May 08

Nu transformaţi o băşcălie de preşedinte în ţap ispăşitor!

Noroi 4 comentarii »

„Traian Băsescu vrea să rămână în istorie… semnătura lui seamănă cu cea a lui Ludovic al XIV-lea, nici măcar Napoleon n-avea o semnătură atât de grandioasă!” – a declarat nu demult Theodor Paleologu. Remarca juniorului, pentru care părintele său s-a mai răsucit o dată în pământ, ar putea fi pusă pe seama degenerescenţei manifestate prin delir slugarnic faţă de Stăpânul care i-a dat un loc în rândul lichelelor personale, dacă n-ar întregi firesc portretul grotesc al unui preşedinte impostor.

De n-ar fi dovedit că e o hahaleră, Băsescu şi-ar fi putut salva imaginea publică prin poza de miliţian gălăgios care caută hoţii şi-n gaură de şarpe, după ce tot el i-a lăsat să fugă. Un tablagiu cu instinct de mahala, iubit de şuţi şi târfe, ca un tătuc protector. Darnic cu jefuitorii care l-au plătit, se mulţumeşte acum doar să supravieţuiască. Până şi lumpenului, care îl considera „mişto”, nu-i mai inspiră decât lipsă de consideraţie. Şi, fără respectul mahalalei, este un om sfârşit… Cui i-a fost frică în toţi aceşti ani în care a domnit şi cine l-a ascultat orbeşte? Şantajabilii, securiştii veroşi şi toţi cei puşi pe căpătuială cu orice preţ. Cei cărora nu le-a fost teamă că pot fi „traşi” de dosarul ce ascunde o nemernicie nepedepsită au trăit în faţa preşedintelui farsor, mai devreme sau mai târziu, doar sentimentul de dezgust.

Traian Băsescu este marele vinovat, dar răul e mai profund, excede persoana sa, chiar dacă el a fost tartorul legiunilor. După cum evoluează lucrurile, se apropie un deznodământ, jalnic sau tragic, care va pune capăt celei mai păguboase domnii pe care România a avut-o în istoria modernă. Cel care a fost şi este încă pe cale să facă ţăndări o ţară, să distrugă o naţiune, nu a reuşit de unul singur amploarea dezastrului în care ne aflăm. Cohorte de slugi i-au multiplicat ura, i-au împrăştiat veninul, punându-i în aplicare demolarea.

Nu trebuie repetată greşeala de a identifica durerea şi dezastrul unei epoci numai cu persoana conducătorului. Smulgând tulpina buruienii doar îi amâni înmulţirea. Va reapărea la suprafaţă şi mai viguroasă. Răul e prolific, are rădăcini adânci şi se regenerează mai puternic atunci când este doar plivit. Exorcizarea nu e o lucrare pe care omul să o poată săvârşi de unul singur, nicidecum sumar şi în grabă. Altfel, totul se va rezuma la eterna poveste a Ţapului ispăşitor. Şi, spre uluirea noastră, vom vedea că primii care-l vor judeca pe Băsescu vor fi udrele, bercenii, videnii, bocii şi alte specii însetate de „sângele dreptăţii”. Se vor reinventa ducând mai departe sămânţa răului să rodească, sufocând viitorul.

May 07

Marea…

Nord Fara comentarii »

Apr 29

O victorie periculoasă

Nori de furtuna 1 comentariu »

Prea a mers uşor. Prea s-au legat toate şi, în aceeaşi zi cu moţiunea, Băsescu l-a şi nominalizat pe Victor Ponta. Să fi întors Securitatea redivivus armele? Să fi „mutat” SRI, punând cu adevărat în dificultate guvernarea SIE-STS-SPP? Îmbuibarea guvernanţilor să-i fi făcut mai neatenţi sau doar au mimat înfrângerea pentru a-şi digera în linişte prăzile, privind cum îşi vor rupe picioarele noii veniţi. Lipsa de joc, fără comentarii, fără şicane, fără miştourile obişnuite, pune pe gânduri atunci când vine de la Băsescu, mai ales că a doua zi după căderea guvernului fostul prim-ministru era convocat la Neptun la o discuţie de taină cu Stăpânul. Sigur este că pedeliştii lasă în urma lor o situaţie ale cărei dimensiuni dezastruoase încă nu le vedem. Au jefuit şi pârjolit totul, au îndatorat ţara cum nimeni în istorie nu a făcut-o. Poate au lăsat şi nişte „bombe” care să-i explodeze în faţă, la termen, viitoarei guvernări. Tinerii politicieni învingători se bucură ciondănindu-se juvenil pe posturi, bătrânii sunt sceptici şi îngrijoraţi: „suntem într-un moment extrem de periculos al existenţei PSD” (Viorel Hrebenciuc).

Aşteptarea cetăţenilor e mare, pe măsura disperării multora dintre ei. De aceea şi şansa ratării e la fel de mare. Românii nu mai au rezerve de răbdare şi nici nu mai sunt dispuşi să accepte explicaţii sau să cauţioneze erori de parcurs. Cei mai mulţi aşteaptă ca noii guvernanţi să facă minuni – greu de presupus pe fondul distrugerii generalizate din ultimii ani şi greu de realizat de către nişte oameni care aparţin aceleiaşi clase politice ca şi adversarii lor scoşi de la putere. Dar pericolul cel mai mare vine chiar de la elita USL: cât va reuşi să reziste la presiunile interne de a promova în structurile guvernamentale şmecheri, băieţi care au frecat ecranele televizoarelor şi-atât, îmbătrâniţi în rele şi comisioane?! Dacă echipa va fi putredă, repede se va-mpuţi totul. Nevoia de o echipă şi morală (sună ca dracu’ în context!), şi competentă e cu atât mai acută, cu cât situaţia României este mai mult decât gravă. Când pe masa de operaţie se află un pacient pe moarte, nu trebuie trimişi să-l opereze nişte doctori care se uită mai întâi la plicul cu bani şi care, pe deasupra, au operat mai mult din gură pe la talk-show-uri.

