Norii mei

E mult mai mare responsabilitatea decât plăcerea, atunci când vezi cât de mulţi oameni cred în tine. Le mulţumesc tuturor colegilor din TVR pentru că m-au ales. Le mulţumesc, o dată în plus, celor care au declanşat fenomenul, care s-au străduit să-l pună în fapt şi au vegheat ca nimic să nu-l pericliteze.

Bucuria încrederii unuia în celălalt, sentimentul solidarităţii sunt stări puternice care, odată regăsite, pot mişca munţii din loc. E vremea să transformăm forţa indignării în energie pentru schimbare.

Cu preţuire, al vostru,

Valentin Nicolau

Problemele României, frământările ei se regăsesc, la scară redusă, în zbaterile din TVR. Televiziunea română este oglinda în care se reflectă chipul ţării, zâmbind rar, cel mai adesea schimonosit de durere. Această relaţie fractală în care partea vede întregul a făcut ca toate bolile României să fie şi suferinţele trăite la modul acut de TVR. Şi cum mai degrabă se lipesc cele rele, peste cele bune trecându-se uşor şi în grabă, molimele mari ale jafului şi incompetenţei au bântuit în TVR, pustiind-o în ultimii ani.

Există, poate, o toleranţă exagerat de mare la rău, ce se sprijină pe indiferentismul „dacă mie îmi merge astăzi bine, nu-mi pasă de ceilalţi” şi pe atitudinile duplicitare dobândite ca un reflex de adaptare la desele schimbări de putere. Individualismul urban amestecat cu lăcomia face ravagii. Dacă eşti şi şantajabil, şi pofticios de putere, atunci eşti cea mai bună unealtă în mâna lui Traian Băsescu. Acest mecanism a generat conducerile din TVR în ultimii şapte ani, iar rezultatele se văd astăzi şi nu contenim să ne mirăm cum de a fost posibil acest dezastru.

Purtându-şi amintirea unor trecuturi neasumate şi în lipsa unei înnoiri duse până la capăt, TVR a cărat după ea multe dintre cancerele care au măcinat-o chiar dinainte de Revoluţie. Starea toxică este dată de agenţii politici sub acoperire de jurnalişti, care dezechilibrează continuu atitudinea ce ar trebui să decurgă din asumarea misiunii de televiziune publică, dar şi de ceilalţi „miliţieni” care sunt mereu de partea celor de la putere. Este dată de frica intrată în fibra acelor teverişti care ajung doar să supravieţuiască şi nu să-şi trăiască demn condiţia de profesionişti într-o instituţie publică. Conştiinţele strivite de acceptarea sub-vieţuirii s-au transformat într-o masă aproape amorfă, pe placul politicienilor şi al şmecherilor puşi pe căpătuială, şi i-au făcut pe aceştia să considere starea de letargie specifică din TVR ca o garanţie că acolo mămăliga nu poate exploda. Pe aceasă siguranţă s-au bazat ani la rândul cei care au văzut în TVR doar o feudă pe care din când în când o pot poseda.

Şi totuşi… mămăliga e pe cale să le explodeze în faţă. Din ce în ce mai multe conştiinţe se trezesc, dându-şi seama că frica e doar în mintea lor. Că suntem ceea ce gândim. Să fie semnul că şi România, la scara întregului, începe să-şi redobândească luciditatea şi curajul de a-şi asuma viitorul, prim pas spre redobândirea demnităţii şi, implicit, a bunăstării? Ce greu e să trăieşti normalitatea în România!

Lui Traian Băsescu i s-au înecat corăbiile, dar bravează turuind mult şi aiurea. Un strop de adevăr, o tonă de minciună, legate cu ură şi apoi vărsate în ziceri pline de venin – e felul lui de a camufla eşecul propriu şi al camarilei sale.

La 22 de ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania cea înfrântă şi ruinată era deja o putere refăcută şi în plin avânt economic, prosperitatea ei atrăgând ca un magnet. La 22 de ani după Revoluţie, România este o ţară secătuită. E patria din care românii fug ca să scape de jaful politicienilor, ultimii şapte ani fiind şi cei mai negri, de parcă am fi trecut printr-un nou război.

În pofida logicii, în ciuda bunului simţ, cel care critică cel mai apăsat dezastrele petrecute e chiar cel care le-a comis. Criminalul plânge de mila cadavrului prăduit, mângâind pe ascuns portofelul defunctului. Culmea tupeului, Băsescu îşi ridică impostura la rang de critică publică. Girând falsul cu autoritatea funcţiei de preşedinte, o şi compromite. Face din vocea preşedintelui României glasul mascaradei fără seamăn. E şi cazul ultimei dezlănţuiri împotriva TVR al cărui dezastru economic şi instituţional a început odată cu mandatul său de preşedinte şi s-a desăvârşit în ultimii ani prin jaful şi incompetenţa ţuţărului său.

Răul instinctual se hrăneşte cu durerea celor umiliţi. Doar că aceştia se trezesc uneori, iar la alegeri scufundă flota prăduitorilor portocalii. Nava amiral, Băsescu Traian, bântuie acum în derivă ecranele tulburi ale televizoarelor, ambalând motoare pentru a face valuri, stropind în dreapta şi-n stânga, mai abitir de când a aflat că i s-a luat şi ICR – puşculiţa din care-şi plătea adulatorii intelectuali, teoreticienii culturii fraudei.

