”Ce s-ar întâmpla dacă oamenii ar înceta să mai viseze?… Lumea ar exista în continuare, activităţile noastre ar continua ca și până acum – veți spune. Oare?… Proiectul şi în acelaşi timp experimentul „Basmania. Răspântia gândurilor” contrazice această idee. În termeni clasici ”Basmania” este un basm. În termeni moderni l-am putea numi roman fantasy. Oricum i-am zice, povestea porneşte de la premisa că suntem imaginaţi, visaţi de o conştiinţă superioară. Scriitorul şi dramaturgul Valentin Nicolau pune în mişcare un întreg arsenal oniric şi o galerie fabuloasă de personaje în sprijinul acestei idei, demonstrând că adevărata luptă dintre bine şi rău nu are loc de fapt pe pământ, ci în cu totul altă lume… Rămâne să descoperiţi singuri acea lume. Vor reuși numai aceia care pot încă să viseze.” (Dicționarul Imperial al Închipuirilor, vol XXI, litera B)
Vineri, 31.10.2014, Stelian Tănase, șeful TVR, i-a ordonat directorului TVR2, Răzvan Bucuroiu, să scoată din grilă filmul „Zi că-ți place!” programat să se difuzeze luni 3.11.2014 și căruia i s-a făcut promovare pe canalele TVR timp de o săptămână! Filmul nu a fost amânat o zi sau două, ci i s-a interzis difuzarea între cele două tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale!
Decizia abuzivă nu intră în atribuțiile directorului general, ci este de competența Consiliului de Programe și a Comitetului Director, organisme care nici măcar nu au fost consultate. Tănase și Bucuroiu, rutinați în astfel de manipulări, au inventat degrabă o emisiune înlocuitoare despre turul întâi al alegerilor prezidențiale, pregătind astfel o explicație pentru scoaterea filmului din grilă. Asta în contextul în care TVR2 nu s-a implicat în campania electorală cu astfel de emisiuni, tematica dezbaterilor despre alegerile prezidențiale fiind în sarcina TVR1.
Este cenzurat un film politic, ce are ca subiect portretul candidatului la Președinția României, prezentat metaforic ca un violator al României personificate de o femeie pusă să aleagă cine să-i intre în casă, cu cine să-și împartă viața. Filmul, o docu-ficțiune realizată de Casa de Producție TVR, se constituie într-un aspru rechizitoriu adus clasei politice, în special aspiranților la funcția cea mai înaltă în stat. Este un manifest, un apel la indignare și luciditate, un îndemn la a refuza „vraja” vânzătorilor de iluzii care, odată ajunși la Cotroceni, devin „violatorii” noștri de zi cu zi. „Zi că-ți place!” se dovedește atât de periculos în ochii servanților politici aflați la conducerea TVR, încât el a trebuit să fie oprit de la a fi văzut de alegătorii români între cele două tururi de scrutin, pentru ca nu cumva să le lumineze mințile, să le trezească conștiințele.
Actul de cenzură este cu atât mai reprobabil, cu cât nu pare să fi fost dictat de vreun stăpân politic anume, ci vine din frica față de oricare dintre politicienii care s-ar putea simți lezați de „Zi că-ți place!”, pentru că filmul face un portret deloc măgulitor politicianului român, dar perfect realist. Spaima supremă a lui lui Stelian Tănase este să nu fie dat afară, de aceea, orice politician care ar putea să-i decidă cât de puțin destinul derizoriu în TVR îi este un stăpân virtual, pentru liniștea căruia este în stare de orice.
Scrisul este o formă de cunoaştere în sine. Scriitorul se descoperă pe sine şi descoperă lumea în care trăieşte prin actul de a scrie. Senzaţia devine cu atât mai acută atunci când preocupările ficţionale ating zonele inconştientului. Se relevă structuri narative cu încărcătură arhetipală, teme fundamentale sau elemente de anticipare ale unor viitoruri posibile. Toate acestea devin subiectele unui proces de cunoaștere ce continuă și după actul propriu-zis al scrisului.
Lucrând la Răspântia Gândurilor, prima parte a romanului fantasy Basmania, am trăit un proces fabulos de cunoaştere. Contactul cu lumea basmelor e unul remarcabil, chiar și numai din poziţia de cititor, deoarece intri în legătură cu forme ale sacrului. Cu atât mai fascinant este pentru scriitor, deoarece el simte acut statutul de co-creator, căci, cu adevărat, basmele ni se dau spre a fi scrise de undeva de sus.
