Jan 30
Jan 12
Aug 22
În perioada 20 – 31 august 2013, are loc Undercloud – festival de teatru independent (de orice) la Muzeul Ţăranului Român. Participanţii la festival se vor putea bucura de 28 de spectacole de teatru, teatru-dans, teatru-acrobatic, spectacole lectură şi teatru-concert.
În data de 28 august, la ora 21.00, în Sala Mică (Clubul Ţăranului) va avea loc spectacolul-lectură “Aleluia” de Valentin Nicolau. Piesa de teatru “Aleluia” face parte din volumul Poveşti din al nouălea cer, apărut la Editura Nemira în 2012. Citeste mai departe »
Dec 29
Ultimele articole din acest volum nu au mai apărut în presa scrisă, ci doar pe noriimei.ro preluate ulterior şi de câteva publicaţii online. Până la articolul „Singura cale spre Cotroceni”, Marius Tucă obişnuia să-mi spună „te public cu religiozitate”. Zâmbeam şi nu mai comentam când mi-o repeta. În fapt, tot ce-i trimeteam apărea imediat a doua zi în Jurnalul Naţional. Acel articol nu a mai apărut, fără nici o explicaţie. Marius Tucă a tăcut cu aceeaşi religiozitate. Tot de la acel articol a încetat şi preluarea articolelor mele de căte cotidianul.ro. Cornel Nistorescu, care până atunci mă ruga insistent să-i dau „marfă” pentru Cotidianul şi dacă se poate exclusivităţi, a tăcut şi el brusc şi definitiv. Eu am continuat să scriu comediografii politice dar nu am mai trimis nimănui nimic, le-am publicat pe blogul meu. Citeste mai departe »
Dec 19
S-au împlinit zece ani de la premiera piesei mele Uzina de plăceri ce a avut loc în octombrie 2012 la Teatrul Nottara. La aniversare s-a consumat acest dialog, apărut de curând în revista teatrului Nottara:
Sînziana Miloșoiu: Cum s-au întâlnit, acum 10 ani, textul dramaturgului Valentin Nicolau, cu regizorul Alexandru Berceanu şi cu trupa de la „Nottara”?
Valentin Nicolau: Poveste lungă… Textul câştigase în 1999 marele premiul „Camil Petrescu” al concursului de dramaturgie organizat de Ministerul Culturii şi, conform regulamentului concursului, urma să fie montat într-un teatru bucureştean. La acea vreme directorul Teatrului „Nottara”, Vlad Rădescu, a dorit textul. Aşa a ajuns piesa în teatru şi tot a atunci s-a produs prima tentativă de montare. A urmat o perioadă tulbure în care la direcţia teatrului s-au perindat mai mulţi directori, spectacolul rămânând în fază de proiect. În primăvara lui 2002, după venirea lui Mircea Diaconu la conducerea Teatrului „Nottara”, lucrul la piesă s-a reluat cu o distribuţie nouă şi cu un tânăr şi talentat regizor – Alexandru Berceanu. Pe Alexandru îl cunoşteam de ceva vreme, era un admirator a lui Toca. Alexandru a adus-o în echipă şi pe Ina izbăşeanu, scenografa spectacolului. În octombrie 2012 avea loc premiera.
S.M.: Un text care vorbeşte despre oameni singuri care, pentru a da un sens vieţii,… visează. O realitate tristă, dar plină de umor cinic şi de dorinţă de a supravieţui. De ce are publicul de astăzi nevoie de astfel de poveşti?
V.N.: Se regăseşte în astfel de poveşti. Disperările şi râsul salvator de pe scenă fac parte din viaţa lor. Poate că situaţiile similare de însingurare, de durere şi, în acelaşi timp, de poftă de viaţă, de nevoie de iubire şi dorinţă de a lupta pentru fiecare zi de mâine, îi face pe spectator să se înţeleagă mai bine. Să afirme cu tărie, fără dubiu, că în ciuda tuturor mizeriilor, a necazurilor, viaţa e o minune care trebuie trăită cu poftă. Citeste mai departe »
Apr 25
Apr 01
Scena 9
Dimineaţa. ELENA şi DINU la micul dejun.
