Norii mei

Tu, Cărtărescule – Toma Necredinciosul! Dacă mă supăr pe tine şi nu te mai citesc? Gabriel şi Horia or să interpreteze că au primit ordin să-ţi dea pe bune drepturile de autor şi să nu te mai umfle cu marketing. Ar fi bine?… Şi tu, Mirceo Toma, credinciosule care mi-ai fost, că doar ţi-am fost pacient la cabinetul de psiho în vremea când încă mă mai tratam şi luptam amândoi să-l dăm jos pe Petre Roman. Acoperitul meu drag, şi tu ai lăsat-o moale şi nu te ştiu vreun timorat… Bijule, deşi semeni cu Pora ca două picături de votcă, ţi-ai pus palma-n fund şi te-ai tirat consul la Marsilia, că te-a chemat SIE să strângi CNP-uri pentru partid. Nu-i rău, dar în timp ce tu ţii gura închisă, mititica înghite toate cele fără să fie nevoie să-i spun de două ori… Iar tu, Traiane-tizule, că şi tu vezi lumea strâmb, stai şi cugeţi pe muteşte la Bruxelles şi de stăpân nu-ţi mai pasă… Andrei, m-ai dezamăgit! Pe Iliescu l-ai slugărit exemplar, în Radu Vasile ai avut un idol, iar de mine, care sunt, totuşi, cel mai mare cititor de etichete de whisky, să te fereşti?! Să fugi tu şi din post, de la Adevărul, unde te plăteau colegii ca pe un adevărat inteligence ce eşti?! Dacă mă supăr şi fac să ţi se taie simbria sau, mai rău, să transpire iar prin ziare angajamentele tale în versuri cu Secu?… Gabriel, băiatule, vocea cam stinsă. Crezi că îl mai las mult pe Horică să-ţi dea pe blat bănuţi de la ICR de pomană? Ştii că Horia e disciplinat şi, dacă-i promit că mai privatizez o dată Editura Politică şi nu ţi-o mai dăm ţie, ci lui, nu te văd bine. Apropo, ce-ţi mai fac BMW-urile? Mai cu glas, mai cu Heidegger! Ce naiba, filozofi suntem şi realizatori tv, pe bani, nu pe nasturi!

Măi prieteni, fiţi deştepţi, că nu moare şmecheria în ţara asta când vrea nişte viermi înfriguraţi! Nu piere ticăloşia cu una cu două, nu dispare jefuitorul că i s-a năzărit ciumpalacului de demonstrant. Traian Băsescu rezistă, Traian Băsescu merge înainte, că nu s-a terminat de furat totul! Iar dacă eu plec, toţi bocii, videnii, bercenii, anastasele, udrele, toţi ciorditorii mei dragi vor merge încolonaţi la puşcărie. Şi voi, intelectualii mei, mai la coadă, că până la coadă s-a-mpuţit! Şi-or să vă scuipe până şi profesoraşii şi inginerii ăia pârliţi pe care voi i-aţi desconsiderat, ca şi mine, că doar elite suntem!

Eu, ştiţi că mă scot. Plâng, aduc Marea Neagră să inunde Cotrocenii, fac eu o nefăcută şi tot mă scot. Că, dac-am reuşit să mă socot la numărătoarea voturilor, oi mai fura o dată istoria asta de rahat a românilor. Aşa că marş, încolonarea! Să nu aud că mai cârâie vreunul, că-l ia mama naibii şi îl las pradă crizei, de nici în Piaţa Universităţii n-o să-l primească, pe motiv de pupincurism! Pupincurism ştiţi să faceţi? Pupincurism să executaţi! Că altfel ajungeţi şomeri şi pe şomeri nu-i invită nimeni la talk-show-uri. Daţi dovadă de consecvenţă, că de profesionalism aţi dat din plin, de uite, trebuie să mă caut şi eu în dos ca Iliescu, care nici nu se dăduse jos de pe masa de operaţii şi-mi spunea el mie să-mi dau demisia… Iliescule, bate-te peste gură! Mai întâi să lămureşti cine a adus minerii cu trenurile la Bucureşti. Uiţi cine era ministrul Transporturilor?! Traian Băsescu! Şi acum e Preşedintele!… Intelectualilor, băgaţi-vă minţile în cap, treceţi la slăvit, în cor sau solo, numai să priceapă gloata că unul mai bun ca mine nu există! Şi să nu mă enerveze prea tare că dau cu ea de pământ! Niciodată n-a avut Securitatea unul mai în vârf ca mine. Ei m-au pus, ei să mă dea jos! Iar poporul, de câte ori e nevoie, mă întorc la el cu spatele, căci fundul e al vostru, buze reci de intelectuali fierbinţi!

