Nov 12

Am avut răbdarea să recitesc un text scris acum aproape şase ani. Povestea nu datează. Urcăm în timp mereu aceeaşi spirală a inutilei învârteli în cercul politic, constatare pentru cine are luciditatea să privească de mai sus România politică. Redau integral articolul:

ROMÂNIA FEUDELOR TÂRZII

Propunere pentru o lege a cadastrului politic

România este o ţară supusă parcelarizării. Din patru în patru ani se purcede la modificarea hotarelor moşiilor, la bătălia pentru dominaţie. Politicienii proaspăt ieşiţi  câştigători din campania electorală se reped să ocupe cât mai multe domenii mănoase şi să-şi numească vătafi noi. Pentru aceştia România este suma feudelor politice care pot fi ocupate. Ce rămâne pe dinafară e o gargară patriotică desuetă. După victoria în alegeri, preţ de trei-patru luni, iese la iveală o specie aparte de indivizi, altfel până atunci cu preocupări şi comportament onorabile. Câţiva ziarişti corozivi, câţiva autodescoperiţi ca reprezentanţi ai societăţii civile, câţiva de aiurea apar ca aghiotanţi fideli pe lângă noii comandanţi politici îmbăţoşaţi de măreţia victoriei şi inconştienţi încă de perspectiva eşecului. Toată această perioadă se umple de gălăgie, de înghesuieli şi păruieli pentru a pune mâna pe pradă. Impostura pare să se instaleze comod şi începe să miroasă a conjuraţia ticăloşilor. Umorile şi scârbăvniciile răbufnesc. Prieten scuipă pe prieten, coleg îmbrânceşte alt coleg, delaţiunea devenind un gest de mare moralitate. Totul e o goană nebună după un mic jaf care pare a se justifica doar prin rotaţia democratică a puterii politice. Şi nimeni nu se sperie de dictatura mediocrităţii ce începe să prindă cheag. Nici haosul nu deranjează prea mult atâta timp cât „scuza” victoriei obţinute funcţionează. Aşa e la schimbare. Apar sentinţe totale şi implacabile. Dacă într-o instituţie s-a prins cândva un hoţ, atunci instituţia este o bandă de hoţi care fură naţiunea. Dacă un individ a avut o bubă pe nas, cu siguranţă respectivului i se va spune Bubosul şi trebuie tratat ca un lepros.

Puţini observă cum mâinile care n-au lăsat încă jos cupa de şampanie încep să tremure nervos. Se instalează disperarea celui care nu înţelege ce are de făcut, nu poate, dar simte privirea a milioane de oameni ce speră că prin votul lor n-au dat-o iarăşi în bară. Atunci apare soluţia de avarie. Amatorismul şi ineficienţa se vor acoperi de gălăgie, cravate roz şi puţin sânge pentru popor. Sângele „vechilor”, pentru că al celor de la putere este mult prea proaspăt şi preţios. Pentru binele public! Astfel corupţia devine o problemă de istorie şi geografie. Întotdeauna e doar în trecut şi e localizată doar la „ceilalţi”.

E parcă un blestem de care România nu poate să scape. Acasă la Mioriţa nu contează construirea de instituţii puternice. De reguli stabile. Ci doar ocuparea cu orice preţ a fotoliilor de şef. Cineva spunea că suntem un neam de cumnaţi. Cu siguranţă că suntem şi unul de şefi. Şefi peste vremuri şi nu vremelnic şi pentru bunul mers al instituţiilor ce trebuie să funcţioneze dincolo de interesul şefilor-cumnaţi.

Privind această hartă zobită a României, mă întreb de ce guvernanţii nu-şi dau o lege a cadastrului politic pentru a ne scuti pe restul de acest spectacol mocirlos. Mă mai întreb cât mai este până la integrare. Pentru mulţi dintre români pare a rămâne singura scăpare. Evadarea dintr-o istorie care întârzie să se primenească. În această ţară mică şi fără pretenţii, Eminescu numea clasa politică „elită prădalnică”. Demonstraţia, în detaliu, a făcut-o mai apoi Caragiale. Ei sunt contemporanii noştri sau noi trăim încă vremurile lor? Sigur e doar că Mioriţa e o oaie clonată de români. 