ELENA: Nu, întrebarea e „Ce caut eu în viaţa mea?”.
DINU: Prezenţa celorlalţi e lămurită, înţeleg.
ELENA: Înainte să mă mărit cu domnul soţul meu, prietenul tău, am trăit cu un pictor. L-am iubit, m-a iubit, fără nici o îndoială. Prezenţa mea, în viaţa mea, a făcut cioburi dragostea noastră.
DINU: Aşa e viaţa.
ELENA: Nu chiar, puţine lucruri aparţin vieţii, restul timpului.
DINU: Exagerezi.
ELENA: Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi o alta.
DINU: De unde vorbele astea?
ELENA: Habar n-am, trebuie să le fi auzit la careva… Imediat după cioburi a apărut prietenul tău, marele politician… (DINU pare a fi căzut pe gânduri.) Mă mai urmăreşti?
DINU: Sunt ochi şi urechi.
ELENA: Ne-am căsătorit. Am acceptat captivitatea, cu toate că la început nu întrezăream dimensiunile ei. Mă orbea senzaţia că lumea politiciii e una mai puternică decât lumea teatrului, a spectacolului. Că acolo actorii joacă fără întrerupere, sângele nu e vopsea, zidurile nu sunt butaforie, viaţa e viaţă, iar moartea nu se repetă până iese credibilă. Cu timpul, depăşind plăcerea de a sta într-o colivie aurită, trăiesc pe rând toate căderile. Descopăr că iubirea nu e iubire, ci doar un schimb de replici bine regizat, că admiraţia celorlalţi e o mascaradă perfectă şi că noaptea înseamnă un pat gol. Descopăr toate butaforiile din jurul meu. Doar suferinţa e absolut autentică! Atunci, prezenţa celorlalţi devine o certitudine, iar voi nu sunteţi altceva decât cei care faceţi din mine o zi care a şi trecut!
DINU: Noi nu facem nimic… Şi pictorul?
ELENA: Cu el e altceva.
DINU: Nu este unul dintre noi, ăştia care?…
ELENA: Nu!
DINU: De ce?
ELENA: Eram măritată de cinci ani cu distinsul politician, câştigător de alegeri, pierzător la poker. Ţin minte perfect. A doua zi după petrecerea aniversară – o scenetă bine reprezentată şi bogat decorată – aşa a fost să fie, exact a doua zi, văd la ştiri cum celebrul pictor, fostul meu iubit, e dat afară cu scandal mare din atelier.
DINU: Nu înţeleg.
ELENA: Pe scurt: ajuns alcoolic, a pierdut tot. Îi plăcea să bea de când îl ştiu, dar nu mi l-aş fi putut închipui să ajungă în halul ăla. L-am căutat şi, cu toată discreţia, am aranjat să fie internat într-o clinică la dezalcoolizare. Mergeam să-l văd des şi parcă, încet-încet, începeam şi eu să revin la viaţă odată cu el. La câteva luni, domnul soţul meu mi-a făcut onoarea să vină acasă înainte de miezul nopţii, drept pentru care am cinat împreună şi ne-am uitat tâmp la televizor. Tăcere bleagă, plictiseală maximă. La un moment dat, înlemnesc! La actualităţi, o ştire despre marele politician: domnul soţul meu care a întins o mână de ajutor unui mare pictor aflat în suferinţă. L-a vizitat la ospiciu, aşa au spus în ştire şi crede-mă nu era internat în niciun ospiciu, i-a adus un şevalet, culori, pensule şi toate cele de pictat şi i-a oferit şi o sumă importantă ca să-i picteze un tablou. Domnul soţul meu era, încă o dată, un erou, un mecena, un suflet mare! Era cel mai tare! Ţin minte ca acum împietrisem, eram sloi, sângele îngheţase în mine. Am reuşit doar să întorc privirea spre el. Mi-a zâmbit superior şi fără nici o tresărire a murmurat: „E un mare talent! Merită.” N-am văzut niciodată un rânjet mai cinic. Marii actori se ratează în politică şi în vieţile noastre, domnule prieten.