*
Empirică sau teoretică, cunoașterea are două căi de acces: prima se află în spațiul rațional, cea de-a doua e suprarațională și o asociem unui proces imaginativ, unei stări inspirate sau intuiției. Calea suprarațională nu poate fi decât una nemijlocită și este lipsită de materialitate, de concretul unui „interlocutor” cu funcția de transmițător de cunoaștere cum ar fi cartea sau mentorul. Experierea cunoașterii este actul cel mai intim pe care îl putem avea în raport cu universul pe care îl locuim și care ne locuiește.
Înțelegerea fenomenului poate fi ușurată dacă ne raportăm la textul biblic, scrierea inspirată cea mai importantă. În Evanghelii nu este deloc întâmplător că apelativul cel mai uzual al lui Iisus este acela de „Învățător” (Rabbi). De altfel, și primul său act public, întrebările și răspunsurile date la Templu, la vârsta de doisprezece ani, este tot un act de cunoaștere.
Pentru Iisus cunoașterea este principala cale de mântuire. O spune și o repetă sub diferite forme, intuind că, odată cu trecerea timpului, Biserica creștină ajunsă instituție în simfonie cu statul va prefera să promoveze valorile morale ca principalele căi spre mântuire. Pentru Iisus, cunoașterea înseamnă accesul la adevăr, adică la propria sa persoană, a Fiului, cel prin care se poate ajunge la Tatăl: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (Ioan, 14:6,7).
Iisus leagă în mai multe rânduri împlinirea actului de cunoaștere de necesitatea unei inimi curate, neîmpietrite: „Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?” (Mc. 7,17) sau „Fericiți cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Evident că nu despre vederea fizică este vorba, ci de vederea spirituală, cu „ochiul inimii”, formă supremă de cunoaștere. Mai mult, absența cunoașterii, ignoranța, ca formă a minciunii ce constituie atât domeniul, cât și instrumentul diavolului – „stăpânitorul acestei lumi”, este pentru Iisus o sursă a damnării: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți” (Ioan 4:22), „Pentru ce nu înțelegeți vorbirea mea?… Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu a stat întru adevăr” (Ioan 8:43).
Atunci când se referă la un act de cogniție, Iisus folosește de regulă trei sintagme distincte pentru a da înțelegere deplină nivelului de cunoaștere la care se referă. Pentru stadiul de a fi în vecinătatea unui subiect de cunoaștere, folosește l verbul a ști: „Pe mine mă știți, și mă știți de unde sunt.” (Ioan 7:28) Pentru al doilea nivel, cel de apropiere a subiectului de obiect, folosește verbul a înțelege: „Și chemând la sine mulțimile, Iisus le-a zis: Ascultați și înțelegeți” (Matei 15:10). Sensul este de a aduna, de a fi împreună pentru a pătrunde semnificația cuvântului rostit. De altfel, limba română are și în acest caz o putere imensă de a nuanța, verbul a rosti folosindu-se doar în cazul unei comunicări cu înțeles, a vorbirii cu rost, a spunerii unui lucru cu semnificație. E și cazul poeziei – ea nu se vorbește, nu se spune, ci se rostește. Pentru cel de-al treilea nivel, cel al cunoașterii depline, Iisus folosește cuvântul propriu-zis, cunoștere. Prin etimologia sa greacă, cuvântul cunoaștere (lat. cognoscere) indică o apropiere până la identificare a cunoscătorului cu cunoscutul. Evangheliile folosesc expresii precum „cheia cunoașterii”, „cunoștința mântuirii”, „veți cunoaște adevărul”, toate având în componență gnosis, care a dat mai târziu termenul gnoză, forma cea mai înaltă a cunoașterii spirituale.
Pentru a defini vederea prin simțuri, latina folosește verbul video, preluat și de limba română, în timp ce greaca recurge la verbul theorein, care are sensul de „a contempla, a vedea prin spirit, a vedea în Duh, a vedea cu ochiul inimii”. A cunoaște cu inima e o cunoaștere suprarațională, inima fiind sediul cunoașterii contemplative. În Vechiul Testament comunicarea prin simțuri se face predilect prin auz, una dintre excepții fiind la Iov: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). În Noul Testament văzul este simțul dominant al comunicării, prin intermediul luminii. Pentru ochiul inimii mijlocul luminativ este Duhul însuși. „A înțelege cu inima” (corde intelligent, kardia synosin), „a cunoaște cu inima”, deschide calea cunoașterii divine (theognosia).