Traian Băsescu dă măsura a cine este cu adevărat. „Jucătorul” de altă dată stă pitit de 12 zile în spatele zidurilor Cotrocenilor şi coace împreună cu slugile sale răzbunarea. I-a trebuit atâta timp să găsească o soluţie? Nu! A aşteptat doar o prognoză meteo favorabilă, o vreme cât mai rea care să descurajeze prin ger şi viscol ieşitul în stradă: începând de miercuri, 25 ianuarie, iarna cade sever asupra României. Abia pentru această zi Traian Băsescu îşi anunţă primul discurs de la începutul manifestaţiilor de protest care-l au ca principal subiect de contestare. Să-ţi sincronizezi riposta cu prognoza meteo anunţătoare de vreme rea, atunci când protestele de stradă vor fi aproape imposibile, este o dovadă de mare laşitate. Un asemenea preşedinte, un asemenea bărbat, nu poate fi decât unul josnic şi temător. Un pigmeu politic pus pe ticăloşii şi uneltiri murdare. Un personaj odios care-ţi stârneşte deopotrivă revolta şi dezgustul. Vorbele şi faptele sale nu fac decât să justifice apelativul de „javră ordinară” cu care mulţimea îl invocă cel mai des. Nici o legătură cu mitul construit despre comandantul de navă care s-a luptat cu stihiile naturii. Este doar un căcăcios paralizat de frică, ascuns în văgăună şi aşteptând ca viforul să-i gonească adversarii. Iar el, la adăpostul puterii pe care o deţine discreţionar, să se dezlănţuie asupra oricui l-a contestat. Traian Băsescu, un scelerat temător!