(apărut în Academia Caţavencu, 2 februarie 2005)

Nov 10

jf2

Literatura pentru adolescenţi păstrează doze mari din anestezicul cu care poveştile copilăriei paralizează cruzimea realităţii şi durerea ce ar putea să o inducă. Romanele pentru juniori vestesc, de cele mai multe ori, o lume frumoasă sau doar fabuloasă, în care se poate trăi până la adânci bătrâneţi şi unde Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene au toate şansele să-şi împlinească visurile şi iubirile. Mai de curând, anunţă o lume în care nu puterea cunoaşterii, ci a magiei face din orice tânăr un învingător, un erou adulat. Puţine au fost cărţile ce au înfăţişat poveşti crude, cu adulţi nemachiaţi şi victime pe care nu e dispus nimeni să le salveze. Citind Jocurile Foamei m-am dus cu gândul la Mizerabilii, la Marile Speranţe. Aceast prim roman al trilogiei Suzannei Collins păstrează sinceritatea despre lume, văzând în cititorul imberb puiul de adult căruia trebuie să-i spui adevărul, nicidecum „basme”, spre a-l pregăti pentru ce va avea să trăiască.

Relatând despre existenţa în Panem – rămăşiţă a falnicelor SUA devastate de un cataclism atomic, Jocurile Foamei revigorează ideea unui imperiu decadent ce aplică metoda antică de guvernare panem et circenses. Cartea este un „elogiu” adus televiziunii ca extensie a vieţii. Este „dovada” supravegherii permanente a omului care a cedat puterea deciziei personale către mediile virtuale. Asemenea unui scenariu de film, povestea se dezvoltă ca o posibilă variantă de viitor. De fapt, relatând despre un „mâine”, eroina rosteşte, scrâşnind din dinţi, întâmplări despre „astăzi”, naturaleţea povestirii mascând revolta juvenilă.

Modelul luptei dintre gladiatori este ridicat prin Jocurile Foamei la rangul de înfruntare naţională. Despre arenă aflăm că este virtuală şi fără hotare, schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de strategii/regizorii jocului televizat pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire. În acest colosal reality-show miza este viaţa, eliminarea din joc survenind odată cu moartea concurentului. Uciderea adversarilor este raţiunea competiţiei, dar ca să „performeze” trebuie ca fiecare „tribut” să supravieţuiască foamei care devastează trupul şi conştiinţa şi-i face inapţi să omoare. Pentru cei mai mulţi dintre combatanţi obsesia foamei este zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi. Antrenamentul cotidian al stomacului gol dublat de o voracitate bine educată şi de inteligenţa celui care speculează la maximum cel mai mic avantaj dau şanse la a termina viu şi singur întrecerea. Acest terifiant spectacol de televiziune marchează ritmologia anuală a federaţiei Panem şi are ca public naţiunea întreagă pentru care unica libertate rămasă e cea de  telespectator captiv. Durerea celuilalt, sângele scurs pe ecran, detaliul suferinţei sunt răsplata pentru cetăţeanul-telespectator.

Cine a avut curiozitatea, dacă nu chiar mania, de a se juca pe computer înţelege bine noţiunea de „joc de strategie” în care abilitatea de a supravieţui stă în primul rând în arta de a drămui şi spori „resursele”. Miza este viaţa personajului. Obiectivul, moartea „celuilalt”. Trăim astăzi în plan virtual ce am putea trăi mâine în realitate şi asta ne dă fiori. Niciodată hrana nu a ajuns omenirii, dintotdeauna omul va ucide alt om pentru a o dobândi. Pare să se închidă cercul pe care primitivul l-a început luptând pentru ce avea să numească mai târziu „civilizaţie” şi care îl va şi înfrânge. Golemul din noi pândeşte şi nu e deloc mai puţin feroce, ar putea fi morala. Rafinamentul civilizaţiei face diferenţa într-un singur sens: lupta bestială determinată de foame şi instinctul criminal ajung competiţie televizată, generează sponsori şi pun la bătaie sume uriaşe la casele de pariuri. Ratingul e măsura trăirii emoţionale a cetăţeanului exemplar.

Candoarea cu care Catniss – eroina principală – povesteşte se risipeşte pe măsura transformării ei. Puştoaica sălbatică ce-şi vâna şi culegea hrana din pădurea de dincolo de sârma ghimpată se metamorfozează în femeia ce-şi manipulează primele sentimente de iubire, devenind o autentică vedetă de televiziune. Îşi pierde virginitatea sufletească rămânând doar o fecioară antrenată în lupta cu foamea, învingătoare în faţa morţii. Adolescenta reface prematur pervertirile adulţilor ce-şi consumă la televizor mai întâi viaţa materială, iar apoi sentimentele şi dorinţele. Confirmarea prin altcineva, prin omul iubit, este înlocuită de confirmarea de a fi apărut le televizor. Eroi sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă.