DINU: Corect! Previzibil amicul meu, de asta şi pierde sistematic la cărţi.
ELENA: Povestea se încheie la câteva săptămâni după, când mă trezesc cu nişte lucrători trimişi de mecena-soţul-meu. Au venit şi au instalat asta. (Arată către tabloul de pe perete, care-l înfăţişează pe soţul ei.) Nici după ce au plecat nu m-am putut opri din tremurat. Frică, revoltă, neputinţă?… Nu ştiu. Seara, când a venit acasă, s-a oprit în mijlocul camerei admirând tabloul. M-a strigat şi mi-a spus: „Scumpa mea, cum s-a schimbat casa noastră!… E o operă de artă! Vezi câtă forţă degajă din atitudinea lui?” – vorbea despre el ca despre un altul şi asta mă scotea şi mai tare din minţi. „A reuşit şi m-a surprins în toată măreţia mea. Mare talent!… Când îţi mai vine să te mai gândeşti la el, o să mă vezi tot pe mine. Nu te bucuri?”
DINU: Îl recunosc, el e! Impecabil politician!
ELENA: Admiraţia reciprocă a lichelelor m-a înduioşat întotdeauna.
DINU: Ne măguleşti… Pictorul şi-a revenit?
ELENA: E legumă de-a binelea. A făcut un atac cerebral acum trei ani şi zace într-un cărucior cu rotile, cu ochii în gol. Habar n-are unde e, de ce, cine sunt cei din jurul lui. Se joacă cu plastilină colorată, când nu se uită pe fereastră… De fapt, am să te rog, dacă eşti de acord, ca ultimele ore din cele 24 să le petrecem pe drum. În fiecare duminică mă duc la el la prânz. Mâncăm împreună şi eu îi spun poveşti. El frământă plastilina şi din când în când priveşte în jur, murmurând cuvinte de neînţeles. Uneori am senzaţia că surâde. Poate mi se pare mie. E singurul lucru la care are o reacţie. Duminică de duminică, la ora prânzului devine agitat, aşteaptă şi el ceva. Niciodată nu mă recunoaşte. O ciudăţenie pe care nici doctorul nu şi-o explică. O taină.
DINU: Te duci de ani buni la un om care nu ştie cine eşti?
ELENA: E adevărat că el nu ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este el… Mergem?
(ELENA se ridică de la masă.)
DINU: Ai visat ceva azi-noapte?
ELENA: Da, dar nu că jucam poker. Am glumit. Habar n-am jocul ăsta. Am visat o crimă… Mă duc să mă înbrac. (În drum spre dormitor vede buchetul de flori.) De unde or fi apărut?… Vin imediat!
(ELENA intră în dormitor.)
DINU: Dar ultimele 24 de ore, aproape… Ai simţit vreo diferenţă?
Scena 10
Camera e goală. Din dormitor iese ELENA îmbrăcată de stradă. Se aranjează ca de plecare.
ELENA: Dinu!… Dinu!… (Constată absenţa lui DINU. Face un tur al camerei, bate în uşa de la baie şi,neprimind răspuns, o deschide: nimeni. Merge în holul de la intrare şi vede că au dispărut hainele de pe scăunel, cele cu care venise îmbrăcat DINU. În schimb, pe un umeraş sunt puse hainele pe care le-a purtat, împrumutate de la soţul ei. Revine în sufragerie. Este dezorientată. În dreptul măsuţei de machiaj priveşte fotografiile, ia buchetul de flori şi valiza cea veche şi se îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa de la intrarea casei, dar nu păşeşte în afară, ci se aşază pe scăunel, cu geamantanul lângă ea. Priveşte când prin uşa întredeschisă înspre afară, când spre interiorul casei.) Când ştii exact ce vrei să faci, nu laşi loc miracolelor.