Acum şapte ani, când ţara îi cădea la picioare, obişnuia să se adreseze cu „Pleşule… Comănescule…” Gureş şi pus pe băşcălie, îşi masca umorile personale permiţându-şi orice grosolănie. Cum s-ar adresa el astăzi celui care este acum, dacă ar mai avea neruşinarea de atunci? S-ar lua la mişto, în stilu-i caracteristic: „În ce zeamă ţi-ar plăcea să te conservi la Cotroceni, Băsescule, în formol sau în whisky?” Apoi ar hăhăi cu faţa schimonosită de orgasmul propriei mitocănii. Adulatorii, deja ascunşi, nu vor putea fi priviţi, dacă îşi coboară jenaţi privirile în pământ. Nici măcar adversarii nu s-ar amuza, pentru că sentimentul dominant pe care i-l poartă tot românul este dezgustul. De silă nu mai poate nimeni să râdă.

Va părăsi scena curând, ca un saltimbanc ce a stârnit prea multă durere pentru a-i mai veni cuiva să se veselească. Nici măcar râsul-plânsul… A măscărit o ţară, a stricat vieţile multora şi, pentru asta, cele mai bun lucruri la care mai poate spera sunt uitarea şi iertarea, căci „n-a ştiut ce face”. A fost doar un farsor plin de răutate urcat în fruntea unei ţări care nu conteneşte să se împiedice singură atunci când nimeni n-o obligă să cadă.

Un lucru mai puţin ştiut e că slugile credincioase, care l-au venerat şi nu i-au ieşit din cuvânt, nu-l mai numesc „Zeus”. Astăzi, îi spun în şoaptă Sărsăilă…

Dragă Răzvan Butaru,

 Iniţiativa ta mă onorează şi, din multele mesaje primite în ultimele ore, înţeleg că ai polarizat adeziunea multor colegi şi asta după atâţia ani de când ne-am despărţit.

Am, totuşi, o nedumerire. Înţelegem, oare, exact care ar fi misiunea mea în cazul ipotetic că aş reveni în TVR? Sigur nu m-aş întoarce ca un magician  care să facă minuni salvând peste noapte televiziunea de la dezastrul în care se află. Dacă acum zece ani veneam pe un fond de normalitate, astăzi stuaţia este tragică la modul general, iar în particular, mie încă nu-mi vine să cred că a fost posibil un asemenea jaf în TVR. De aceea, ipotetic vorbind, aş veni ca un manager obligat să ia măsuri aspre într-o situaţie critică, disperată. TVR este ca un pacient adus la urgenţă, după ce a fost jefuit cu violenţă, aproape în comă şi care are nevoie urgent de operaţii. Îţi spun doar câteva măsuri care ar trebui luate fără ezitare şi apoi să meditaţi dacă unul ca mine mai este cu adevărat dorit:

- schimbarea acelora din conducere care au contribuit activ sau tacit la dezastrul actual;

- verificarea condiţiilor suspecte care au dus la pierderi financiare;

- concedierea surplusului de angajaţi care nu fac nimic, în afară de a încasa pe card leafa lunară;

- eliminarea agenţilor politici sub acoperire de „jurnalişti”;

- restabilirea criteriilor de salarizare, pe baza unor nivele obiective şi transparente de competenţă şi de management;

- repoziţionarea salariilor la nivele realiste, corelate cu mediul economic afectat de criză, având în vedere că unii angajaţi beneficiază de salarii nemeritat de mari în raport cu colegii lor;

- stoparea cheltuielilor aducătoare de comisioane pentru „elita” şmecherilor din TVR;

- reinstaurarea procedurilor de lucru, a ordinii şi a disciplinei de producţie;

Şi încă multe altele care nu vor fi deloc pe placul multor angajaţi din TVR, obişnuiţi să ducă o viaţă dulce, nefăcând mai nimic şi asta pe bani mulţi.

Nu ştiu dacă, după ce v-am spus toate astea, vă mai păstraţi opţiunea pentru soluţia Nicolau.

Important e că iniţiativa ta şi reacţia colegilor excede într-un fel persoana mea şi este semnul că în TVR se trezesc conştiinţe, că vreţi să încercaţi, fie chiar şi în al doisprezecelea ceas, să vă asumaţi destinul şi să nu mai trimiteţi în CA indivizi care ulterior să-şi reprezinte doar interesele personale şi care, după ce au dovedit câteva mandate la rând că au fost complici la dezastru, să vrea să vă păcălească încă o dată şi încă o dată…

Numai bine,

Valentin Nicolau

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Să redeschidem  TVR-ul

Scrisoare deschisă către colegii mei

De la bun început vreau să vă aduceți bine aminte de un nume: Valentin Nicolau. Să vă aduceți aminte ce și cum era TVR-ul la momentul debarcării, în 2005, a lui Valentin Nicolau. Apoi întorceți-vă brusc în prezent. Ați venit la serviciu, în Dorobanți nr. 191. Care este realitatea, astăzi, în 2012?

