Scrisul este o formă de cunoaştere în sine. Scriitorul se descoperă pe sine şi descoperă lumea în care trăieşte prin actul de a scrie. Senzaţia devine cu atât mai acută atunci când preocupările ficţionale ating zonele inconştientului. Se relevă structuri narative cu încărcătură arhetipală, teme fundamentale sau elemente de anticipare ale unor viitoruri posibile. Toate acestea devin subiectele unui proces de cunoaștere ce continuă și după actul propriu-zis al scrisului.
Lucrând la Răspântia Gândurilor, prima parte a romanului fantasy Basmania, am trăit un proces fabulos de cunoaştere. Contactul cu lumea basmelor e unul remarcabil, chiar și numai din poziţia de cititor, deoarece intri în legătură cu forme ale sacrului. Cu atât mai fascinant este pentru scriitor, deoarece el simte acut statutul de co-creator, căci, cu adevărat, basmele ni se dau spre a fi scrise de undeva de sus.
*
Empirică sau teoretică, cunoașterea are două căi de acces: prima se află în spațiul rațional, cea de-a doua e suprarațională și o asociem unui proces imaginativ, unei stări inspirate sau intuiției. Calea suprarațională nu poate fi decât una nemijlocită și este lipsită de materialitate, de concretul unui „interlocutor” cu funcția de transmițător de cunoaștere cum ar fi cartea sau mentorul. Experierea cunoașterii este actul cel mai intim pe care îl putem avea în raport cu universul pe care îl locuim și care ne locuiește.
Înțelegerea fenomenului poate fi ușurată dacă ne raportăm la textul biblic, scrierea inspirată cea mai importantă. În Evanghelii nu este deloc întâmplător că apelativul cel mai uzual al lui Iisus este acela de „Învățător” (Rabbi). De altfel, și primul său act public, întrebările și răspunsurile date la Templu, la vârsta de doisprezece ani, este tot un act de cunoaștere.
Pentru Iisus cunoașterea este principala cale de mântuire. O spune și o repetă sub diferite forme, intuind că, odată cu trecerea timpului, Biserica creștină ajunsă instituție în simfonie cu statul va prefera să promoveze valorile morale ca principalele căi spre mântuire. Pentru Iisus, cunoașterea înseamnă accesul la adevăr, adică la propria sa persoană, a Fiului, cel prin care se poate ajunge la Tatăl: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (Ioan, 14:6,7).
Iisus leagă în mai multe rânduri împlinirea actului de cunoaștere de necesitatea unei inimi curate, neîmpietrite: „Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?” (Mc. 7,17) sau „Fericiți cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Evident că nu despre vederea fizică este vorba, ci de vederea spirituală, cu „ochiul inimii”, formă supremă de cunoaștere. Mai mult, absența cunoașterii, ignoranța, ca formă a minciunii ce constituie atât domeniul, cât și instrumentul diavolului – „stăpânitorul acestei lumi”, este pentru Iisus o sursă a damnării: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți” (Ioan 4:22), „Pentru ce nu înțelegeți vorbirea mea?… Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu a stat întru adevăr” (Ioan 8:43).
Atunci când se referă la un act de cogniție, Iisus folosește de regulă trei sintagme distincte pentru a da înțelegere deplină nivelului de cunoaștere la care se referă. Pentru stadiul de a fi în vecinătatea unui subiect de cunoaștere, folosește l verbul a ști: „Pe mine mă știți, și mă știți de unde sunt.” (Ioan 7:28) Pentru al doilea nivel, cel de apropiere a subiectului de obiect, folosește verbul a înțelege: „Și chemând la sine mulțimile, Iisus le-a zis: Ascultați și înțelegeți” (Matei 15:10). Sensul este de a aduna, de a fi împreună pentru a pătrunde semnificația cuvântului rostit. De altfel, limba română are și în acest caz o putere imensă de a nuanța, verbul a rosti folosindu-se doar în cazul unei comunicări cu înțeles, a vorbirii cu rost, a spunerii unui lucru cu semnificație. E și cazul poeziei – ea nu se vorbește, nu se spune, ci se rostește. Pentru cel de-al treilea nivel, cel al cunoașterii depline, Iisus folosește cuvântul propriu-zis, cunoștere. Prin etimologia sa greacă, cuvântul cunoaștere (lat. cognoscere) indică o apropiere până la identificare a cunoscătorului cu cunoscutul. Evangheliile folosesc expresii precum „cheia cunoașterii”, „cunoștința mântuirii”, „veți cunoaște adevărul”, toate având în componență gnosis, care a dat mai târziu termenul gnoză, forma cea mai înaltă a cunoașterii spirituale.