„Iete fleoşc! Cum să-i ceară lui madam Băsescu să-şi dea demisia?! Dar cine se crede ea, cine-i, dom’ne, Maria asta?! Doar eu pot să-i cer lui Trăienel ceva. Şi, na, că nu-i cer!… Clar?! Să n-avem discuţii… Răbdare… Mi-a zis că are el în cap o schemă, să-mi dea mie în păstrare din ce-a pus deoparte, dar sărăcuţul nu ştie că nici eu nu mai am unde să dosesc. Doar dacă arunc vreo două sute de perechi de pantofiori şi vreo sută cincizeci de poşeţele, dar mi se rupe sufletul, că şi ele au costat aproape milionul de euroi. Şi au sclipici şi paiete, de ţi-e mai mare dragul!… Numai că pe aceeaşi suprafaţă încap, în hârtii de 500, vreo câteva sute de milioane de euroi, că nu mi i-o da mie chiar pe toţi. Aia mică de la Bruxelles are şi ea capacitate să pitească, iar notara-lu-tata şi mai şi. Planul e genial, ca tot ce face Rechinel – ce-mi place să-l alint aşa! Bag totul în declaraţia de avere şi zic că la mine în casă cocoşul a făcut ouăle de aur şi, când se liniştesc treburile, mă divorţez şi fac partaj cinstit: iau eu mai tot, că cine ştie cunoaşte ce-a făcut fata, iar dacă Şrek al meu măcăne îi dau eu de treabă la procuratură… Apoi, femeie liberă, îmi refac viaţa şi mă mărit cu Trăienel-Rechinel… Asta crede el! Atunci va fi un „fost”, o să aibă probleme cu justiţia, o să stea ascuns în casă de frică să nu-i iasă în cale vreun român care să vrea să-i rupă gâtul ca la găină… Ce soartă aviară am avut şi eu! De ce nu mi-ai dat şi mie, Doamne, unul mai cu copite, mai cu coarne, mai cu… şi căruia să-i placă nu doar să se dea bărbat, ci să şi fie?! Ce, una sensibilă ca mine se poate satisface doar cu presupusul? De-ar şti poporul câtă inaniţie am suferit eu! Ei tot au mai avut ceva-ceva de băgat în gură. Eu, în singurătatea mea, nopţile făceam planuri politice, număram şpaga şi aveam vise erotice cu opoziţia… Să sugi pixul şi să ai coşmaruri cu Voiculescu nu-i chiar de colo. Chiar, la o adică, care ar fi mai de viitor?… Vanghelie! Ştie cu şmangla, iar, când vorbeşte, mi-aduce aminte de EBA… Nu, fără nostalgii, c-or să mă răscolească amintirile guvernării!… Şi cu bijuteriile ce fac?! Le bag în genţi! Or încăpea?… Ca să vadă că sunt darnică, le las bicicleta. Da, bicicleta cu care am făcut înconjurul lumii pe televizoare. Aşa sunt eu, mână spartă, dau totul la sărmani. Le las şi andrelele şi mopul din campanie şi calul, că tot nu era al meu. Ce armăsar! Dar n-am avut parte… Poate mă dau la societatea civilă, că-i iar la modă. Cum mi-ar sta cu Mircea Toma? Neras, şleampăt, cu clanţă când primeşte ordin de la şefii noştri… Nu mă lasă conştiinţa, că-s prietenă cu nevastă-sa… Şi, după atâţia ani de acoperire, să-l dau tocmai eu în vileag?!… Mai bine încep de pe acum să ţip: Viol!… Viol!…” Aici, înregistrarea a fost bruiată. La transcriere, pentru ca adevărul să fie respectat, cineva va completa competent că pe fundal se auzeau manifestanţi vociferând bestial – pe exemplarul destinat preşedintelui. Iar pe exemplarul de rezervă, ăla pentru la o adică, va scrie că din camera lui Nuţi tocmai ieşea unul cu chelie şi c-o sticlă de Johnny Walker în mână şi care nu s-a uitat cu ochi buni la securistul de serviciu.

Dacă deschizi EvZ, ziar cu moliciunea hârtiei igienice preferate de Traian Băsescu,  sau postul B1TV, televiziune autosatisfăcută de preşedintele ei, iar apoi te uiţi în stradă, trăieşti o acută senzaţie schizoidă. Realitatea de afară şi irealitatea din presa slugarnică duc absurdul dincolo de imaginaţie. Când minciuna devine grosolană, când se simte nevoia de a deforma brutal viaţa, e semn că frica guvernaţilor e mare.

Procesul de evacuare a uneia dintre cele mai toxice garnituri politice din câte a cunoscut România este ireversibil. Nu pentru că sunt două sute, două mii sau douăzeci de mii de manifestanţi în Piaţa Universităţii, ci pentru că sunt cincizeci-şaizeci de locuri în ţară unde românii au ieşit în acelaşi timp din case ca să-şi strige disperarea. Într-unul dintre aceste locuri manifesta acum câteva zile un singur cetăţean! Dar manifesta! Semănând vrajbă, Băsescu culege furtuna durerilor acumulate şi nu înţelege că demonstranţii din stradă nu sunt încă toţi în stradă, că nemulţumiţii din România rămân la fel de îndârjiţi şi mergând la serviciu, şi stând în faţa televizoarelor. E doar o problemă de timp. Întreg corpul ţării a fost cuprins de febră, doar că temperatura nu e încă maximă. Părea o boală pe care o s-o ducem mult şi bine, târâindu-ne existenţa de pe-o zi pe alta. Boala lungă, moarte sigură! Anticorpii societăţii revoltându-se trezesc la viaţă trupul letargic – o reacţie organică a României care vrea să supravieţuiască răului din interior.