(Se ridică brusc în picioare, ca şi cum ar fi decis.)
CORTINA
Mar 31
Scena 6
ELENA se plimbă prin cameră fără noimă.
ELENA: Am iubit un bărbat mai mare ca mine cu 17 ani, puternic, tandru… O lume minunată închisă în el. Era pictor, un pictor fabulos. Trăiam de mai bine de şase luni împreună, în atelierul lui, într-o mansardă cu geamuri imense în acoperiş. Am rămas gravidă. Am fost atât de surprinsă de ce mi s-a întâmplat, încât n-am avut curajul să-i spun. Apoi m-am speriat. Mă gândeam că o să-mi ratez cariera, că o să ajung o mămică grăsuţă şi împovărată de griji. Biberoane şi pamperşi, iar eu voiam faimă şi aplauze. Scena mă atrăgea ca o obsesie. Nimic altceva… M-au planificat la chiuretaj dimineaţa. A fost îngrozitor. Am plecat din spital după câteva ore, dar nu ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc. Senzaţia de golire era dincolo de avortul făcut, eram golită în toată fiinţa mea. Îmi revenea în minte doar că în seara aia aveam spectacol şi încă unul important şi că trebuia să nu ratez. Dar nu mă putea aduna. Am bântuit pe străzi ore în şir. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am urcat sus, în atelier şi i-am spus că rămăsesem gravidă şi că eu am hotărât aşa, că am dat copilul afară. M-am trezit povestindu-i cum l-am văzut, că era băiat, că era o mogâldeaţă… Nu mi-a zis nimic. Era un om tăcut. A luat dintr-o debara un geamantan şi printr-un gest m-a invitat să-mi strâng lucrurile şi să o şterg. Mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată, şi asta pe un ton atât de rece, încât am îngheţat. Îmi doream să mă calce în picioare, să mă chinuie, să ţipe, să facă orice, dar să vorbească cu mine. Mi-am strâns câteva lucruri la întâmplare şi-am plecat fără să ne spunem vreo vorbă, fără să schiţăm vreun gest. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare în braţe, să mă ia la pieptul lui când nu mai era nevoie de nici un cuvânt… Acum era doar un imens pustiu între noi… (Ridică valiza şi continuă să umble prin cameră.) Am mers pe jos până la teatru. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea spectacolului. Foaierul se umplea, invitaţi unul şi unul: preşedintele, miniştri, gazetari, numai oameni importanţi. (Aprinde luminile la măsuţa de machiaj.) În cabina mea, am sperat că o să pot să plâng, că o să mă descarc. Mă uitam în oglindă şi nu reuşeam să mai înţeleg cine sunt. Şi totuşi… Încet-încet golul din mine se strângea, pielea înfrigurată se netezea, privirea de animal hăituit se estompa. Mă simţeam parcă mai plină de vitalitate… (Începe să se machieze, dar renunţă după puţin timp.) Nu aveam nevoie de nimic din afară, din interiorul meu venea o forţă proaspătă, o energie imensă mă cuprindea transfigurându-mă. (Îmbracă rochia de pe manechin.) Parcă pluteam. Aveam inima uşoară ca un porumbel. Eram din nou fecioară. Îmi venea să mă învârtesc în jurul soarelui, să cuceresc lumea! (La uşă bate cineva.) Era şi Dumnezeu pe acolo, pe undeva.
(Din Off se aude o voce.)
O VOCE: Ioana D’Arc, în scenă!… Ioana D’Arc, în scenă!
(ELENA se ridică de la măsuţa de machiaj, deschide uşa şi iese în fugă.)
Scena 7
Sufrageria, noaptea. Două lumini palide, una deasupra mesei, alta peste tabloul de pe perete. Dinu, îmbrăcat în ţinută de seară, stă la masă, amestecă un pachet de cărţi de joc şi priveşte către tablou, de unde se aude VOCEA, pe care o recunoaştem a fi tot a lui DINU.