Băsescu are, ca de obicei, un singur interes naţional: propria persoană! Dar acum, în mod special, e preocupat de cum să-şi scape pielea. Este ştiut ca unul care nu respectă nici o înţelegere şi care-şi lichidează camarazii după ce s-a folosit de ei. Cei cu care a deschis negocierile de a ceda treptat puterea în schimbul garanţiilor ferme că nu se vor atinge de el (adică nu-l vor băga la închisoare) sunt destul de precauţi, cunoscându-i lipsa de scrupule, oricât ar afirma acesta că va juca aşa cum o să i se cânte. Această stare de lucruri complică situaţia şi este de aşteptat ca Băsescu să se zvârcolească mult şi imprevizibil, să încerce orice pentru a împiedica justiţia să-şi facă vreodată treaba în cazul lui. Jocul e pe viaţă şi pe moarte, pentru că viaţă înseamnă libertate. Perspectiva puşcăriei îl va radicaliza şi îi va coborî şi mai jos nivelul de joc, pentru că dispoziţia lui de a se umili jucând orice i se va spune, în schimbul garanţiilor de supravieţuire, nici el nu prea o ia în seamă. Blestemul Băsescu nu s-a sfârşit.

Apr 25

POVESTI DIN AL NOUĂLEA CER

Noroc Fara comentarii »
Apr 04

Politica escaladării răului

Noroi 1 comentariu »

Scopul nu trebuie să mai scuze mijloacele. Motivarea „înţeleaptă” a actelor reprobabile ale politicii a adus omenirea pe buza tuturor prăpăstiilor, de oriunde ai privi-o. Fiecare scuză admisă a sporit boala, a adâncit păcatul. Ne scufundăm în mlaştina propriului rău acceptat ca soluţie pentru un bine iluzoriu. Răul nu este soluţia binelui.

Politica românească a escaladat „cursa înarmării” cu tot ce e mai putred şi mai purulent. Generaţiile tinere, crescute pe raţionamentul justificării reprobabilului, au desăvârşit impostura şi ticăloşia predecesorilor. Tinerii politicieni tropăie nerăbdători să urce la guvernare revendicându-şi voinţa de drept meschin, doar pentru că au fost mai josnici decât predecesorii, au potenţialul de a fi mai rapaci decât adversarii lor şi au frecat îndelung scaunele platourilor de televiziune atacându-şi competitorii politici, în fapt pregătindu-se să-i întreacă în nemernicii şi prăduială. Numai fiind mai ticăloşi şi mai escroci au şanse să ajungă la guvernare. Criticându-le celorlalţi apucăturile golăneşti şi hoţiile, capătă determinarea să devină mai mult decât atât. Perversitatea cauţionării răului.

De aceea şi „răpirile” din tabăra adversarilor vizează mai degrabă corupţii şi ipocriţii, acea pleavă care se scutură dintr-un partid în altul dând „greutate” ultimului achizitor prin faptul că scursurile, lipsite de consistenţă umană şi profesională, vor face diferenţa, ei constituind „valoarea” care face mecanismul politic să performeze. USL, prin „transferurile” făcute recent, continuă paradigma minciunii şi jafului consimţite şi are toate şansele să sporească răul pe care îl adună. Achiziţia de lepre politice de la adversari în scopul destabilizării lor va duce în final la propria destabilizare. Când îţi aduci în casă şuţi, violatori şi amăgitori, să te aştepţi să-ţi facă ce ştiu ei mai bine. Neexistând în sine, dar împins mereu deasupra, răul ajunge să domine, devenind normă, iar abjectul, standard.

„Corupţie la vârf” a fost sintagma inventată acum vreo opt-nouă ani de politicienii aflaţi azi la putere şi adresată guvernării de atunci. Niciodată sintagma nu a fost mai nimerită ca acum. Acuzatorii de atunci s-au împlinit politic preluând tot ce era mai rău de la cei pe care îi acuzau, dar depăşindu-i peste măsură. Presupunând că atunci se fura cu găleata, astăzi se fură cu cisterna. Dacă atunci se jefuia o întreprindere, astăzi ţara întreagă e spoliată. Dimensiunea raptului a devenit atât de mare şi la vedere, încât nu mai şochează. A devenit evident că scopul oricărei guvernări este doar propria îmbogăţire, politica naţională reducându-se exclusiv la interesele găştii politice. România a ajuns doar un pretext de discurs electoral şi sursă inepuizabilă de prădat. Românii – indivizii în numele cărora făţărnicia sub numele de politică dă acces guvernanţilor la banul public. Din ecuaţia guvernării a fost scos poporul, tocmai cel pentru care, teoretic, s-a inventat statul. Starea de lucruri anormală a luat locul normalităţii. Răul s-a substituit binelui, depăşindu-şi condiţia de scuză.

Finalul devine previzibil: implozia naţiunii şi risipirea în cele patru zări a ceea ce au făcut praf politicienii. Molozul demolării din interiorul unei graniţe care a ajuns formală, de neconfundat cu ruinele istorice, nu va atrage nici măcar turişti, pentru simplul motiv că descompunerea pute.

Apr 01

Aplauze pentru Lena – Scenele 9 şi 10

Noroc 1 comentariu »

Scena 9

Dimineaţa. ELENA şi DINU la micul dejun.

ELENA: Nu, întrebarea e „Ce caut eu în viaţa mea?”.

DINU: Prezenţa celorlalţi e lămurită, înţeleg.

ELENA: Înainte să mă mărit cu domnul soţul meu, prietenul tău, am trăit cu un pictor. L-am iubit, m-a iubit, fără nici o îndoială. Prezenţa mea, în viaţa mea, a făcut cioburi dragostea noastră.

DINU: Aşa e viaţa.

ELENA: Nu chiar, puţine lucruri aparţin vieţii, restul timpului.

DINU: Exagerezi.

ELENA: Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi o alta.

DINU: De unde vorbele astea?

ELENA: Habar n-am, trebuie să le fi auzit la careva… Imediat după cioburi a apărut prietenul tău, marele politician… (DINU pare a fi căzut pe gânduri.) Mă mai urmăreşti?

DINU: Sunt ochi şi urechi.