Motivele ieşirii în stradă sunt foarte diverse, foarte colorate atitudinile, expresiile şi vocalizările. Ca şi cum s-ar fi desfăcut o strânsoare şi timpul deconturilor a venit brusc pentru toţi şi pentru toate. Oricare ar fi nemulţumirile sau indignările, ele se subsumează dezgustutului faţă de clasa politică ce şi-a consolidat în ultimii ani „ideologia” jafului şi a incompetenţei. Cei mai mulţi din cei care fac astăzi politică o fac doar pentru a avea acces la resurse. Politica a devenit un domeniu explicit de activitate economică, cel mai profitabil. Partidul a ajuns organizaţia ce deschide găştii calea spre comisioane, năvala spre vistieria statului. Garanţia unei prăduiri cât de mici, marele prăpăd revenind marilor politicieni, în frunte cu preşedintele României.

De aceea procesul este ireversibil. Ce vedem astăzi în stradă se va domoli sau se va intensifica. Va fi înăbuşi sau se va aţâţa, dar nu se va stinge cu adevărat până ce nu se va schimba ceva fundamental. O altă minciună, mai puternică şi mai eficientă decât cele de până acum?… Soluţiile venite din aceeaşi paradigmă nu vor face decât să întârzie, vor amâna deznodământul. Este semnul epuizării unui tip de societate. Nemaiavând limite în tâlhărie şi minciună, politicienii au anulat aproape toate posibilităţile de resetare a aceluiaşi joc-mascaradă în care puţini se fac că guvernază în numele celor mulţi şi pentru cei mulţi, dar în fapt îi tâlhăresc fără scrupule. Transa hipnotică de autoritate prin care puterea îşi ţine poporul inert în minciună nu mai funţionează.

Soluţia unui adevăr încă neconturat?… Ceva lipseşte ca problema să-şi găsească rezolvarea. Seducătorul! Cine îi mai poate face din nou pe oameni să creadă că viaţa socială nu va fi aceeaşi cacialma în care, pe oricine ar paria ei, cetăţenii, câştigă invariabil politicienii?

„Ia-l de pe mine că-l omor!” strigă acum Traian poporului care se ridică împotriva lui. Dar nimeni nu-l aude pe preşedintele-jucător de odinioară, care acum stă ascuns în spatele zidurilor Cotrocenilor. Păzit de cei patru gealaţi care i-au fost mereu slugi fidele: Securitatea redivivus, Justiţia chioară, Mafia de partid şi Intelectualii cu simbrie – adevărată gardă pretoriană – Zeus tremură încercând să inventeze ultimele ordinării care să-l scoată din impas.