N-aş recomanda această carte celor care ţin la inocenţa copilăriei, le-o va face ţăndări.

http://www.nemira.ro/nemira-junior/jocurile-foamei–1316

Nov 02

„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”

Nichita Stănescu

În occidentul creştin, crucea este reprezentată simplu, sobru, avându-l răstignit pe Hristos. Pentru ortodocşi, crucea este deseori împodobită, iar Iisus mai mereu absent.  O cruce a faptelor şi a suferinţelor, pe de o parte, şi, de cealaltă parte, o cruce a învierii şi a Bunei Vestiri. O dramaturgie a pătimirilor omeneşti – pentru apuseni, în contrapunct cu saltul făcut spre mântuire al răsăritenilor. Asumarea propriei istorii în care învierea este o dezlegare a poveştii umane, în opoziţie cu eschivarea confruntării cu istoria. Faptă în Occident, preînchipuire în Orient.  Exterioritate – interioritate.

Vâltoarea risipei

Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine  nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.

Scriu pentru a mă citi cineva.

„Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi”

Vocaţia de farsor o aflăm încă din primul act teatral, atunci când Adam s-a ascuns sub o tufă de prezenţa atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Creatorul, spunând despre sine că este Cel care este, a primit replica omului-actor: Eu sunt cel care nu sunt! Teatrul este o ceartă?… Dialogul relatat este şi expresia primei libertăţi pe care omul a ţinut să şi-o declare, cea faţă de Dumnezeu, şi are valoare de act creator în sine, îndreptăţindu-ne să vedem în el începutul artei – în urma unei despărţiri. De atunci, Dumnezeu a comunicat o vreme prin scris, insuflând Sfintele Scripturi. Prin scris se comunică doar când distanţe separă, cu cel apropiat comunici nemijlocit. Continuând să prefere stilul epistolar, omul a umplut bibliotecile cu uriaşa sa corespondenţă. Cu fiecare ficţiune nou creată sporeşte sminteala lumii, vrând parcă să acopere adevărul că inspiraţia sa e de fapt taina comuniunii divino-umane. Fiindcă Dumnezeu nu ne seamănă, a făcut cu discreţie ca despărţirea să nu fi fost totală şi nicidecum definitivă, menţinând interiorităţi reciproce cu noi, chiar şi în situaţia în care omul-scriitor face din Cuvânt (unul dintre numele lui Dumnezeu) unealta îngâmfării sale.

Mântuitorul nu a scris decât pe nisip

Viaţa cere uitare. Ca să ne aducem aminte trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, o dată priceput cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi totuşi uitat.

Poveştile se întâmplă mereu în prezent, pentru că nu s-au întâmplat niciodată, şi asta ca ele să se poată întâmpla întotdeauna şi oriunde. În poveste totul e real, pentru că totul este inventat. De aici şi neîncrederea. Teatrul este o artă a neîncrederii învinse. De aceea întâmplările dintr-o sală de teatru stau sub semnul conspiraţiei (conspiraţie înseamnă să respiri acelaşi aer) şi al comuniunii, al companiei (companie înseamnă să mănânci aceeaşi pâine), transfigurarea textului dramatic în spectacol împlinindu-se prin energia degajată de repetiţii.

Cum pe scenă par a fi spuse poveştile altora, spectatorul s-a retras la locul său. A luat distanţă, pentru că apropierea maximă anulează vederea, iar în teatru a vedea e cel mai important – ochii sunt mai încrezători decât urechile. Imaginile au puterea de a-l lua în stăpânire pe spectator, şi doar pentru asta a venit la teatru, să se facă părtaş poveştii, căci în afara sălilor de teatru poveştile au fost înlocuite cu istorie, în faţa căreia a abdicat demult.

Experienţa ieşirii din turmă

Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, vieţuieşte în poveştile altora nemaiaparţinându-şi. Trăieşte tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul şi toţi îndemnându-l în afară. El însuşi are senzaţia că sună a gol şi atunci alege gălăgia aglomeraţiei, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluţia în sine şi-atunci o aşteaptă doar din exterior. „Nu mai căutaţi în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor şi atât de greu este să-ţi acorzi ţie atenţie.

Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăştii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluţii acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.

Legea gravităţii interioare

Când doi oameni îşi spun Te iubesc!, aceştia nu fac schimb de informaţii şi nici literatură, ci se împărtăşesc unul de celălalt. Eşecul existenţei e să nu iubeşti în concret. Închiderea în sine duce la sinucidere sufletească. O îmbrăţişare e mai cuprinzătoare decât orice tratat de dragoste, e mai puternică decât orice cuvânt de iubire. Împărtăşirea înseamnă dezlegarea liberă a sinelui către celălalt, trecerea în tine a celuilalt. Oricât de desăvârşit ar fi cuvântul, el nu epuizează realitatea, cu atât mai puţin realitatea dramatică în care tăcerea depăşeşte umbra unui cuvânt nerostit.

Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil. 

Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort.

(apărut în Alternatives Theatrales, octombrie 2010)