Iisus indică propria noastră interioritate ca „sediul” adevărului suprem: „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:26), subliniind încă o dată că purtăm în noi chipul creatorului. Iar asemănarea trebuie să ne-o dobândim prin cunoașterea deplină a acestei descendențe. Astfel, inima nu este doar un organ corporal, ci sediul vieții afective, centrul ființei în care sălășluiește duhul: „Să vă lumineze ochii inimii”(Efeseni 1 17:18). Acesta este și sensul coborârii minții în inimă din rugăciunea lui Iisus – cel al trecerii de la o cunoaștere discursivă la una iluminată. Știința contemporană a uluit (Institutul Heart Math, 1991) atunci când a dovedit că inima are un sistem nervos complex, propriu, format dintr-o rețea de mai multe tipuri de neuroni și că este singurul organ care trimite mai multe comenzi creierului decât primește de la el. Câmpul electromagnetic al inimii este de câteva mii de ori mai mare decât cel produs de creier, de aceea el poate penetra nu doar fiecare celulă a corpului, dar e și suficient de puternic pentru a radia în afara trupului. Despre inteligența inimii au vorbit și unii sfinți părinți, negând opoziția tradițională în care era pusă mintea în raport cu inima, dezvoltând adevărate teologii ale inimii, inima desemnând „omul interior”, despre care vorbea Apostolul Pavel, în opoziție cu „omul exterior”, care duce o viață de suprafață cu o cunoaștere implicit limitată și trunchiată. În Omilii, Sfântul Macarie Egipteanul spune explicit că mintea conduce inima, jucând rolul vizitiului „care pregăteşte carul de luptă al sufletului şi ţine în frâu gândurile” (Om. 40, 5).
Cunoaștere inspirată presupune un proces de aducere aminte a unui adevăr preexistent: „V-am spus aceste lucruri pentru ca atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). Atât termenul latin reminisce, cât și cel grecesc memnemai definesc facultatea de a memora. Numele memoriei este folosit în mai multe situații în textul neotestamentar, ca în cazul femeii care a turnat mir pe capul lui Iisus sau al tâlharului crucificat. Dar atunci când Iisus vorbește de Duhul Sfânt, sensul este cel al învățăturii, a aducerii aminte, adică cel de cunoaștere: „Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Cel mai înalt sens al amintirii drept cunoaștere îl găsim în instituirea euharistiei, la Cina de Taină. Termenul latin commemoration semnifică faptul că amintirea este totuna cu lucrul amintit. Termenul grecesc anamnesis este definit de la Platon ca urcare în lucrul amintit, ca anulare a timpului succesiv (cronos) și intrare în timpul simultan (Kairos), în care cunoașterea se face prin identificare. Cuvântul anamnesis, cu o structură de dublă negație (an-a-mnesis), este suprema afirmare a cunoașterii contemplative. În unele versete limba latină folosește termenul recordare, „a-ți aminti cu inima”, subliniind încă o dată funcția gnoseologică a inimii.
În toate momentele din care purcede un act de cunoaștere sfinții părinți se pregăteau pentru întâlnirea cu adevărul. Bine-cunoscute sunt rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur înainte de a citi sfintele cărți: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii… arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale… să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc…” și cuvintele rostite de Sfântul Grigorie Teologul înainte de a se așeza la masa de scris: „Să am parte de Duhul și să-mi dea cuvânt.”
Vorbind de Iisus Hristos, vorbim despre taina de la întemeierea lumii: „Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Vorbind despre scrieri inspirate, vorbim despre o altă taină, cea a literaturii dăruite drept cunoaștere de mai dinainte scriitorului ales să fie canal de comunicare către oameni. În acest caz, alesul trebuie nu doar să fie recunoscător pentru „preștiința” cu care a fost învestit, ci și smerit, adică să stea în adevărata sa măsură de co-creator al textului, neuitând nici o clipă că „limba este sălașul Ființei”.
27 septembrie 2014
Azi 1 aprilie, după ora prânzului, m-a sunat o ziaristă de la Mediafax să mă întrebe cum comentez decizia ANI… Așa am aflat și eu că ANI a decis că m-aș fi aflat în situație de incompatibilitate, în perioada iulie 2012 – decembrie 2013, cât am fost membru în Consiliul de Administrație al TVR, pe motiv că în aceeași perioadă am fost și administrator al Editurii Nemira, pe care am fondat-o în anul 1991 (cartea este incompatibilă cu televiziunea, acum e dovedit!).
Decizia ANI vine la mai puțin de 24 de ore de când au fost audiații membrii noului CA al TVR (ieri 31 martie, ora 16.00). Coincidență?… Se pare că cineva a luat cu ceva timp în urmă în considerare varianta că aș putea fi printre cei audiați ieri și atunci și-a luat o măsură suplimentară de siguranță pentru ca eu să nu fiu sub niciun chip în situația de a apăra interesele TVR din poziția de membru în CA.