Să declare război Mării Negre?… Să anunţe pandemie de gripă portocalie?… „Să fac o vizită de stat în Iran? Nu, că asta se sfârşeşte lângă un zid la marginea Târgoviştelui!”… Să-l sune pe prietenul Gaddafi să se sfătuiască cu el… nu se mai poate. „Futu-i!”… Şi cu banii lichizi ce să facă, unde să-i ascundă? Cum să-i care?… Să-i dea pe toţi pe mâna lui Nuţi îi e teamă. „Vine unul fără chelie, mai şmecher şi… Blaga şi-aşa are destui de cărat, Berceanu cară pentru el, Videanu a umplut şi cavoul cu ei… Dă-i dracului de lei! La necaz mai buni sunt euroii, tot cu dolarii te scoţi. Dar şi ăştia sunt greu de cărat!”… Preşedintele se bucură o clipă în sinea lui că băncile sunt în mare belea. „Dacă le-a pus naiba să spună cine şi cât dosesc în conturile lor, aşa le trebuie! Înainte, dictatorul era liniştit, banca era onorabilă şi nu sufla o vorbă despre câte zeci sau sute de milioane ţinea în păstrare. Ce vremuri!… Ceauşescu a fost un prost! Dacă pleca la timp…” Un edec bătrân ca el ştie că trebuie să înveţe din istorie aşa că… „Gata, vira ancora!… Dar dac-o prind derbedeii din Piaţă pe Nuţi?”… Să se dea cocoş cine e în drept, el are de cheltuit cât pentru o sută de vieţii şi nu are timp de sentimentalisme. „Scumpa de ea!”… Nu crede să fi existat blondă mai scumpă pe pământul ăsta, dar orice cheltuială are şi un sfârşit… Mai bine lasă lada cu bonuri de tezaur şi o ia pe cea cu Johnny Walker, dacă i se face sete?… Şi dacă nu se milogeşte el la nimeni să-l ascundă şi păstrează toţi banii? Ce ştie el mai bine să facă?… Jaf! „Atunci, direcţia Somalia şi piraterie profesionistă cu sânge adevărat şi curve ieftine!” Nu ca la guvernare că a trebuit să le pună ministre, prefecte, deputate şi toate cele… Dar el are de cheltuit mai mult decât e omeneşte posibil şi timpul e scurt… Iar poporul e nedrept cu el, după atâta ciordeală nu-i lasă liniştea necesară să toace furăciunile. Ce-l mâhneşte mai tare e că-i spun Javră Ordinară. „Obraznici, viermii ăştia de români! De ce lui Ceauşescu îi spuneau respectuos, Dictatorul, Cismarul sau, pur şi simplu, Ceaşcă?” Dar ce, el a fost mai bun, mai milos, de merită aşa apelative?… Javră ordinară… În definitiv poate să o ia şi ca pe un alint pentru cum s-a purtat cu poporul.

Şi dacă îi mai fraiereşte o dată?… Ştie bine că între blegeală totală şi ura oarbă de a lua gâtul Stăpânului, românul nu cunoaşte trepte intermediare de enervare. Dacă ceva atât de simplu l-a scos din letargie, o fi ceva la fel de simplu care să-l aducă înapoi în amorţire… „Mi-a zis mie Pleşu că fraier vine din nemţeşte, frei herr, şi înseamnă om liber!… Andrei, Gabriel, Horia!… Să vină slugile cu neuron!”….

Aici, interceptarea a fost bruiată şi ofiţerii-telefoniste de la SRI, care începuseră deja să transcrie pentru a-i raporta lui Crin, au ridicat pixurile şi privirile nedumerite… Prematur? Telenovela-horror continuă?…

Serviciul de urgenţă 112 în varianta Traian Băsescu: “Bună ziua, aţi sunat la Salvarea privată. Pentru limba română apăsaţi 1. Pentru engleză, apăsaţi 2. Pentru verificarea contului dumneavoastră de contribuţii la sistemul de sănătate, apasaţi 3. Pentru informaţii despre ofertele speciale ale Salvării în perioada de Crăciun, Revelion şi Paşte, apăsaţi 4. Pentru informaţii în legătură cu starea dumneavoastră de sănătate, apăsaţi cu un deget pe încheietura mâinii şi număraţi până la 60. Acela e pulsul. Dacă îl mai aveţi, apăsaţi 5. Un operator va prelua apelul. Pentru îmbunătăţirea serviciului, vă informăm că această convorbire poate fi înregistrată şi folosită într-o emisiune de tip talk show. Vă mulţumim!”