ELENA: Ne-am căsătorit. Am acceptat captivitatea, cu toate că la început nu întrezăream dimensiunile ei. Mă orbea senzaţia că lumea politiciii e una mai puternică decât lumea teatrului, a spectacolului. Că acolo actorii joacă fără întrerupere, sângele nu e vopsea, zidurile nu sunt butaforie, viaţa e viaţă, iar moartea nu se repetă până iese credibilă. Cu timpul, depăşind plăcerea de a sta într-o colivie aurită, trăiesc pe rând toate căderile. Descopăr că iubirea nu e iubire, ci doar un schimb de replici bine regizat, că admiraţia celorlalţi e o mascaradă perfectă şi că noaptea înseamnă un pat gol. Descopăr toate butaforiile din jurul meu. Doar suferinţa e absolut autentică! Atunci, prezenţa celorlalţi devine o certitudine, iar voi nu sunteţi altceva decât cei care faceţi din mine o zi care a şi trecut!

DINU: Noi nu facem nimic… Şi pictorul?

ELENA: Cu el e altceva.

DINU: Nu este unul dintre noi, ăştia care?…

ELENA: Nu!

DINU: De ce?

ELENA: Eram măritată de cinci ani cu distinsul politician, câştigător de alegeri, pierzător la poker. Ţin minte perfect. A doua zi după petrecerea aniversară – o scenetă bine reprezentată şi bogat decorată – aşa a fost să fie, exact a doua zi, văd la ştiri cum celebrul pictor, fostul meu iubit, e dat afară cu scandal mare din atelier.

DINU: Nu înţeleg.

ELENA: Pe scurt: ajuns alcoolic, a pierdut tot. Îi plăcea să bea de când îl ştiu, dar nu mi l-aş fi putut închipui să ajungă în halul ăla. L-am căutat şi, cu toată discreţia, am aranjat să fie internat într-o clinică la dezalcoolizare. Mergeam să-l văd des şi parcă, încet-încet, începeam şi eu să revin la viaţă odată cu el. La câteva luni, domnul soţul meu mi-a făcut onoarea să vină acasă înainte de miezul nopţii, drept pentru care am cinat împreună şi ne-am uitat tâmp la televizor. Tăcere bleagă, plictiseală maximă. La un moment dat, înlemnesc! La actualităţi, o ştire despre marele politician: domnul soţul meu care a întins o mână de ajutor unui mare pictor aflat în suferinţă. L-a vizitat la ospiciu, aşa au spus în ştire şi crede-mă nu era internat în niciun ospiciu, i-a adus un şevalet, culori, pensule şi toate cele de pictat şi i-a oferit şi o sumă importantă ca să-i picteze un tablou. Domnul soţul meu era, încă o dată, un erou, un mecena, un suflet mare! Era cel mai tare! Ţin minte ca acum împietrisem, eram sloi, sângele îngheţase în mine. Am reuşit doar să întorc privirea spre el. Mi-a zâmbit superior şi fără nici o tresărire a murmurat: „E un mare talent! Merită.” N-am văzut niciodată un rânjet mai cinic. Marii actori se ratează în politică şi în vieţile noastre, domnule prieten.

DINU: Corect! Previzibil amicul meu, de asta şi pierde sistematic la cărţi.

ELENA: Povestea se încheie la câteva săptămâni după, când mă trezesc cu nişte lucrători trimişi de mecena-soţul-meu. Au venit şi au instalat asta. (Arată către tabloul de pe perete, care-l înfăţişează pe soţul ei.) Nici după ce au plecat nu m-am putut opri din tremurat. Frică, revoltă, neputinţă?… Nu ştiu. Seara, când a venit acasă, s-a oprit în mijlocul camerei admirând tabloul. M-a strigat şi mi-a spus: „Scumpa mea, cum s-a schimbat casa noastră!… E o operă de artă! Vezi câtă forţă degajă din atitudinea lui?” – vorbea despre el ca despre un altul şi asta mă scotea şi mai tare din minţi. „A reuşit şi m-a surprins în toată măreţia mea. Mare talent!… Când îţi mai vine să te mai gândeşti la el, o să mă vezi tot pe mine. Nu te bucuri?”

DINU: Îl recunosc, el e! Impecabil politician!

ELENA: Admiraţia reciprocă a lichelelor m-a înduioşat întotdeauna.

DINU: Ne măguleşti… Pictorul şi-a revenit?

ELENA: E legumă de-a binelea. A făcut un atac cerebral acum trei ani şi zace într-un cărucior cu rotile, cu ochii în gol. Habar n-are unde e, de ce, cine sunt cei din jurul lui. Se joacă cu plastilină colorată, când nu se uită pe fereastră… De fapt, am să te rog, dacă eşti de acord, ca ultimele ore din cele 24 să le petrecem pe drum. În fiecare duminică mă duc la el la prânz. Mâncăm împreună şi eu îi spun poveşti. El frământă plastilina şi din când în când priveşte în jur, murmurând cuvinte de neînţeles. Uneori am senzaţia că surâde. Poate mi se pare mie. E singurul lucru la care are o reacţie. Duminică de duminică, la ora prânzului devine agitat, aşteaptă şi el ceva. Niciodată nu mă recunoaşte. O ciudăţenie pe care nici doctorul nu şi-o explică. O taină.

DINU: Te duci de ani buni la un om care nu ştie cine eşti?

ELENA: E adevărat că el nu ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este el… Mergem?

(ELENA se ridică de la masă.)

DINU: Ai visat ceva azi-noapte?

ELENA: Da, dar nu că jucam poker. Am glumit. Habar n-am jocul ăsta. Am visat o crimă… Mă duc să mă înbrac. (În drum spre dormitor vede buchetul de flori.) De unde or fi apărut?… Vin imediat!

(ELENA intră în dormitor.)

DINU: Dar ultimele 24 de ore, aproape… Ai simţit vreo diferenţă?

 

Scena 10

Camera e goală. Din dormitor iese ELENA îmbrăcată de stradă. Se aranjează ca de plecare.

ELENA: Dinu!… Dinu!… (Constată absenţa lui DINU. Face un tur al camerei, bate în uşa de la baie şi,neprimind răspuns, o deschide: nimeni. Merge în holul de la intrare şi vede că au dispărut hainele de pe scăunel, cele cu care venise îmbrăcat DINU. În schimb, pe un umeraş sunt puse hainele pe care le-a purtat, împrumutate de la soţul ei. Revine în sufragerie. Este dezorientată. În dreptul măsuţei de machiaj priveşte fotografiile, ia buchetul de flori şi valiza cea veche şi se îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa de la intrarea casei, dar nu păşeşte în afară, ci se aşază pe scăunel, cu geamantanul lângă ea. Priveşte când prin uşa întredeschisă înspre afară, când spre interiorul casei.) Când ştii exact ce vrei să faci, nu laşi loc miracolelor.