Asta după ce în ianuarie 2014 Stelian Tănase a comis un abuz grosolan modificând regulamentul de alegere al reprezentanților salariaților TVR în CA (prima și singura modificare a acestui regulament stabilit în 1994, odată cu Legea 41, cea care a reglementat după Revoluție funcționarea televiziunii și radioului public), în sensul interzicerii dreptului de a candida a celui care nu e și salariatul TVR, în fapt, cu dedicație, mie. Se estima că aș fi obținut cel puțin 70% din voturi, câte mi se dăduseră la precedentele alegeri din 2012…
Tot astăzi reprezentanții salariaților în CA (oricare ar fi fost ei) nu sunt admiși în Consiliul proapăt validat. Coincidență?… În ultimele zile Stelian Tănase vorbește repetat despre insolvența TVR. Coincidență?… Tot Stelian Tănase afirmă că ar trebui să rămână în TVR aproximativ 400 de angajați, invocând modelul BBC. Coincidență?… Că habar n-are că BBC are aproximativ 20.000 de angajați este evident, dar poate că are habar despre ce concedieri va trebui să execute în TVR. Ce se pregătește oare? Ce trebuie să presteze Stelian Tănase? Și de ce se laudă peste tot că tot ce face, face după discuții de taină cu Victor Ponta?… Coincidențe.
Vara lui 1980, sfârșit de iunie. Abia ce venisem din armată și m-am și angajat să fac bani ca să pot pleca la mare. La două zile după întoarcerea din cătănie m-am angajat muncitor necalificat la ISPIF, să-mi pun mușchii la lucru: timp de o lună am făcut zeci de foraje manuale în pământul uscat din vecinătatea Bucureștiului.
În fotografie sunt membrii echipei în care am lucrat și care în loc de mașină era dotată cu un atelaj tras de un cal amărât. De la stânga la dreapta: domnișoara inginer de îmbunătățiri funciare, tehnicianul echipei, domnul Pătrașcu, muncitor necalificat (îmi pare nespus de rău, dar doar numele său mi-l mai amintesc și asta pentru că îmi era și vecin – un pensionar, fost subofițer de armată, care nu putea să stea acasă fără să facă ceva, așa că lucra pe unde găsea – prin dânsul am ajuns să mă angajez în vara aceea), eu și căruțașul. Ce vară fierbinte a fost în acel an!
După o lună mi-am luat banii și am fugit la 2 Mai. I-am spart în trei zile, dar am mai stat până la începutul lui septembrie. Cum? Nu știu, dar așa se întâmplau minunile în anii aceia la 2 Mai și Vama Veche…
În toamna acelui an am început facultatea…
Motto: Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!
Albert Camus – Omul revoltat
Tatăl meu e cel mai mare ziarist din lume! Pe bune! Scrie la cele mai importante ziare online și la revistele cele mai tari. Serios! Dacă vreți, vă dau adresele lor de internet și link-uri la articolele lui. Toate au un succes extraordinar! Culmea e că publică și la ziare din ălea vechi, pe hârtie, sau, cum le spune el: „presă adevărată!”. Tata crede că tot ce e pe hârtie, cărți și ziare, e mai adevărat decât ce e pe tabletă sau pe calculator. Vorba bunicii: „Subiectiv!”, adică să ai o părere, așa, mai specială, pe care nu trebuie neapărat s-o iei în seamă. Eu o iau în serios și mă mai gândesc ce-a vrut el să spună, că tata tot ce spune, spune cu rost. Și când e „subiectiv”, e mai altfel decât toți. Tata e cel mai deștept om din lume și e și talentat ca nimeni altul!
În fine… Problema e că tata este comentator politic… Nici asta nu prea am priceput ce-i aia, iar pe el mi-a fost așa, nu știu cum, să-l întreb. Cum adică să-ntrebi un comentator politic ce e aia un comentator politic?! Așa că am întrebat-o pe doamna învățătoare ce-i aia „politică”. Mi-a dat un răspuns de doamnă învățătoare care n-are chef: „Ceva de care nu scapă nimeni”. Adică? – am insistat eu. „Adică e ceea ce fac oamenii pe care-i alegem noi, ca să ne fie bine, și ei reușesc doar să le fie lor bine”. Răspuns de doamnă educatoare căreia nu-i ajunge salariul! – așa am auzit-o pe mama spunând odată despre doamna când doamna se văita că nu știu ce nu se poate, că n-are fonduri. Ce-i aia „fonduri”? Mama, cum e ea foarte clară, mi-a spus că fonduri egal bani pe care de regulă nu-i ai. Hai că-i simplu! Deci despre treaba cu „politica” a rămas să mai întreb și să mai caut pe net. Am dat pe Google și… horror! Pagini întregi despre, că nu mai știam pe care să mă uit. Așa că am început să mă uit la televizor, atunci când este tata invitat la talk-show-uri. Da, tatăl meu e invitat la toate talk-show-urile din lume, la cele mai mari și mai „influente”, că am auzit tot la tata când zicea că la nu știu care nu se duce că nu e „de impact”, că nu e „influent”. Hai că-i ușor ce-i aia „de impact” și „influent”. Nu mai pierd timpul să explic.