Nu trebuie să te pricepi la medicina de urgenţă, ci doar să fi fost martorul transformării ei într-o unitate de elită şi ai toate motivele să-l consideri pe doctorul Raed Arafat un profesionist şi un om de calitate. Dacă ai fost atent la viaţa politică recunoşti fără ezitare un nemernic. Raed Arafat şi Traian Băsescu reprezintă două tipologii perfect opozabile. Primul, constructorul dedicat şi plin de bun simţ; al doilea, licheaua cu vocaţie de demolator. De aici şi tensiunea imensă dintre cei doi care, difuzând în societate, a resuscitat indignarea, revolta şi sentimentul de solidaritate. Atitudinea obişnuit bădărănească a lui Traian Băsescu aplicată lui Raed Arafat şi obsesia de a face din orice o afacere pentru camarila sa au vărsat paharul nemulţumirilor românilor, înghiţite în sec în ultimii ani.

Obsesia pentru privatizarea serviciului medical de urgenţă continuă programul de distrugere a serviciilor publice, a acelor activităţi pe care statul le garantează cetăţeanului: educaţie, sănătate, mass-media publică. Rând pe rând Traian Băsescu s-a „ocupat” de ele şi sub sloganul reformării/modernizării statului le-a dinamitat structurile de rezistenţă, aducându-le în ruină. Din textul Constituţiei a făcut o vorbă goală. Multă încrâncenare împotriva a tot ceea ce înseamnă misiune publică, acţiune pusă în slujba comunităţii. Iar ceea ce nu a distrus a pervertit, justiţia şi serviciile secrete, ajungând arme personale. Declamând binele, a lucrat în numele răului; urându-i poporului să trăiască bine, l-a împins spre pribegie. Acte criminale cu premeditare sau doar iresponsabile? Consecinţele pentru români sunt aceleaşi: dezbinare şi sărăcie. Energia distructivă degajată denotă o imensă ură şi-l face suspect mai degrabă de o cauză patologică, delir demolator.

Nimic nu pare să duşmănească mai mult decât ideea de cetăţean. A promovat cu tărie individualismul, concurenţa absurdă, indiferentismul, autismul politic, idotizarea şi trăirea vieţii de pe azi pe mâine. Dacă cetăţeanul mai mişcă încă, va avea grijă Traian Băsescu să-l omoare cu zile. Neputând fi el însuşi mai bun, a încercat cu disperare să-şi mutileze poporul într-unul mai rău după chipul lui. Ca şi cum visul său ar fost să ajungă preşedintele familiei Bundy.

Traian Băsescu nu-l poate suferi pe Raed Arafat pentru că acesta reprezintă ideea de medic-cetăţean, omul care îşi trăieşte profesiunea ca pe o chemare în slujba celorlalţi. Tot aşa urăşte artistul-cetăţean şi orice alt profesionist care îşi asumă chemarea de a se dărui semenilor săi. Subordonaţii îl alintă cu apelativul „Stăpânul”, pentru că asta se şi crede, astfel se şi comportă, ca un vătaf atotputernic pus de Securitatea redivivus. Omul care se substituie totului nu poate fi decât un nebun. Sau, dacă se acceptă ideea de malefic, tartorul legiunilor necurate.

Prin politicieni-negustori ca Traian Băsescu, România nu şi-a pierdut libertatea ci şi-a vândut-o. Anii guvernării sale au scos şi mai tare ţara din ţâţâni, au deturnat sensul unor profesii promovând şantajabilul şi agentul sub acoperire: ofiţeri de securitate – telefoniste şi dealeri de dosare pentru şantaj; consuli ai României – colectori de CNP-uri pentru alegerile viitoare; feţe bisericeşti – agenţi electorali cheamând la mântuire în actual mandatul pe măsura fondurilor obţinute pentru catedralele unui neam făcut cioburi; intelectuali – slugi gata să-l declare ca genial pe trivial.

Traian Băsescu rămâne cazul de cea mai mare urgenţă pentru România.

Opoziţia pare vlăguită de inactivitate. Arată cum se comportă, precum grupa mică: se bâlbâie, e „spărioasă” şi mofluză, mai mult se ascunde de bau-bau decât îi sare în faţă să-l sperie, fuge în loc să pună pe fugă.