VOCEA: Fii cinstit şi recunoaşte că am dreptate.
DINU: Eu nu sunt un om cinstit, sunt un om corect!
VOCEA: Las-o să creadă că am fost în sală.
DINU: Dar nici eu nu am fost!
VOCEA: Tu abia ce ai început să fii, nu te iluziona… (DINU aruncă două bancnote pe masă şi împarte cărţi, lui şi pe partea cealaltă a mesei, înspre tablou.) În lumea ei lucrul sugerat are forţă mai mare decât evidenţa lui. Ce nu se vede e mai impotant decât ce se arată… Blind!
DINU: Merg şi eu… Iar te uiţi?! (Coboară mâna în care ţine cărţile sub nivelul mesei.) Nu mai trage cu ochiul, nu mai trage cu ochiul! Nu te poţi abţine să înşeli?!
VOCEA: Crede-mă, nu mă uitam în cărţile tale! Ce naiba, vorba mea e chitanţă! Fii abil, îţi repet mereu şi nu pricepi! Puterea nu e să ai bani mulţi, ci să arăţi lumii că poţi cheltui enorm. Ţi-am mai spus.
DINU: S-o mint spunându-i adevărul?… Câte vrei?
VOCEA: Prietene, în sfârşit, ai înţeles!… Toate… Te mai întreb o dată, că nu mi-ai răspuns: cum îmi stă?
DINU: Excelent!… (Ia pachetul şi aruncă trei cărţi spre celălalt capăt al mesei, iar lui îşi opreşte una.) Mie, una… Eşti impunător, domini camera.
VOCEA: Nu par cam scund?
DINU: Un pic prea lat în spate.
VOCEA: Gura e totuşi strâmbă. Fac un rictus oribil când vorbesc mai aprins. Aşa-i?
DINU: Mi s-a părut chiar că faci spume.
VOCEA: Pictor de doi lei! Nişte alcoolici cu toţii!
DINU: Plus o mie!…
VOCEA: Nu mai găseşti un duşman folositor pe lumea asta! Toţi, nişte amatori! Şi stau şi-ntr-o poziţie încordată, n-am o clipă de relaxare. Mia ta plus încă cinci. Ba nu, plus unşpe mii, ultimii bani!… E un chin să zâmbesc!
DINU: Sec! Ce ai?
VOCEA: Ful de valeţi! De data asta ţi-am tras-o!
DINU: Ful de dame! Eşti falit, amice!
VOCEA: Ce baftă chioră ai! N-am văzut aşa ceva! Incredibil! N-am văzut aşa ceva!… Mai vrei o zi?… O săptămână?… Cât vrei tu, dar împrumută-mă! Simt că se întoarce roata.
DINU: Şi o zi întragă poate fi prea lungă.
VOCEA: Ţi-e frică să nu înceapă să-ţi placă? Aşa slab eşti? Nu credeam că te sperie o femeie. Sau începe să-i placă ei?
DINU: Pentru ea sunt un personaj, unul din multele plăsmuite între pereţii ăştia. O poveste care să mobileze tăcerea, care să coloreze monotonia. Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi alta.
VOCEA: Te sperie că poţi deveni dependent? Că vrei să ţii mereu uşile închise?… Hai să mai facem o mână!
DINU: Nu poţi pierde chiar tot ce nu ai!
VOCEA: Dacă are cine să cumpere… Niciodată n-a fost unul mai credibil ca tine… Împrumută-mă cu o sută de mii şi fă cărţile!
DINU: Gata! (Se ridică în piciore.) Ajunge! (Lumina de pe tablou se stinge.) Ne-am jucat destul! (DINU a ajuns în dreptul mesei de machiaj care se luminează slab. În mână are un buchet de flori.) Sunt un om în carne şi oase? Orice bărbat care are o amantă este un om în carne şi oase. (Pune buchetul de flori pe masa de machiaj.) Sunt o închipuire?