Deci am început să mă uit la emisiuni politice. Mama, văzându-mă cu ochii în ecran, mi-a zis:
- Ai schimbat desenele animate? Îți plac mai mult maimuțoii ăștia?
M-am prins pe loc că făcea mișto. Ce? Am voie să zic „mișto”! Și la școală doamna a zis „ce tip mișto”, când a fost tata să mă ia într-o zi când mama n-a putut să vină. Am auzit-o eu când îi șoptea celeilalte doamne, dar tata n-a auzit-o că era nervos că mama l-a pus la „corvoadă”. Ce-i aia „corvoadă”? Nici să le explic eu pe toate, acum! Mai căutați și voi în dicționar, mai dați un search, ce naiba!
Dar doamna avea dreptate, tata e un tip mișto. La televizor toată lumea din televizor se uită în gura lui. Așa e expresia! „A se uita în gura cuiva” nu înseamnă a-i vedea dinții și nici măselele, ci a fi atent la ce vorbește. La dinți și măsele se uită stomatologul, rețineți acest cuvânt, care înseamnă nenea dințarul. E simplu! Chiar toate trebuie să le explic eu?!… Și zicea un nene din televizor că tata e și foarte rău, că e „necruțător” cu politicienii. Mințea! Tata e un om așa de bun! „Necruțător”, am văzut eu într-un film, era unul care le lua viața unor indieni. Horror! Tata nu le ia viața politicienilor, doar vorbește și scrie despre ei. Când scrii despre cineva nu-i iei viața. Corect?! Spuneți-mi mie cine de pe strada noastră o mai hrănește pe Cuțica, cățelușa fără stăpân? Cine a salvat un porumbel din ghearele lui Motănescu, cotoiul doamnei da la parter?!… Și știți câte exemple pot da că tata e cel mai bun om din lume? Multe! Dacă le-ați scrie pe hârtie ar avea atât de multe cifre, că o să mă întrebați pe mine cum se citește numărul, iar eu nu sunt decât într-a-ntâia și nu știu matematică de om mare. Aritmetică, da. Știu să adun, să număr, dar n-am și eu decât două mâini, ca toți oamenii, de unde mai mult de zece degete?!
Deci de la televizor n-am priceput mare lucru și m-am uitat cu multă încăpățânare. Toată lumea știe ce-i aia „încăpățânare”, trec mai departe. Așa că n-am avut ce face și a trebuit să-l întreb pe tata. L-am luat pe ocolite, că pe oamenii mari, dacă-i iei direct, se sperie. Nu știu unde au făcut ei școala, dar au învățat mai mult să nu răspundă. Și la școală, e clar, doamna învățătoare ne dă ordine precise. Ce e aia „ordine”? Asta am să explic, tare m-a preocupat chestia și am stat zile întregi pe net până am priceput. „Ordine” e ce trebuie făcut și nu se comentează. Obligatoriu! La armată nu se vorbește, ci se dau ordine. Nu știați? Dar la școală nu e la armată! Cum adică: „Desenați!”, „Acum să se arate că…!”, „Memorați, învățați pe de rost…!”. Și eu când îmi mai închipui? Când mă mai mir de ce descopăr?! Asta nu mai pricep, dar, când o să înțeleg, jur să explic la toată lumea. Sper să nu înțeleg prea târziu și să ajung om mare, că atunci o să-mi fie indiferent, i-am văzut eu pe oamenii mari, nu le mai pasă de nimic… Așa mă pasează toți adulții: „Lasă că pricepi tu când vei crește mare”. Serios?! Adică să stau eu cumințel și să aștept așa, fără să pun întrebări, fără să mă minunez, fără să… Ce lume au inventat și adulții ăștia!