Pentru a defini vederea prin simțuri, latina folosește verbul video, preluat și de limba română, în timp ce greaca recurge la verbul theorein, care are sensul de „a contempla, a vedea prin spirit, a vedea în Duh, a vedea cu ochiul inimii”. A cunoaște cu inima e o cunoaștere suprarațională, inima fiind sediul cunoașterii contemplative. În Vechiul Testament comunicarea prin simțuri se face predilect prin auz, una dintre excepții fiind la Iov: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). În Noul Testament văzul este simțul dominant al comunicării, prin intermediul luminii. Pentru ochiul inimii mijlocul luminativ este Duhul însuși. „A înțelege cu inima” (corde intelligent, kardia synosin), „a cunoaște cu inima”, deschide calea cunoașterii divine (theognosia).
Iisus indică propria noastră interioritate ca „sediul” adevărului suprem: „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:26), subliniind încă o dată că purtăm în noi chipul creatorului. Iar asemănarea trebuie să ne-o dobândim prin cunoașterea deplină a acestei descendențe. Astfel, inima nu este doar un organ corporal, ci sediul vieții afective, centrul ființei în care sălășluiește duhul: „Să vă lumineze ochii inimii”(Efeseni 1 17:18). Acesta este și sensul coborârii minții în inimă din rugăciunea lui Iisus – cel al trecerii de la o cunoaștere discursivă la una iluminată. Știința contemporană a uluit (Institutul Heart Math, 1991) atunci când a dovedit că inima are un sistem nervos complex, propriu, format dintr-o rețea de mai multe tipuri de neuroni și că este singurul organ care trimite mai multe comenzi creierului decât primește de la el. Câmpul electromagnetic al inimii este de câteva mii de ori mai mare decât cel produs de creier, de aceea el poate penetra nu doar fiecare celulă a corpului, dar e și suficient de puternic pentru a radia în afara trupului. Despre inteligența inimii au vorbit și unii sfinți părinți, negând opoziția tradițională în care era pusă mintea în raport cu inima, dezvoltând adevărate teologii ale inimii, inima desemnând „omul interior”, despre care vorbea Apostolul Pavel, în opoziție cu „omul exterior”, care duce o viață de suprafață cu o cunoaștere implicit limitată și trunchiată. În Omilii, Sfântul Macarie Egipteanul spune explicit că mintea conduce inima, jucând rolul vizitiului „care pregăteşte carul de luptă al sufletului şi ţine în frâu gândurile” (Om. 40, 5).
Cunoaștere inspirată presupune un proces de aducere aminte a unui adevăr preexistent: „V-am spus aceste lucruri pentru ca atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). Atât termenul latin reminisce, cât și cel grecesc memnemai definesc facultatea de a memora. Numele memoriei este folosit în mai multe situații în textul neotestamentar, ca în cazul femeii care a turnat mir pe capul lui Iisus sau al tâlharului crucificat. Dar atunci când Iisus vorbește de Duhul Sfânt, sensul este cel al învățăturii, a aducerii aminte, adică cel de cunoaștere: „Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Cel mai înalt sens al amintirii drept cunoaștere îl găsim în instituirea euharistiei, la Cina de Taină. Termenul latin commemoration semnifică faptul că amintirea este totuna cu lucrul amintit. Termenul grecesc anamnesis este definit de la Platon ca urcare în lucrul amintit, ca anulare a timpului succesiv (cronos) și intrare în timpul simultan (Kairos), în care cunoașterea se face prin identificare. Cuvântul anamnesis, cu o structură de dublă negație (an-a-mnesis), este suprema afirmare a cunoașterii contemplative. În unele versete limba latină folosește termenul recordare, „a-ți aminti cu inima”, subliniind încă o dată funcția gnoseologică a inimii.
În toate momentele din care purcede un act de cunoaștere sfinții părinți se pregăteau pentru întâlnirea cu adevărul. Bine-cunoscute sunt rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur înainte de a citi sfintele cărți: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii… arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale… să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc…” și cuvintele rostite de Sfântul Grigorie Teologul înainte de a se așeza la masa de scris: „Să am parte de Duhul și să-mi dea cuvânt.”
Vorbind de Iisus Hristos, vorbim despre taina de la întemeierea lumii: „Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Vorbind despre scrieri inspirate, vorbim despre o altă taină, cea a literaturii dăruite drept cunoaștere de mai dinainte scriitorului ales să fie canal de comunicare către oameni. În acest caz, alesul trebuie nu doar să fie recunoscător pentru „preștiința” cu care a fost învestit, ci și smerit, adică să stea în adevărata sa măsură de co-creator al textului, neuitând nici o clipă că „limba este sălașul Ființei”.
27 septembrie 2014
Ultimele comentarii