(Se ridică brusc în picioare, ca şi cum ar fi decis.)

 

CORTINA

Mar 31

Aplauze pentru Lena – Scenele 6,7,8

Noroc Fara comentarii »

Scena 6

ELENA se plimbă prin cameră fără noimă.

ELENA: Am iubit un bărbat mai mare ca mine cu 17 ani, puternic, tandru… O lume minunată închisă în el. Era pictor, un pictor fabulos. Trăiam de mai bine de şase luni împreună, în atelierul lui, într-o mansardă cu geamuri imense în acoperiş. Am rămas gravidă. Am fost atât de surprinsă de ce mi s-a întâmplat, încât n-am avut curajul să-i spun. Apoi m-am speriat. Mă gândeam că o să-mi ratez cariera, că o să ajung o mămică grăsuţă şi împovărată de griji. Biberoane şi pamperşi, iar eu voiam faimă şi aplauze. Scena mă atrăgea ca o obsesie. Nimic altceva… M-au planificat la chiuretaj dimineaţa. A fost îngrozitor. Am plecat din spital după câteva ore, dar nu ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc. Senzaţia de golire era dincolo de avortul făcut, eram golită în toată fiinţa mea. Îmi revenea în minte doar că în seara aia aveam spectacol şi încă unul important şi că trebuia să nu ratez. Dar nu mă putea aduna. Am bântuit pe străzi ore în şir. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am urcat sus, în atelier şi i-am spus că rămăsesem gravidă şi că eu am hotărât aşa, că am dat copilul afară. M-am trezit povestindu-i cum l-am văzut, că era băiat, că era o mogâldeaţă… Nu mi-a zis nimic. Era un om tăcut. A luat dintr-o debara un geamantan şi printr-un gest m-a invitat să-mi strâng lucrurile şi să o şterg. Mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată, şi asta pe un ton atât de rece, încât am îngheţat. Îmi doream să mă calce în picioare, să mă chinuie, să ţipe, să facă orice, dar să vorbească cu mine. Mi-am strâns câteva lucruri la întâmplare şi-am plecat fără să ne spunem vreo vorbă, fără să schiţăm vreun gest. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare în braţe, să mă ia la pieptul lui când nu mai era nevoie de nici un cuvânt… Acum era doar un imens pustiu între noi… (Ridică valiza şi continuă să umble prin cameră.) Am mers pe jos până la teatru. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea spectacolului. Foaierul se umplea, invitaţi unul şi unul: preşedintele, miniştri, gazetari, numai oameni importanţi. (Aprinde luminile la măsuţa de machiaj.) În cabina mea, am sperat că o să pot să plâng, că o să mă descarc. Mă uitam în oglindă şi nu reuşeam să mai înţeleg cine sunt. Şi totuşi… Încet-încet golul din mine se strângea, pielea înfrigurată se netezea, privirea de animal hăituit se estompa. Mă simţeam parcă mai plină de vitalitate… (Începe să se machieze, dar renunţă după puţin timp.) Nu aveam nevoie de nimic din afară, din interiorul meu venea o forţă proaspătă, o energie imensă mă cuprindea transfigurându-mă. (Îmbracă rochia de pe manechin.) Parcă pluteam. Aveam inima uşoară ca un porumbel. Eram din nou fecioară. Îmi venea să mă învârtesc în jurul soarelui, să cuceresc lumea! (La uşă bate cineva.) Era şi Dumnezeu pe acolo, pe undeva.

(Din Off se aude o voce.)

O VOCE: Ioana D’Arc, în scenă!… Ioana D’Arc, în scenă!

(ELENA se ridică de la măsuţa de machiaj, deschide uşa şi iese în fugă.)

 

Scena 7

Sufrageria, noaptea. Două lumini palide, una deasupra mesei, alta peste tabloul de pe perete. Dinu, îmbrăcat în ţinută de seară, stă la masă, amestecă un pachet de cărţi de joc şi priveşte către tablou, de unde se aude VOCEA, pe care o recunoaştem a fi tot a lui DINU.

VOCEA: Fii cinstit şi recunoaşte că am dreptate.

DINU: Eu nu sunt un om cinstit, sunt un om corect!

VOCEA: Las-o să creadă că am fost în sală.

DINU: Dar nici eu nu am fost!

VOCEA: Tu abia ce ai început să fii, nu te iluziona… (DINU aruncă două bancnote pe  masă şi împarte cărţi, lui şi pe partea cealaltă a mesei, înspre tablou.) În lumea ei lucrul sugerat are forţă mai mare decât evidenţa lui. Ce nu se vede e mai impotant decât ce se arată… Blind!

DINU: Merg şi eu… Iar te uiţi?! (Coboară mâna în care ţine cărţile sub nivelul mesei.) Nu mai trage cu ochiul, nu mai trage cu ochiul! Nu te poţi abţine să înşeli?!

VOCEA: Crede-mă, nu mă uitam în cărţile tale! Ce naiba, vorba mea e chitanţă! Fii abil, îţi repet mereu şi nu pricepi! Puterea nu e să ai bani mulţi, ci să arăţi lumii că poţi cheltui enorm. Ţi-am mai spus.

DINU: S-o mint spunându-i adevărul?… Câte vrei?

VOCEA: Prietene, în sfârşit, ai înţeles!… Toate… Te mai întreb o dată, că nu mi-ai răspuns: cum îmi stă?

DINU: Excelent!… (Ia pachetul şi aruncă trei cărţi spre celălalt capăt al mesei, iar lui îşi opreşte una.) Mie, una… Eşti impunător, domini camera.

VOCEA: Nu par cam scund?

DINU: Un pic prea lat în spate.

VOCEA: Gura e totuşi strâmbă. Fac un rictus oribil când vorbesc mai aprins. Aşa-i?

DINU: Mi s-a părut chiar că faci spume.

VOCEA: Pictor de doi lei! Nişte alcoolici cu toţii!