Astăzi Televiziunea Română, că vrem noi să recunoaștem sau nu, se află la un capăt de drum. Distrusă economic de succesive management-uri răuvoitoare, distrusă ca vehicul media, dacă privim audiențele, distrusă ca imagine, dacă privim la ce se întâmplă în jurul nostru, la ce se spune despre această instituție, pe aproape oricare canal privat de televiziune. Am fost conduși, cu rea voință și incompetență de președinți directori generali cărora nu le-a păsat de imaginea televiziunii publice sau de imaginea profesioniștilor din televiziunea publică. Niciodată, în ultimii șapte ani de zile, vreun  pdg sau vreun alt director din televiziunea română n-a deschis gura, n-a făcut vreun gest prin care să pună, sau să încerce măcar să pună la punct pe cei ce atacau sau atacă această instituție publică. Lor le-a fost bine. Nouă ne-a fost din ce în ce mai rău.

Astăzi Televiziunea Română este considerată o rușine națională, după cum fiecare dintre noi, cei ce lucrăm cu onestitate, totuși, aici suntem considerați  tot o rușine națională.

Numele meu este Răzvan Butaru și, dacă trebuie, sunt și eu, alături de voi o rușine națională. Sunt rușinea națională care timp de opt ani de zile am produs și realizat o emisiune care vorbea despre demnitatea omului simplu, a românului simplu. Sunt mândru că eu, o rușine națională, am produs timp de opt ani de zile o emisiune de televiziune , de rușine națională, despre demnitatea acestui popor, atât cât mai este el, aici, lângă noi.

Astăzi și ieri și alaltăieri și cu multe zile în urmă, zile adunate în ani, s-a produs o crimă: Crima din Calea Dorobanți nr. 191. A fost o crimă tăcută, aceeași zi de zi. Va fi și mâine la fel? Poate că ar trebui să vă gândiți bine.

Vă spun astăzi că depinde încă de noi să încercăm să nu lăsăm TVR-ul parcat la capătul de drum la care vor unii să rămânem. Azi totul este ras în TVR.

Poate că ar trebui să ne gândim bine și să plantăm o speranță în viitorul Consiliu de Administrație al TVR.

Poate fi Valentin Nicolau o speranță? Păi, dacă dăm la o parte orice altfel de considerente și ajungem la CONCLUZIA CĂ TVR ARE URGENTĂ NEVOIE DE UN MANAGER ADEVĂRAT, atunci răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur. Vă mai faceți iluzii în desemnarea diferiților candidați venind de pe la preșidenția României, sau de aiurea? Nu ne-au ajuns? Vrem cumva încă un politruc parașutat de nu se știe unde? Astăzi nu avem timp de experiențe. Mai bine încercăm să o luăm de la capăt cu un om care a dovedit că-i pasă de această instituție. Aduceți-vă aminte. Dați timpul mai înapoi și aduceți-vă aminte cum era înzestrată televiziunea română înainte de Valentin Nicolau! Cu ce mașini plecam la filmare înainte de Nicolau, cu ce cameră de filmare plecam înainte de Nicolau, cu ce salarii în buzunare plecam înainte de Valentin Nicolau?

            Astăzi nu se pune problema, din păcate, a măririlor salariale. Astăzi se pune problema supraviețuirii. Gândiți-vă cu cine vrem să continuăm. Casa este în flăcări, iar instinctul nostru de conservare, care ne ordonă să tăcem și să așteptăm cuminți, s-ar putea să ne joace o mare festă. Nu mă înțelegeți greșit, nu vă acuz de nimic, știu că fiecare dintre voi vă gândiți că puteți păți ceva, că puteți să vă pierdeți slujba, că aveți copii sau credite de plătit lunar. Sau și una și alta. Dar tocmai pe acest lucru mizează și ei. Cei cărora, pe bună dreptate, le cereți socoteală. Înțeleg instinctul de conservare al fiecăruia dintre voi, știu cum acționază asupra fiecăruia dintre noi. Dar instinctul de conservare nu vă spune, oare, că s-ar putea să fie oricum prea târziu? Că a trecut de mult momentul când nu mai aveați ce să pierdeți? Că, dacă se închide taraba, sau dacă brusc prăvălia devine foarte mică, mult prea mică, nu mai aveți ce apăra cu disperarea voastră rămasă anonimă?

Adevărul este că nu mai avem timp. Eu vă propun să determinăm și să susținem candidatura lui Valentin Nicolau din partea salariaților TVR. Pentru acest lucru este nevoie de semnătura voastră, alături de a mea pe această scrisoare deschisă. Dacă nu considerați mult prea rușinos să semnați alături de Răzvan Butaru în Televiziunea Română, vă rog să vă alăturați demersului meu. Vă asigur de un singur lucru: este cel puțin un demers cât se poate de onest.

Răzvan Butaru,

Realizator tv.

 S-a deschis lista de semnaturi NICOLAU in CA al TVR:

http://www.petitieonline.ro/petitie/valentin_nicolau_in_ca_al_tvr-p17379057.html