Deci l-am luat pe ocolite și l-am întrebat:
- Tata, cine a fost Machiavelli? – să vadă și el că nu sunt zero în ale politicii, că putem discuta la nivel înalt… Termenii ăștia, „nu sunt zero în ale politicii” și „discuții la nivel înalt”, i-am auzit spuși la televizor de oamenii ăia despre care se zice că sunt politicieni. La început am crezut că Machiavelli trebuie să fie ca și tata, un comentator politic. Când am aflat că nenea Machiavelli a trăit pe vremea când nu erau televizoare, mi-am dat seama că lui trebuie să-i fi fost mai ușor decât lui tata, el nu trebuia să-i certe în direct pe politicieni și să se enerveze mereu. Nenea Machiavelli trebuie să fi fost tare liniștit, pe vremea aia oamenii, dacă n-aveau la ce uita, vorbeau între ei și înțelegeau mai repede. După ce s-a inventat televizorul și oamenii nu mai vorbesc unul cu altul și așteaptă totul de la ecran, a trebuit să vină politicienii să spună tot felul de lucruri neadevărate – n-am spus minciuni, că nu e voie să spui despre alții că sunt mincinoși, n-ai tu de unde să știi! – așa ne-a învățat doamna educatoare. Și tot din cauza televizorului a trebuit tata să vină pe ecran și să-i contrazică pe politicieni, ca să înțeleagă ceva oamenii. Dar tata zice că de pomană își răcește el gura – ce expresie! – că oamenii tot nu pricep nimic. De fapt, tata spune că oamenii „nu bagă la cap”, dar eu cred că expresia asta nu-i chiar corectă, că în cap nu poți să bagi niște vorbe spuse la televizor. Dar poate că știe tata ce știe și iar o s-o aflu și p-asta când o să cresc mare. În fine, după ce am pronunțat „Machiavelli” tata m-a privit pe sub sprâncene și mi-a răspuns sec:
- Un șmecher!
Aoleu! Tata să zică așa ceva despre un nene?! Asta înseamnă că tata e rău, așa cum ziceau despre el la televizor?… Dar imediat s-a corectat și mi-a spus:
- Ăla care a sintetizat istoria omenirii.
„Sintetizat”?… „Istoria omenirii?”… Ca să fiu sigur l-am întrebat ce-i aia „sintetizat”. Vă zic și vouă: să spui foarte pe scurt, dar foarte, foarte pe scurt ceva foarte, foarte lung și mare. Hai că-i simplu, eu am priceput din prima. Ca să vadă c-am înțeles am confirmat:
- Îhm!
Și tata a continuat:
- Machiavelli a zis „scopul scuză mijloacele” și toată lumea s-a luat după el. Adică s-a luat și mai tare, pentru că și până atunci tot așa a funcționat.
Ei, aici mi s-a cam înfundat. „A se înfunda” nu e chiar ca la chiuvetă când nu se mai scurge apa, dar pe aproape, adică nu mai înțelegeam nimic. Și a continuat:
- Asta li s-a părut multora esența politicii.
- Adică?
- Sub semnul ei a stat toată istoria.
Ceață totală în mintea mea! Vreau să spun, cum zice mama când tata îi explică de ce cresc prețurile, că n-am priceput nimic. Și când zic „nimic”, spun nimic-nimic! Noroc că tata și-a băgat la loc nasul în laptop, scria unul dintre articolele alea ale lui, care apar în cele mai mari ziare, așa că am fugit la computerul meu și am dat search. Mi-a luat ceva, dar m-am lămurit. M-am întors și l-am întrebat în continuarea discuției noastre de nivel înalt:
- Tata, dar de ce toată lumea se conduce după vorbele astea a lui Machiavelli?
Fără să se întoarcă, mi-a răspuns:
- Tu n-ai ce face?!
Recunosc, așa e tata uneori, dar are o scuză, vorba lui Machiavelli, e nervos că vrea să scrie articole politice la cele mai tari ziare din lume și, pe deasupra, trebuie să meargă și la cele mai influente talk-show-uri de pe planetă. Adică, scopul scuză mijloacele! Numai că astea nu sunt mijloace de a vorbi cu fiul lui, care e încă mic și vrea să înțeleagă chestii. Corect?!
Nu mă pot supăra pe tata. Sunt convins că are motive să fie așa și atunci când mie mi se pare că nu e bine să fie așa. De aceea, am trecut peste „Tu n-ai ce face?!” și l-am întrebat:
- Domnul Machiavelli a avut copii?
- Habar n-am. Dar știi că mi-ai dat o idee ce titlu să pun?! E cel mai tare articol pe care l-am scris vreodată – și s-a apucat să scrie din nou ca și cum „habar n-am” e un răspuns.
