizat pe Victor Ponta. Să fi întors Securitatea redivivus armele? Să fi „mutat” SRI, punând cu adevărat în dificultate guvernarea SIE-STS-SPP? Îmbuibarea guvernanţilor să-i fi făcut mai neatenţi sau doar au mimat înfrângerea pentru a-şi digera în linişte prăzile, privind cum îşi vor rupe picioarele noii veniţi. Lipsa de joc, fără comentarii, fără şicane, fără miştourile obişnuite, pune pe gânduri atunci când vine de la Băsescu, mai ales că a doua zi după căderea guvernului fostul prim-ministru era convocat la Neptun la o discuţie de taină cu Stăpânul. Sigur este că pedeliştii lasă în urma lor o situaţie ale cărei dimensiuni dezastruoase încă nu le vedem. Au jefuit şi pârjolit totul, au îndatorat ţara cum nimeni în istorie nu a făcut-o. Poate au lăsat şi nişte „bombe” care să-i explodeze în faţă, la termen, viitoarei guvernări. Tinerii politicieni învingători se bucură ciondănindu-se juvenil pe posturi, bătrânii sunt sceptici şi îngrijoraţi: „suntem într-un moment extrem de periculos al existenţei PSD” (Viorel Hrebenciuc).

Aşteptarea cetăţenilor e mare, pe măsura disperării multora dintre ei. De aceea şi şansa ratării e la fel de mare. Românii nu mai au rezerve de răbdare şi nici nu mai sunt dispuşi să accepte explicaţii sau să cauţioneze erori de parcurs. Cei mai mulţi aşteaptă ca noii guvernanţi să facă minuni – greu de presupus pe fondul distrugerii generalizate din ultimii ani şi greu de realizat de către nişte oameni care aparţin aceleiaşi clase politice ca şi adversarii lor scoşi de la putere. Dar pericolul cel mai mare vine chiar de la elita USL: cât va reuşi să reziste la presiunile interne de a promova în structurile guvernamentale şmecheri, băieţi care au frecat ecranele televizoarelor şi-atât, îmbătrâniţi în rele şi comisioane?! Dacă echipa va fi putredă, repede se va-mpuţi totul. Nevoia de o echipă şi morală (sună ca dracu’ în context!), şi competentă e cu atât mai acută, cu cât situaţia României este mai mult decât gravă. Când pe masa de operaţie se află un pacient pe moarte, nu trebuie trimişi să-l opereze nişte doctori care se uită mai întâi la plicul cu bani şi care, pe deasupra, au operat mai mult din gură pe la talk-show-uri.

Băsescu are, ca de obicei, un singur interes naţional: propria persoană! Dar acum, în mod special, e preocupat de cum să-şi scape pielea. Este ştiut ca unul care nu respectă nici o înţelegere şi care-şi lichidează camarazii după ce s-a folosit de ei. Cei cu care a deschis negocierile de a ceda treptat puterea în schimbul garanţiilor ferme că nu se vor atinge de el (adică nu-l vor băga la închisoare) sunt destul de precauţi, cunoscându-i lipsa de scrupule, oricât ar afirma acesta că va juca aşa cum o să i se cânte. Această stare de lucruri complică situaţia şi este de aşteptat ca Băsescu să se zvârcolească mult şi imprevizibil, să încerce orice pentru a împiedica justiţia să-şi facă vreodată treaba în cazul lui. Jocul e pe viaţă şi pe moarte, pentru că viaţă înseamnă libertate. Perspectiva puşcăriei îl va radicaliza şi îi va coborî şi mai jos nivelul de joc, pentru că dispoziţia lui de a se umili jucând orice i se va spune, în schimbul garanţiilor de supravieţuire, nici el nu prea o ia în seamă. Blestemul Băsescu nu s-a sfârşit.

În aceste vremuri de restrişte, cea mai înfocată patrioată din România este UDMR. Mai mult, este cea care se îngrijeşte nu doar de pădurile, cultura, sănătatea şi undele radio româneşti, se îngrijeşte de unitatea naţională! Asta, pentru că, în condiţiile în care PDL era dispus să-i dea orice, UDMR a cerut doar o biată universitate de medicină, cu predare în limba maghiară. Ar fi putut obţine Munţii Carpaţi şi i-ar fi primit cu bonus – munţii Dobrogei, că-s mai vechi. Ar fi putut cere apa Mureşului şi-ar fi primit şi Dunărea, cu deltă cu tot. Crivăţul de-l cerea, se căpătuia şi cu briza mării. Chiar şi o clonă a Mioriţei, acum de Paşti. Orice, râul, ramul…

Şi UNPR ar da maxim, că cine-o să-i mai ia pe ei la guvernare şi,  în loc să se întoarcă în garnizoanele de unde au dezertat, mai bine îi face generali pe toţi udemeriştii, că ce mai e să fii azi general în România? Unul dintre cei foarte mulţi, cu pensiile tăiate, şi amestecat cu activiştii de partid… Iar, dacă UDMR s-ar răsti un pic mai tare, i-ar face chiar generali cu patru stele, cu cinci, cu câte stele ar vrea ei, liberi să poarte ce tricolor vor şi să cânte Deşteaptă-te române pe muteşte, dar evident, pe muteşte în maghiară.