DINU: Plus o mie!…

VOCEA: Nu mai găseşti un duşman folositor pe lumea asta! Toţi, nişte amatori! Şi stau şi-ntr-o poziţie încordată, n-am o clipă de relaxare. Mia ta plus încă cinci. Ba nu, plus unşpe mii, ultimii bani!… E un chin să zâmbesc!

DINU: Sec! Ce ai?

VOCEA: Ful de valeţi! De data asta ţi-am tras-o!

DINU: Ful de dame! Eşti falit, amice!

VOCEA: Ce baftă chioră ai! N-am văzut aşa ceva! Incredibil! N-am văzut aşa ceva!… Mai vrei o zi?… O săptămână?… Cât vrei tu, dar împrumută-mă! Simt că se întoarce roata.

DINU: Şi o zi întragă poate fi prea lungă.

VOCEA: Ţi-e frică să nu înceapă să-ţi placă? Aşa slab eşti? Nu credeam că te sperie o femeie. Sau începe să-i placă ei?

DINU: Pentru ea sunt un personaj, unul din multele plăsmuite între pereţii ăştia. O poveste care să mobileze tăcerea, care să coloreze monotonia. Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi alta.

VOCEA: Te sperie că poţi deveni dependent? Că vrei să ţii mereu uşile închise?… Hai să mai facem o mână!

DINU: Nu poţi pierde chiar tot ce nu ai!

VOCEA: Dacă are cine să cumpere… Niciodată n-a fost unul mai credibil ca tine… Împrumută-mă cu o sută de mii şi fă cărţile!

DINU: Gata! (Se ridică în piciore.) Ajunge! (Lumina de pe tablou se stinge.) Ne-am jucat destul! (DINU a ajuns în dreptul mesei de machiaj care se luminează slab. În mână are un buchet de flori.) Sunt un om în carne şi oase? Orice bărbat care are o amantă este un om în carne şi oase. (Pune buchetul de flori pe masa de machiaj.) Sunt o închipuire?

 

Scena 8

Noapte. În dreptul ferestrei se desluşeşete cu greu silueta unui bărbat ce stă ghemuit pe un scaun. Parcă doarme. Pe un alt scaun, mult mai în întuneric, stă ELENA. Se descoperă privirii când îşi caută o altă poziţie, mai comodă.

ELENA: L-am omorât… Am omorât un om. (Se ridică şi se îndreaptă spre scaunul de la fereastră.) Nici nu am cui să spun, căci eşti mort… De ce nu simt nimic? Nici măcar o remuşcare? Nimic! Am tras un pui de somn liniştit. Fără remuşcări… Nu atât de liniştit ca al tău… Mă duc la Poliţie să le spun că te-am omorât. Or să mă închidă, dar nu-mi pasă. De ce stai la fereastră? Dacă te vede cineva şi crede că spionezi lumea? O să se sperie. Morţii se ascund. În beci, în grădină, în… baie. Nu e o idee rea. Cine vine poate crede că ai necesităţi fiziologice. Tu mai ai vreo necesitate? Morţii fac pipi?… Să te învelesc ca să nu te vadă lumea. Sau ca să nu-i vezi tu cum te privesc cu repulsie… (Ia o pânză şi acoperă trupul bărbatului.) Vrei în baie? Ştiam eu… (ELENA târâie până în baie scaunul pe care stă barbatul inert. Închide uşa şi trage cu urechea.) Nu mişcă. Nu face pipi. Înseamnă că e mort de-a binelea. Era sloi… Nici eu nu tremur. Nu-mi pasă! Femeile ascund ce nu cunosc. Dar eu îl cunosc bine, doar eu l-am omorât!… Ce bine e să fii singură acasă. Îţi închipui toată ziua tot felul de poveşti, tot felul de personaje. Cu unele, ălea mai credibile, poţi sta şi de vorbă. (ELENA dansează de una singură, murmurând un cântecel. În casă intră DINU. Se aşază pe scăunelul de la intrare. ELENA îi iese în întâmpinare.) Am omorât un om! Nu e formidabil?! Eu am fost capabilă de aşa ceva. Îţi dai seamă?! (DINU nu o bagă în seamă şi, enervat de insistenţa ei, iese din casă. ELENA încearcă să-l urmeze, dar uşa este încuiată.) Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!… (Din baie iese DINU, îmbrăcat altfel. Auzindu-l, ELENA vine în fugă.) Am omorât un om! Nu sunt grozavă? Am reuşit să-l omor. I-am luat zilele. Nu i-am luat viaţa, că nu mă interesează viaţa lui. Ce să fac cu ea? Eu nu ştiu ce să fac cu a mea, darămite dacă m-aş pricopsi cu încă una… Eu am timp destul. Şi tu ai? El nu mai are, că nimic nu aparţine vieţii, ci timpului.

DINU: Încetează cu aiureala asta!

ELENA: Crede-mă, l-am omorât!

DINU: Termină, ţi-am spus! Crezi că trăieşti tot felul de lucruri care nu s-au petrecut. Încetează! Ţi se tot pare că trăieşti…

(Agasat, DINU intră înapoi în baie.)

ELENA: S-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat!… Eu l-am omorât cu mâinile mele. (Din dormitor iese DINU, îmbrăcat altfel. ELENA aleargă spre el.) Am omorât un om! E adevărat! Am reuşit să-i iau zilele!

DINU: Vorbeşti prostii! Scuteşte-mă!

ELENA: Nu mă crezi? Vino să ţi-l arăt. L-am ascuns în baie. Ai să-mi dai dreptate. (Deschide uşa băii.) Te rog, convinge-te! (DINU face un pas în interiorul băii, aprinde lumina.) Să văd ce-o să mai zici acum?!

DINU: Nu e nimeni! Tot timpul ai senzaţia că ţi se întâmplă altceva decât trăieşti. Înceteză cu jocul ăsta!

ELENA: Dar eu nu mă joc! Eu cred! Tu, nu? Dacă mă faci să cred, eu…

Mar 30

Aplauze pentru Lena – Scena 5

Noroc Fara comentarii »

Scena 5

ELENA şi DINU, în aceeaşi ţinută de seară, doar că într-o atitudine lejeră – el fără haină, ea fără pantofi. Au terminat de mult masa, se amuză.

ELENA: Doamne, n-am mai râs atât de o sută de ani! Hai la culcare, că ne-ajunge! A fost o seară pe cinste.

DINU: Dar p-ăsta îl ştii?

