Norii mei

Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Hitler ori Stalin ar fi trăit în era televiziunii, dar ştiu pe pielea mea cum este să trăieşti în epoca unui discipol de-ai lor. Ciracul pontic, mult mai inconsistent, dar cu aceleaşi obsesii, are vocaţia distrugerii, îşi dispreţuieşte poporul şi de aceea urăşte cu sinceritate presa.

Omul modern este prin excelenţă un telespectator convins. Primeşte adevărul doar dacă vine de dincolo de micul ecran, crede doar predicile de la ore de mare audienţă. Mulţi aşteaptă bunăstarea şi chiar începutul vieţii de apoi ca venind dintr-o îndelungată folosire a telecomenzii. Se închină programului preferat, spun rugăciuni către icoana de sticlă mereu schimbătoare şi cu binecuvântatele ei pauze de publicitate.

Cei care îl cunosc cel mai bine pe „homo televizisticus” sunt politicienii, pentru că tocmai de slăbiciunile şi dependenţele lui se folosesc cu abilitate. În accepţiunea guvernanţilor, mass-media ar trebui să se rezume doar la divertisment, orice tentativă de a reflecta realităţile societăţii constituind un pericol pentru ei, care văd în fiecare act de presă o „agresiune” directă la propria persoană.

Presa, oricât de coruptă şi de obedientă ar fi, va conserva zone curate, cioburi de oglindă care-i vor arăta pe guvernanţi aşa cum sunt: mincinoşi şi puşi pe căpătuit. De aici şi ostilitatea viscerală a politicianului faţă de jurnalist. Chiar dacă în mare parte presa se întemeiază astăzi pe calomnie şi publicitate, partea ei vie supravieţuieşte mereu reinventându-se şi păstrând acea sevă autentică pe care nicio manipulare nu o poate truca. Dar tocmai de asta vor să scape politicienii, preferând realităţile cosmetizate şi linguşirile, uitând că acestea sunt avansuri ieftine ale trădării.

Sunt vremuri când „câinele de pază al democraţiei” – presa – trebuie apărat de apetenţele dictatoriale ale despotului şi ale camarilei sale. De aceea scriu aceste rânduri şi mă alătur stării de veghe. Pentru ca ziaristul să rămână un om liber trebuie ca el să nu spună minciuni şi nici să nu poată fi siluit.

*

Includerea presei ca duşman al ţării în Strategia de Apărare Naţională a stârnit o reacţie legitimă. Ce stranie coincidenţă, astăzi este 23 august! Citeşte: www.libertateapresei.ro

Insula Sf. Ivan

Pe data de 1 august, anul acesta, se făcea publică descoperirea moaştelor Sf. Ioan Botezătorul într-o raclă găsită pe Insula Sf. Ivan (Ioan), în dreptul localităţii bulgare Sozopol, astăzi oraş turistic la 35 km sud de Burgas, ce purta în Antichitate numele de Apollonia Pontica, ulterior făcând parte din Imperiul Bizantin şi din Regatul bulgar.

Insula Sf. Ivan, cea mai extinsă din Marea Neagră, adăposteşte un far şi clădirile sale anexe, precum şi ruinele Mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul, complex monahal datând din secolele V-VI, construit deasupra unui templu roman. Interesul arheologilor pentru acest sit a fost stârnit din nou în urmă cu 25 de ani şi recent au fost descoperite şi cartate ruinele unei reşedinţe regale, ale unei biblioteci, un zid fortificat şi mai multe chilii.

Panoul care anunţă şantierul arheologic

De curând, săpăturile conduse de arheologul Kazimir Popkostantinov au adus la lumină o raclă-relicvariu din alabastru, zidită în altarul unei biserici vechi, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, din cadrul complexului monahal. Racla, deschisă în prezenţa oficialilor Bisericii şi statului bulgar, conţine moaşte ale Sf. Ioan Botezătorul – părţi ale unui braţ, ale tălpii piciorului, dinţi şi un os facial. Arheologii consideră că aceste moaşte au fost donate mânăstirii de pe Insula Sf. Ivan de către Patriarhia Constantinopolului, fără a preciza exact momentul daniei.

Şantierul arheologic, pe fundal oraşul Sozopol

Locul unde au fost găsite moaştele

Dezvelirea unui osuar comun

Moaştele, considerate autentice de clerul bulgar, au fost predate Episcopului Ioaniki de Sliven care le-a încredinţat bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Sozopol, biserică ce mai deţine moaşte ale Sf. Andrei şi o bucată din lemnul Sfintei Cruci.

Frontispiciul bisericii cu hramul Sf. Gheorghe

Oficialităţile bulgare au fost deosebit de entuziaste de această descoperire, văzând-o ca o nouă sursă de venituri pentru bugetul ţării prin turismul religios pe care ar trebui să îl genereze: „Consider că Sozopol va fi Noul Ierusalim” – Bojidar Dimitrov, ministrul Turismului; „Guvernul bulgar se uită la descoperire ca la o mântuire de ordin financiar… descoperire care ar putea face minuni pentru economia şi pentru turismul ţării” – Wall Street Journal. Un ultim amănunt: logoul turismului bulgar conţine crucea creştină!

Biserica Sf. Gheorghe

Având aceste informaţii, am fost săptămâna trecută la Sozopol şi pe Insula Sf. Ivan. Am vizitat şantierul arheologic, fiind martorul dezvelirii unui osuar comun, şi am vorbit cu un arheolog ce coordona în acel moment lucrările de excavaţie. Acesta mi-a dat detalii privind locul exact unde a fost descoperit relicvariul de alabastru. În rest, insula este un bolovan imens, pustiu şi arid, singura clădire fiind cea a farului. La mică distanţă de insulă se vede sistemul de balizare al unei ferme de midii realizate pe bani europeni şi care alimentează toate restaurantele din partea de sud a litoralului bulgăresc cu scoici proaspete, aşa cum partea de nord este deservită de ferma din largul orăşelului Durankulak. Pe insulă n-am întâlnit niciun alt pelerin sau turist curios, fapt ce contrazice afirmaţiile oficialilor bulgari conform cărora Insula Sf. Ivan ar fi vizitată zilnic de 3 000 de oameni, ca urmare a descoperirii făcute aici.

Revenit în Sozopol, am mers direct la biserica cu hramul Sf. Gheorghe unde, din nou surpriză, nu am avut parte de înghesuială. În afara unui poliţist şi a unui soldat ce păzeau discret cutia transparentă în care erau depuse moaştele Sf. Ioan Botezătorul, niciun alt semn nu trăda prezenţa preţioaselor relicve creştine. Aşa că am putut trăi în tihnă clipe de linişte şi reculegere, cum nu ai parte în alte locuri asemănătoare. Dorinţa de a aduce acasă măcar un pliant, căci fotografiatul era interzis în interiorul bisericii, mi-a fost refuzată, pangarul neavând nimic care să amintească de moaştele pe care biserica le adăposteşte. Mărturia mea este singura dovadă că ele există şi totodată un îndemn de a merge şi voi acolo până ce locul nu va deveni o conservă turistică.