Scena 8
Noapte. În dreptul ferestrei se desluşeşete cu greu silueta unui bărbat ce stă ghemuit pe un scaun. Parcă doarme. Pe un alt scaun, mult mai în întuneric, stă ELENA. Se descoperă privirii când îşi caută o altă poziţie, mai comodă.
ELENA: L-am omorât… Am omorât un om. (Se ridică şi se îndreaptă spre scaunul de la fereastră.) Nici nu am cui să spun, căci eşti mort… De ce nu simt nimic? Nici măcar o remuşcare? Nimic! Am tras un pui de somn liniştit. Fără remuşcări… Nu atât de liniştit ca al tău… Mă duc la Poliţie să le spun că te-am omorât. Or să mă închidă, dar nu-mi pasă. De ce stai la fereastră? Dacă te vede cineva şi crede că spionezi lumea? O să se sperie. Morţii se ascund. În beci, în grădină, în… baie. Nu e o idee rea. Cine vine poate crede că ai necesităţi fiziologice. Tu mai ai vreo necesitate? Morţii fac pipi?… Să te învelesc ca să nu te vadă lumea. Sau ca să nu-i vezi tu cum te privesc cu repulsie… (Ia o pânză şi acoperă trupul bărbatului.) Vrei în baie? Ştiam eu… (ELENA târâie până în baie scaunul pe care stă barbatul inert. Închide uşa şi trage cu urechea.) Nu mişcă. Nu face pipi. Înseamnă că e mort de-a binelea. Era sloi… Nici eu nu tremur. Nu-mi pasă! Femeile ascund ce nu cunosc. Dar eu îl cunosc bine, doar eu l-am omorât!… Ce bine e să fii singură acasă. Îţi închipui toată ziua tot felul de poveşti, tot felul de personaje. Cu unele, ălea mai credibile, poţi sta şi de vorbă. (ELENA dansează de una singură, murmurând un cântecel. În casă intră DINU. Se aşază pe scăunelul de la intrare. ELENA îi iese în întâmpinare.) Am omorât un om! Nu e formidabil?! Eu am fost capabilă de aşa ceva. Îţi dai seamă?! (DINU nu o bagă în seamă şi, enervat de insistenţa ei, iese din casă. ELENA încearcă să-l urmeze, dar uşa este încuiată.) Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!… (Din baie iese DINU, îmbrăcat altfel. Auzindu-l, ELENA vine în fugă.) Am omorât un om! Nu sunt grozavă? Am reuşit să-l omor. I-am luat zilele. Nu i-am luat viaţa, că nu mă interesează viaţa lui. Ce să fac cu ea? Eu nu ştiu ce să fac cu a mea, darămite dacă m-aş pricopsi cu încă una… Eu am timp destul. Şi tu ai? El nu mai are, că nimic nu aparţine vieţii, ci timpului.
DINU: Încetează cu aiureala asta!
ELENA: Crede-mă, l-am omorât!
DINU: Termină, ţi-am spus! Crezi că trăieşti tot felul de lucruri care nu s-au petrecut. Încetează! Ţi se tot pare că trăieşti…
(Agasat, DINU intră înapoi în baie.)
ELENA: S-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat!… Eu l-am omorât cu mâinile mele. (Din dormitor iese DINU, îmbrăcat altfel. ELENA aleargă spre el.) Am omorât un om! E adevărat! Am reuşit să-i iau zilele!
DINU: Vorbeşti prostii! Scuteşte-mă!
ELENA: Nu mă crezi? Vino să ţi-l arăt. L-am ascuns în baie. Ai să-mi dai dreptate. (Deschide uşa băii.) Te rog, convinge-te! (DINU face un pas în interiorul băii, aprinde lumina.) Să văd ce-o să mai zici acum?!
DINU: Nu e nimeni! Tot timpul ai senzaţia că ţi se întâmplă altceva decât trăieşti. Înceteză cu jocul ăsta!
ELENA: Dar eu nu mă joc! Eu cred! Tu, nu? Dacă mă faci să cred, eu…
Ultimele comentarii