ELENA: Care?

DINU: Întrebare la radio Erevan…

ELENA: Zi!

DINU: Putem face sex într-o zi de doliu naţional?

ELENA: Nu-l ştiu. Zi!

DINU: Răspuns: Da, însă doar cu nevasta, ca să fie trist!

ELENA: Foarte tare!… Groaznic!

DINU: Doamnă, dansaţi?

ELENA: Ce-ţi veni?… Hai că nu m-am supărat!

DINU: Insist să-mi acordaţi acest dans.

ELENA: Lasă-mă, domnule, că sunt femeie trecută, la casa ei…

DINU: Atunci, voi căuta o altă frumoasă…

(DINU ia la dans manechinul îmbrăcat cu rochia de scenă. ELENA priveşte admirativ.)

ELENA: Ce cuplu minunat faceţi! Ţi-am spus eu, preferi ficţiunile, surogate, orice, numai nu o femeie vie în braţele tale.

DINU: Eşti invidioasă. Te-am invitat la dans, dar m-ai refuzat. Ce să-ţi fac?!

ELENA: Acum chiar sunt invidioasă. Poate chiar geloasă.

(ELENA îi „desparte” şi, luând locul manechinului, dansează cu DINU.)

DINU: Suntem atât de aproape… Aproape să ne cunoaştem… Aproape să credem din nou că poate exista un sens… Şi mai avem timp, nu s-au împlinit cele 24 de ore. Dacă le vom trăi până la capăt şi nu vom irosi nici o clipă, poate ceva se va împlini.

ELENA: Ai devenit vorbăreţ. Suntem la fel de departe, nu te amăgi.

DINU: Mâine dimineaţă, după ce-mi beau cafeaua, am să te părăsesc. Să nu mă implori să rămân.

ELENA: Dacă asta am să simt, o să-ţi cad în genunchi şi-o să te implor să rămâi.

DINU: Mă amăgeşti mereu. Când joci, când trăieşti?

ELENA: Care-i diferenţa? Fă-mă să cred şi-ţi joc şi Mersul Trenurilor!… Nu mă invidia. În spatele scenei e murdar.

DINU: Cine vede?

ELENA: Vede Dumnezeu. Dovada o ai în braţele tale.

DINU: La plecare aş vrea să nu ne luăm rămas-bun. Am să prind un moment să ies, aşa, pe neaşteptate.

ELENA: Cum ai şi venit.

DINU: Nu, altfel. Am să dispar şi n-ai să bagi de seamă. Vei crede c-a fost o închipuire, ca şi cum ai visat. Vreau să ne despărţim fără să ne despărţim. Adică fără vorbe şi fără gesturi.

ELENA: Nici măcar o îmbrăţişare?

DINU: O îmbrăţişare e mai mult decât un tratat despre dragoste.

ELENA: Doar că asta nu se cumpără.

DINU: Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ce puteam să-mi cumpăr.

(ELENA îi deznoadă cravata, îi descheie nasturii de sus de la cămăşă.)

ELENA: Vezi?!… Ne iubim mai curând pe noi înşine. Pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii cuiva e măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el… Du-te înainte!

DINU: Mai stau.

ELENA: Bagă-te în pat! Eu mai rămân puţin.

DINU: Te aştept… în pat.

ELENA: O să adormi instantaneu, ca de obicei.

DINU: Dacă te visez?

ELENA: Dacă visezi singur rămâne un vis. Doar ce visezi cu altul devine realitate. (DINU se apropie să o sărute. ELENA evită atingerea.) Nu improviza! Nu ieşi din rol!

Mar 29

Aplauze pentru Lena – Scena 4

Noroc 2 comentarii »

Scena 4

Întuneric. Se vede doar ecranul televizorului pe care se derulează ultimele secvenţe dintr-un spectacol de operă. Aplauze. Se aprinde lumina. LENA şi DINU, îmbrăcaţi în ţinute elegante, de seară, stau pe scaune în faţa televizorului. Cei doi se ridică şi aplaudă frenetic.

DINU: Bravo! Bravo!

LENA: Magnific! (Îşi şterge o lacrimă din colţul ochilor.) Bis!

DINU: Bravo! (Se ridică şi stinge televizorul.) Nu vor să dea bis. Artiştii mari au toanele lor. Tu trebuie să ştii mai bine… Înţeleg că ţi-a plăcut.

LENA: La nebunie! Îţi mulţumesc pentru seara asta.

DINU: Seara abia a început. Mergem la restaurant să cinăm. (DINU îi oferă braţul, o conduce la masă, îi trage scaunul pentru a se aşeza. Se aude soneria de la intrare. ELENA se sperie.) La ţanc! Nu e ce îţi închipui tu. Ai încredere în mine.

LENA: Ce-ai făcut? Ce-ai pus la cale?…

DINU: Te rog, nu te panica! (Merge în holul de la intrare. Se aud vorbe. Revine aducând câteva pungi de plastic.) Mâncare chinezească! Altceva n-am gasit la ora asta. Sper să-ţi placă.

ELENA: Mereu mi-a plăcut să mănânc în oraş, după spectacol. Îmi faci toate poftele. Ador mâncarea asiatică. (Îl ajută pe DINU să despacheteze. Pune farfurii şi tacâmuri pe masă. Serveşte mâncărurile aduse.) Cel mai mult îmi place să mă joc cu beţigaşele. Am fost două luni în turneu în China şi Japonia. Parcă a fost un vis! Doamne, ce lume! Şi-am am avut un succes!… Ştii ce-şi urează ei pentru sine?… „Dă-mi, Doamne, să am o viaţă interesantă!” Noi ne dorim o viaţă lungă sau bogată şi-atât… Şi râd tot timpul. Se închină unul altuia, îşi zâmbesc şi-şi târâie picioarele în paşi mici. (Se joacă imitând atitudinile despre care vorbeşte. DINU este amuzat şi se prinde în joc.) Domnul zâmbeşte la mine?

DINU: Domnul zâmbeşte la tine. Tu femeie frumos eşti.

ELENA: Domnul stă jos, masa pregătit. Servit la domnul ce doreşte. Poftă mare, mare, mare…

DINU: Aşază-te şi tu. Mulţumesc… Delicios! Dar tu chiar ştii să mănânci cu beţigaşe.