La fel şi grupul parlamentar al minorităţilor naţionale ar da orice, că nu dau de la ei. Ar fi dispuşi să se declare minoritari cu dublă cetăţenie, turco-maghiară, armeano-maghiară, lipoveano-maghiară, etc. Varujan Pambuccian ar explica telespectatorilor ecuaţia guvernării cu mai mulţi acoperiţi, iar nevorbitorii de limbă română ar înţelege perfect şi-ar spune „Să trăiţi!”. Li s-ar părea perfect normal ca limba oficială a dragii lor Românii să fie secuiasca.

Dar cel mai mult ar da Traian Băsescu. Ar da rezerva lui de whisky pe un an, pe Nuţi, că deja îl cam încurcă, ar da o lege ca toţi spionii români să fie agenţi dubli, iar dacă sunt deja, să fie tripli şamd. Ar da în oricine, numai să dispară perspectiva ca după Cotroceni să urmeze Jilava. Ar da şi Marea Neagră – că tot pute a votcă şi lui îi place malţul scoţian, mai puţin o singură dană în care să dea cu câte un vapor când i se pune pata pe chelie.

Asta e politică naţională! Orice coboară sub acest nivel se numeşte naţionalism desuet.

Timp de mai bine de 10 ani, Nemira a avut sediul în Bdul Ion Mihalache nr. 125, aici ocupând subsolul, o parte a parterului şi a mezaninului blocului, spaţii proiectate şi construite (ca pentru majoritatea blocurilor din zonă) pentru a fi birouri sau magazine. Începând de astăzi, activitatea editurii se va desfăşura în Bdul Nicolae Titulescu nr. 48, sector 1 (redacţia, serviciul de marketing şi departamentul online) şi în Bdul Timişoara, nr. 80, Clădirea Radox, sector 6, unde funcţionează departamentele de distribuţie, financiar-contabile şi de administraţie (detalii mai multe pe www.nemira.ro).

Sediul din Bdul Ion Mihalache a fost închiriat de la Regia Administraţiei Protocolului de Stat, instituţie în subordinea Secretariatului General al Guvernului, şi până acum câteva luni nu am avut probleme majore cu „proprietarul”. În toamna anului trecut, după o inspecţie a pompierilor, a trebuit să cedăm subsolul clădirii, ca mai apoi să fim înştiinţaţi că ni se dublează chiria retroactiv (nemodificată de aproximativ 10 ani, exprimată iniţial în dolari şi apoi în euro şi actualizată mereu în lei) pe motiv, se pare, că spaţiul respectiv ar fi unul de locuit şi, în consecinţă, are un tarif dublu! De neînţeles o asemenea măsură unilaterală, într-o perioadă de criză, când piaţa imobiliară este prăbuşită! Doar că, atenţie: Guvernul a aprobat de curând lista imobilelor şi spaţiilor din proprietatea RA-APPS care vor fi vândute în următoarea perioadă, pe listă fiind şi spaţiul nostru din Bdul Ion Mihalache nr. 125. Tot în aceeaşi perioadă, articolele mele din presă au continuat să fie critice la adresa puterii, provocând nervozitate în exces!

Presiunea de a abandona sediul din Bdul Ion Mihalache nr. 125 pare o combinaţie între intenţia unui politician de la putere de a-l cumpăra, poftind la el, şi obişnuitele şicane pe care guvernanţii le fac celor care-i critică. O combinaţie tipică între interese private pe seama statului şi represiuni asupra contestatarilor.

Îmi cer scuze colegilor mei şi celor care vor avea mici încurcături cu mutarea sediului, dar asta e România zilelor noastre: relaţiile comerciale cu statul la bunul plac al puterii, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, libertatea de expresie – o poveste spusă la parada democraţiei. Aşa se comportă orice putere politică delirantă şi arogantă.

Nemira, editura al cărei nume înseamnă fără linişte, a avut mereu o viaţă agitată, mereu în căutare de drumuri, dar totdeauna a ieşit din strânsoare mai puternică şi mai dornică de a mira lumea cu cărţile ei. Schimbi locul, schimbi norocul…