Tata să zică „habar n-am”?! Stimați telespectatori, vorba lui când e pe ecran, așa ceva nu s-a văzut! Tata, care le știe pe toate?! Cred că, de fapt, n-a vrut să-mi spună. Aici semăn cu tata: înțeleg totul, să zicem aproape totul, dar scriu cu greșeli. Am o scuză… Am fugit din nou la net și dă-i căutare. Am răscolit ce-am răscolit, dar nu am găsit dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Nu-mi rămânea decât să aflu prin deducție. „Deducție” înseamnă să-ți pui mintea la treabă și să afli ceva din altceva. Hai că nu-i greu! Eu am priceput imediat când mama mi-a zis: „Deduc că nu ți-ai făcut temele…”. Logic, evident! Păi, când iei patru la aritmetică, e la mintea cocoșului – ce-mi place expresia asta! Poți să spui și „la mintea găinii”, presupun, dacă e vorba de o fată – că nu ți-ai făcut temele. Că dacă ți le-ai fi făcut luai opt, luai nouă, luai zece, oricât de greu de cap ai fi – ce-mi place și asta, o știu de la tata când i-a zis-o unui nene politician la televizor. Nu e jignitoare, că tata nu poate să jignească pe cineva, așa c-o folosesc și eu. O să-i spun eu doamnei învățătoare că e grea de cap, că nu pricepe că pe noi, copiii, ne interesează mai mult să descoperim lucrurile, să ne jucăm, decât să ne spună ea că cică ar exita. Și nici să stăm cu mâinile la spate! Doamnă profesoară, doar ce aflu eu, eu cu ochii mei, cu mintea mea, cu sufletul meu… – chestiile astea le știu de la bunicul, el le are cu vorbele potrivite, că a fost poet. Zău, a fost poet! Dar tata nu l-a moștenit și ăsta e motiv de ceartă mereu, duminica, la masa de prânz, tata cu tatăl lui. În fine, eu o s-o dau pe spate – ce tare e și asta! – pe doamna educatoare cu vorbele astea potrivite. Și colegii o să se uite în gura mea ca la unul de la televizor! Dar să revenim la deducție. M-am apucat să deduc și să tot deduc doar-doar oi afla dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Păi ce știu eu despre dânsul?… Câteva chestii, dar lucrul cel mai important se pare că e faptul c-a spus că „Scopul scuză mijloacele”. Atunci, să analizăm, stimați telespectatori, ce-a spus împricinatul – tot de la tata și vorba asta!
Greu… Greu… Cum o dau, cum o întorc – frumoasă și expresia asta, e ușor de înțeles că e plastică. „Plastică” se știe ce înseamnă, cred – deci cum o dau, cum o întorc, deducția nu-mi venea. Atunci, am luat exemple din viața reală, că așa m-a învățat bunicul: „Băiete, când nu pricepi ceva, gândește-te la ceva echivalent – <echivalent> înseamnă asemănător – și judecă după exemple din viața reală”. V-am spus, bunicul a fost poet și, pe deasupra, se pricepe și la viața reală. Și poetul e cel mai mare înțelept. Tot ce nu pot să explice inginerii, profesorii, oamenii de știință, poate poetul. Cele mai bune definiții la lucrurile de pe lumea asta le găsești în poezii. Zău! Bunicul zice că oamenii nu mai citesc poezii și de-asta s-au prostit. Ei, poeților li se permite să spună și ce nu convine. Cui îi convine să-l facă prost bunicul?! O ști el ceva, iar eu o să aflu când o să cresc mare. M-am cam săturat de placa asta!… Așa că am început să mă gândesc la lucruri concrete. La când am întâlnit eu „scopuri” și „mijloace”. N-a durat mult și mi-am amintit cum a ajuns Dan șeful clasei, în locul meu, că nici nu m-am așteptat la așa o nedreptate. După ce doamna ne-a spus că ne lasă trei zile să ne gândim cine vrem să ne fie șef, Dan a venit zi de zi cu cutii de bomboane, cu ghiozdanul plin de sandvișuri și cine a vrut a vorbit de pe telefonul lui mobil oricât. Scopul… Mijloacele… Pe el l-au ales. Doar că Andrei și cu Paul, care sunt niște șmecheri ce n-ați văzut – dacă tata a folosit cuvântul ăsta, îl folosesc și eu –, îl amenință de atunci pe Dan că dacă nu le aduce zilnic ceva bun n-o să-l mai voteze, așa că șeful clasei cară zilnic și tremură de frică… Iar copiii tot de mine ascultă, chiar dacă oficial nu sunt eu șeful. Da… Din exemplul ăsta din realitate trag concluzia că domnul Machiavelli nu prea a știut cum e să fii ascultat de ceilalți copii. N-am ce deduce. Altceva… Mi-am amintit de tot felul de întâmplări asemănătoare și cam toate aveau ceva strâmb. La început părea că treaba va merge cu scopul ăla bun prin mijloace care nu sunt ok, dar, dacă erai mai atent sau aveai mai multă răbdare, îți dădeai seama că într-un târziu mai rău se întâmpla decât dacă nu s-ar fi ales mijlocul ăla nașpa. M-am cam încurcat în explicații, dar înțelegeți voi, iar, dacă nu înțelegeți din prima, faceți cum m-a învățat bunicul, gândiți-vă la lucruri întâmplate și o să vedeți că, de câte ori oamenii au ales un mijloc greșit pentru un scop bun, lucrurile au ieșit prost. Hai c-am zis-o trăznet! L-oi fi moștenit pe bunicul și am talent de poet. Dar sigur îl moștenesc și pe tata, pentru că mă preocupă lumea din jurul meu, adică nu-mi e indiferentă – asta zice el despre ziariști că sunt, ăia adevărați, niște oameni cărora le pasă. Și asta suna tot așa, ca la bunicul, se vede că tata e fiul lui bunicul, oricât s-ar certa ei pe tema asta.