ELENA: Nu ţi-am spus?! Niciodată nu mă crezi… Bun! Bun! Bun!

DINU: Aia cum e?

ELENA: Super! Mie-mi şi place iute!

DINU: Ştiu. Şi mie la fel.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Doar ne cunoaştem de-o viaţă. Cum să nu ştiu?! (Izbucnesc amândoi în râs.) Noroc, frumoasă doamnă!

ELENA: Noroc, distinse domn!

DINU: Unde v-aţi întâlnit?

ELENA: Ai uitat? (Izbucnesc din nou în râs.) Domnul meu, începi să îmbătrâneşti, te lasă memoria. (Schimbă tonul.) Soţul meu mi-a povestit că prima oară m-a văzut, evident, pe scenă. Jucam Ioana D’Arc, la Naţional. În seara aia era un spectacol de gală, cu mulţi invitaţi importanţi: preşedintele, miniştri, oameni de cultură, gazetari, toată floarea. A fost un triumf. Nu aveam cum să uit acel spectacol pentru că în ziua aia mi se întâmplase ceva îngrozitor… Atunci se pare că m-a văzut. Zicea că mi-a trimis la cabină un buchet de flori, dar eu nu-mi amintesc să-l fi primit… Venise la teatru îndemnat de un prieten, care îl convinsese că, pe lângă prilejul de a se afişa alături de crema societăţii, avea să vadă şi o femeie frumoasă. Aşa spunea el.

DINU: Aşa a şi fost.

ELENA: De unde ştii?

DINU: N-avea motiv să mintă. Nu-şi măguleşte decât şefii.

ELENA: Mai am un motiv să-mi aduc aminte de seara aia, de Ioana D’Arc şi de el. La ceva vreme după, în noaptea în care m-am culcat cu el prima oară, a intrat peste mine în baie şi m-a rugat să-l las să mă privească: „s-o văd şi eu pe Ioana D’Arc cum face pipi”.

DINU: Era beat.

ELENA: Nu, nu cred. Am trăit uneori sentimentul că unii spectatori chiar mă credeau Ioana D’Arc, Ofelia sau oricare alt personaj jucat. Cred că era pur şi simplu curios dacă Ioana D’Arc face pipi ca orice altă fată… Ştii, am să-ţi arăt martorul meu din seara spectacolului. (Se ridică de la masă şi ia de sub măsuţa de machiaj un geamantan mic şi ponosit.) Cu geamantanul ăsta am venit eu în seara aia la teatru. De-atunci l-am luat cu mine peste tot… (Mângâie măsuţa, ramele fotografiilor, rochia ce îmbracă manechinul.) Am urcat pe scenă şi a fost un triumf! Acolo s-au întâmplat toate minunile din viaţa mea. (Arată spre masa de machiaj şi manechin.) Doar astea au mai rămas.

DINU: Altarul zeiţei care ai fost?

ELENA: Glorie!… Aplauze!… Ropote de aplauze!

DINU: O preoteasă rămasă fără credincioşi?

ELENA: Ce nebunie! (Arătând spre una dintre fotografiile de pe perete.) Uite, poza asta e din seara aia. A apărut pe prima pagină a ziarelor de a doua zi.

DINU: Şi ce alt obiect drag mai ascunzi acolo? (ELENA pare a se trezi din reverie. Se schimbă la faţă.) Mai ai fetişuri ascunse? Relicve din trecuturi glorioase?

ELENA: Vrei să-l vezi pe cel mai drag?… Micul meu secret?… Vrei?

DINU: Sunt chiar curios.

ELENA: Cu o condiţie: să-mi răspunzi sincer la o întrebare. O întrebare, una singură. Un singur răspuns, sincer. Atât!

DINU: De acord. Mor de curiozitate.

(ELENA scote din sertarul măsuţei de machiaj un obiect mic, pe care-l ţine o vreme ascuns în palme.)

ELENA: Ghiceşte! Ce am eu aici?

DINU: Nu ştiu, arată-mi!

ELENA: Ghiceşte!… N-o să poţi…. E un borcănaş mic şi aparent lipsit de valoare. Ghiceşte ce e înăuntru!

DINU: Habar n-am.

ELENA: Înăuntru… Înăuntru… Este?…

DINU: Nu ştiu.

ELENA: Spermă! De la soţul meu drag! Acum e uscată, solidă. Dar când mi-a dat-o era plină de viaţă. Ştii cum am ajuns eu în posesia acestui preţios borcănaş?… Îţi spun eu! Se scurseseră mai bine de trei ani de când nu se mai culca cu mine şi vreo doi ani de discuţii despre faptul că eu vreau copii, dacă tot mi-am omorât cariera. Domnul soţul meu a venit într-o seară cu acest borcănaş şi mi-a spus că înăuntru e materie de prăsilă, proaspătă şi agilă, şi s-o folosesc la însămânţare artificială. Şi să fiu recunoscătoare că el s-a gândit la ce e mai bine pentru mine, dar s-o bag dracului mai repede la frigider că se strică şi n-o să mai fie bună de nimic, că el s-a sacrificat pentru ca eu să am câteva grame de sămânţă roditoare, care să mă lase cu burta la gură, ca o fecioară de curvă ce eram. Înţelegi tu, domnule, om de afaceri, câştigător de femei la poker?!… Când treci pe lângă orbi, închide şi tu măcar un ochi!

DINU: Care era întrebarea la care trebuie să răspund?

ELENA: E adevărat că amanta ta e o scorneală, o ficţiune care trăieşte doar în mintea ta?

Mar 28

Aplauze pentru Lena – Scena 3

Nord Fara comentarii »

 

Scena 3

În jurul fotoliului în care a stat DINU sunt împrăştiate albumele de fotografii, ca şi cum ar fi fost răsfoite pe îndelete.

DINU: Căsătoreşte-te în grabă ca să regreţi pe îndelete. Eterna poveste.

ELENA: Asta e tot ce a-i înţeles tu?

DINU: Temniţa cea mai de temut e cea în care te simţi bine.

ELENA: Atât?!

DINU: Femeile sunt un bun comun. Nu-s de ţinut la vedere căci stârnesc pofta de a fi cumpărate.

ELENA: Te-apropii.

DINU: Nu poţi demasca o mască.

ELENA: Serios?!