Dacă Traian Băsescu nu-ţi impune respect ca bărbat de stat, măcar simţi masculinitate în acţiunile sale. Politica lui e viscerală, creează tensiune, sigur nu e flască. Pune în mişcare lucruri, agită spiritele, dă tonul la cântec. Are vorbele la el, nu le molfăie, le apasă, nu le sâsâie. Doar că toate acestea sunt marcate de cea mai ticăloasă duplicitate. Vorba sa pe deplin goală, dar pe care o rosteşte şi cel mai des, e „Poporul”.

Guvernaţii actuali au generat cea mai mare opotunitate pentru acţiunile Opoziţiei, din întreaga perioadă de după Revoluţie. Niciodată hoţia şi incompetenţa nu au fost mai mari. Haosul şi neîmplinirile, maxime. Sărăcia, consolidată. Dorinţa de a fugi din propria ţară a devenit obsesesia românului hăituit de guvernantul său român. În aceste condiţii, Opoziţia ar fi trebuit să fie manifestă, să o vezi zilnic zvârcolindu-se, în numele cetăţeanului năpăstuit. Însă ea face politică doar între două interese personale, uneori de complezenţă, atât cât să nu i se reproşeze că mimează. Gesticulând „în dorul lelii” lupta politică devine plicticoasă. Cetăţeanul cască. Lipsa de nerv şi de verb a Opoziţiei nu-l săltă în picioare. Nu-i insuflă starea de solidaritate şi, atunci, rămâne într-o permanentă închidere în solitar. Nu mai tresare nici la mişto-urile imberbe, maximum de vitejie al Opoziţie, iar enervările necredibile ale Opoziţiei, jucate cu stângăcie copilărească, îi crează senzaţia de caraghios. Mai nimic nu-l determină să creadă că cei numiţi Opoziţia sunt cei care ar fi trebuit să-i ia partea, luptându-se în numele său cu mafioţii de la putere. Cetăţeanului mai că-i vine să spună: „Tot nişte şmecheri şi ei, dar mai blegi”. Hărmălaie şi mult praf. Din păcate, aşa arată filmul politic, ca în curtea şcolii, unde băieţii din clasele mici îmbrâncesc şi pun piedici găliganilor care umblă cu fete.

Alegătorul e complet buimac. Se uită la dreapta şi vede nişte guvernanţi îmbătrâniţi în rele, puşi pe japcă şi deloc dispuşi să plece de bunăvoie. Se uită în stânga şi vede nişte molâi plângăcioşi şi fără znagă care, după ce-i înjură timid pe portocalii, o rup la fugă ca să nu-i prindă Băsescu şi să-i tragă de perciuni sau de dosare… Şi alegătorul se uită iarăşi în dreapta şi apoi din nou în stânga. În dreapta… în stânga. Scârbă… lehamite. Îl apucă ameţeala şi, oricâtă ură ar fi dobândit pentru guvernanţii care l-au umilit şi jefuit în ultimii ani, parcă tot nu s-ar da cu totul pe mâinile băieţilor ăstora de îşi zic ei despre ei „Opoziţia”. Miroase a blat. Sau e prea mare neputinţa.

În mai toate sondajele recente aproximativ 50% dintre alegători sunt nehotărâţi sau declară că nu vor vota. Puţin probabil că la momentul votului situaţia se va schimba semnificativ. De aceea, putem spune de pe acum că opţiunea pe care o vom face atunci va fi oricum pe jumătate. Jumătate dintre noi vor rămâne precum nişte copii abandonaţi, ce se bâţâie când la dreapta, când la stânga, însă cu toţii vom privi mai departe în gol.

O vorbă din bătrâni spune că „la barza chioră Dumnezeu îi face cuib”. Pe asta s-or şi baza unii. Greşită socoteală. Dacă pe vremuri cuiburile creşteau în vârful stâlpilor de telegraf, astăzi de comunicaţii se ocupă STS-ul…