L-am sunat pe bunicul și l-am rugat să-mi spună ce crede el, că el e poet și știe cel mai bine. Nu pot să repet ce-a fost la gura lui! – vorba bunicii. Concluzia lui a fost că tot răul din lume a venit de la faptul că oamenii trăiesc după vorbele astea ale lui nenea Machiavelli. După ce am închis cu bunicul, am umblat pe net toată ziua și numai cu deducțiile și cu poezii m-am preocupat, așa că tata a scăpat de întrebările mele. Oricum, tot timpul ăsta și el a stat numai în laptop și a scris. Seara a plecat la un talk-show, dar a lăsat lângă computer articolul printat. Așa că am rămas cu ochii țintuiți pe prima pagină unde scrie titlul: „Scopul scuză mijloacele”. Dacă tatăl meu a pus titlul ăsta înseamnă că și el e convins de vorbele lui Machivelli? Nu pot să cred! Tatăl meu nu poate să creadă așa ceva! Ar însemna că tata nu seamănă cu bunicul… Trebuie să fie o eroare, o greșeală! Da, trebuie că e o greșeală de tipar, cum spune tata atunci când într-o carte sau într-un ziar ceva nu e corect. Din grabă sau din obișnuință, tata a omis un cuvânt. Titlul corect, pe care a vrut să-l scrie, este altul. Doar îl cunosc pe tata! Atunci, tata seamănă cu mine, înțelege bine, dar scrie uneori cu greșeli. Și, ca să-i dau o mână de ajutor, am luat un pix și am adăugat între „scopul” și „scuză”, un pic deasupra lor, cuvântul „NU” care lipsea. Așadar, stimați telespectatori, nu uitați:
- Scopul NU scuză mijloacele!
(din seria Basme spuse de copii părinților)
Nu voi putea înțelege niciodată de ce TVR, ca și alte instituții din România, sunt privite și tratate ca feude politice. Prea multă politică și din ce în ce mai puțin profesionalism.
Ieri, am crezut că am fost solicitat să preiau conducerea interimară a TVR pentru experiența și rezultatele obținute în mandatele anterioare, pentru faptul că am făcut parte timp de trei ani din Consiliul de Administrație al televiziunilor europene (EBU – European Broadcasting Union), pentru că am un doctorat în domeniu (televiziune publică), pentru că de 24 de ani construiesc și conduc instituții culturale și de media. Am răspuns solicitării, sperând că politicienii au conștientizat situația dramatică în care se află TVR, în urma faptului că tot ei au dat instituţia pe mâna unor servanți a căror singură calitate a fost aceea de a le fi obedienți. Că au ajuns la concluzia că soluția ieșirii din criză nu mai poate fi decât una bazată pe competență, că e nevoie de realism și normalitate. Se pare că, în parte, m-am înșelat. Chiar dacă unii înțeles, sunt încă politicieni pentru care conducătorul unei instituții media publice nu poate fi decât un vătaf politic.
Indiferent cum vor evolua lucrurile, voi continua să reprezint salariații TVR în următorul Consiliu de Administrație, evident, dacă aceștia vor dori. Sunt dispus să „trag” pentru reconstrucția TVR, dacă există voință politică lăsată apoi pe seama profesioniștilor.
Ultimele comentarii