DINU: Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transformă în purgatoriu şi sfârşesc în infern.

ELENA: Evident!

DINU: De ce ar trebui să înţeleg ceva? De ce ar trebui să-mi pese?

ELENA: Pentru că i te-ai substituit lui. Cu bună ştiinţă.

DINU: Lui îi pasă?

ELENA: La început mă ducea peste tot, mă prezenta tuturor, eram în prim-planul vieţii lui. Încă nu-mi dădeam seama că pentru el eram doar un trofeu. Mă expunea lumii ca pe o captură unică, aflată doar în posesia lui. Dintr-o artistă iubită de toţi, dăruită tuturor, ajunsesem proprietatea lui exclusivă.

DINU: Nu-ţi displăcea.

ELENA: La început m-a zăpăcit vârtejul de baluri, serate, recepţii, gale şi alte sindrofii cu bărbaţi de stat, capete încoronate, miniştri şi diplomaţi. Părea un spectacol mai mare decât cel de pe scenă. Aveam senzaţia că puterea lor, a celor care deţin puterea, era mai mare decât puterea mea de actriţă, oricât de mult aş fi captivat publicul din sala de teatru seară de seară. Era şi ceva afrodisiac în toate acele fastuase serate, iar el era, trebuie să recunosc, era şarmant. Avea magnetism şi strălucea.

DINU: Reflecta doar lumina pe care o iradiai. Tu străluceai, tu erai înebunitor de frumoasă. Nu „frumoasă” e cuvântul nimerit… erai fabuloasă.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Ştiu… Îmi închipui… Presupun doar. Zi mai departe.

ELENA: Lumea mă avea încă vie în memorie, mai ieri mă văzuseră pe scenă, la televizor. La spectacolele mele nu se găseau bilete cu săptâmâni înainte. De aceea continuam realmente să fiu în centrul atenţiei şi asta era un surogat acceptabil pentru nevoia mea de aplauze. Admiraţiile şi exclamaţiile lor ţineau loc, aşa simţeam atunci, ţineau loc ropotelor de aplauze în care mă scăldam la fiecare sfârşit de spectacol. Atunci n-am înţeles de ce mi-era rău când mă ducea la teatru. Doar acolo, într-o sală de teatru, simţeam o durere, un gol în stomac, o spaimă inexplicabilă mă cuprindea… Ce ciudat sună „mă ducea”! Dar chiar asta era, mă purta în tot felul de locuri publice, mă etala, mă expunea…

DINU: Ca actriţă, nu era ceva nou.

ELENA: Nu mai eram actriţă! În sălile de teatru sufeream pentru că locul meu nu era într-o lojă, ci pe scenă. De acolo ştiam eu să vrăjesc, oamenii nu doar să stârnesc poftele bărbaţilor şi invidiile femeilor din sală, înainte de începutul spectacolului, când toţi snobii caută cu privirea vedetele din loje. La sfârşitul reprezentaţiei toată lumea e captivă scenei, iar acolo eu nu mai eram să-mi culeg aplauzele.

DINU: Vorbeşti de aplauze de parcă totul se face doar ca să ajungi să ai parte de ele.

ELENA: Dragostea fără semne concrete e neîmpărtăşită. Aplauzele sunt declaraţiile lor de dragoste, singurele pe care relaţia asta actor-spectator le poate presupune… Ştii, substitutul meu de soţ, ce n-ai priceput tu niciodată? Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu pentru a fi înţelese.

DINU: La fel şi actriţele.

ELENA: Te maturizezi, până la urmă… Cu timpul, a început să mă scoată din ce în ce mai rar. Îmi pierdeam încet şi sigur valoarea. Lumea nu mai reacţiona la vederea mea, nu mai eram nici subiect de ştiri la orele de maximă audienţă. Pălise imaginea cuplului irezistibil: politicianul teribil şi fermecătoarea sa soţie, fostă mare vedetă, actriţă de teatru şi cinema… Eu eram o „fostă”, el era în continuare teribil şi plin de viaţă… În ultimul timp mă mai ia doar când îl obligă protocolul să fie însoţit de nevasta legitimă. Dar cum şi protocoalele au ajuns astăzi mai neprotocolare, chestia cu „legitima” a devenit desuetă… Tu ieşi cu nevasta sau cu amanta?

DINU: Cu câinele, dar numai duminică seara. Mă plimb aiurea pe străzi şi-mi fac planurile pentru săptămâna următoare.

ELENA: Crezi că mă intereseză?! Te-am întrebat aşa, ca să nu te simţi obligat să mă compătimeşti.

DINU: Oricum nu o făceam, te compătimeşti singură destul. Mi-ai livrat o poveste despre băiatul rău, învingătorul, care a închis în colivie pasărea măiastră, unica, minunata…

ELENA: Învingătorii sunt victime inconştiente.

DINU: Aşa, da! Ne apropiem de adevăr.

ELENA: Adevărul cui? Al lui, al meu, al Lui Dumnezeu?! Uneori suntem la fel de diferiţi de noi înşine precum suntem diferiţi de ceilalţi… Tu poţi crede că soţul meu m-a vândut ca pe o sclavă, ca pe o târfă?! Nu, ca pe un obiect!

DINU: Corect! La început cumperi ca mai târziu să vinzi, în pierdere sau în câştig. Depinde cât de ieftin ai luat. Domnul soţul tău, din punctul ăsta de vedere, e norocos. Şi e un tip dintr-o bucată, ceilalţi disimulează.

ELENA: Nu ştiam ce-mi place la tine: eşti un libidinos sincer, ceea ce te face simpatic!

DINU: Ce replică! Se vede că eşti o fostă mare actriţă. (Aplaudă.) Foarte bine!

ELENA: Mai degrabă mi-ai adulmeca mirosul în cearşafurile în care am dormit, lenjeria intimă abandonată neglijent la baie decât să ai curajul să încerci să te culci cu mine.

DINU: Magnific! (Aplaudă.) Mi-a mers la suflet.

ELENA: Sufletul tău a început să facă burtă.

DINU: Lena, scumpa mea, eşti adorabilă! Uluitoare! Hai să ne aducem aminte de vremurile bune! Te rog, mergi şi te îmbracă într-o rochie de seară. Să fii răpitoare, ca odinioară. În seara asta ieşim la Operă!

Articole mai noi