Regele şi Hahalera
Am scris cândva o piesă de teatru, Ultimul Împărat, despre un măscărici care, uzurpând tronul regelui, vestea Sfârşitul şi chema Apocalipsa. Povestea măscăriciului cocoţat pe tron şi-a găsit o întrupare mai dură şi mai sordidă decât mi-am putut eu imagina. Mai gravă şi mai dezastruoasă, prin faptul că a pus în operă sfârşitul unei ţări care, dincolo de precarităţile istorice prin care a trecut, reuşise să-şi păstreze un profil onorabil. Odată cu preşedinţia lui Traian Băsescu, România este târâtă spre cea mai joasă condiţie, iar poporul, transformat în populaţii migratoare, cel mai adesea abrutizate, mitocanizate, după chipul modelului suprem – preşedintele-măscărici. Materialul slab al acestei mase de cetăţeni-moluşte şi abilitatea Securităţii redivivus puse în slujba Stăpânului au făcut ca astăzi România să fie devastată, desfigurată. O ţară care îşi mai trăieşte doar disperările, care uită în fiecare zi câte puţin cine a fost, cine ar mai putea fi. Sufletul din ce în ce mai pustiit, trupul sfâşiat de haitele de jefuitori, privirea îngrozită ca într-un viol care nu se mai sfârşeşte.
Urcat pe tron, măscăriciul, golan obraznic de felul lui, devine şi mai greţos atunci când percepe în jur pericolul autenticului ce îi reaminteşte că nu este decât cacealmistul care a câştigat potul cel mare în care românii şi-au pierdut viitorul. Aşa se simte pesemne Traian Băsescu în preajma Regelui Mihai, fapt ce explică şi reacţia bădărană pe care a avut-o la invitarea suveranului în plenul parlamentului pentru a fi omagiat cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. E mândru că posedă o ţară precum pe blonda guvernării sale şi că Istoria şi personajele ei sunt obiectul bătăii lui de joc. I-a ţinut isonul mitocănesc Ioan Oltean, un fel de măscărici al măscăriciului, ce-şi întrece şeful în glume de prost-gust, lucru altfel dificil de realizat. Singurul portocaliu care a rostit ceva în răspăr, în contextul cazon al partidului gestul putând fi considerat unul curajos, a fost Theodor Paleologu, al cărui părinte se învârte deseori în pământ de ruşine pentru faptele politice ale fiului său.
Până la aniversare, printre două înjurături adresate Regelui, Traian Băsescu ne-a anunţat că nici viitorul nu mai e ce-a fost, vine din nou criza, poporul va trebui să strângă iar cureaua pentru ca haita sa de prădători să aibă de unde jefui mai departe. În România, Traian Băsescu a dat startul Jocurilor Foamei!
Un preşedinte la plesneală
Cel Groaznic, cel Frumos, cel Înalt… Istoria i-a reţinut pe mulţi după poreclele lor – calităţi ori defecte, năravuri şi apucături, abilităţi sau slăbiciuni în ochii poporului. Uneori supranumele, chiar şi în cazul unor dictatori, s-au dovedit o amară bătaie de joc, aşa este cazul lui Ceauşescu numit Cizmarul sau Ceaşcă – apelativ de-a dreptul ilar.
Sub ce nume va rămâne în memoria românilor Traian Băsescu? Acum i se spune Zeus, Chiorul, Marinarul, Stăpânul… Marinarul are multe şanse să reziste, nu atât pentru că invocă vechea sa meserie, ci pentru că aduce aminte de cel care a făcut dispărută flota. I se va mai putea spune Demolatorul, Distrugătorul, Prădătorul, după vocaţia de a face praf şi pulbere tot ce atinge. Poate Îmbârligătorul, Încaieră-i-drace! sau Calcă-pe-cadavre, după apucăturile sale politice. Ori Plângăciosul, Boxerul…
Prestaţiile lui sunt deosebit de ofertante pentru a inspira porecle suculente, în schimb atribute precum cel Mare, cel Luminat, cel Învăţat nu i se vor potrivi niciodată, neavând nicio legătură cu personajul. Traian Băsescu este un veritabil preşedinte la plesneală. Fiind un farsor autentic, preşedinţia lui a făcut ca istoria României să fie o întâmplare în consecinţa intereselor economice ale camarilei sale. Transformând o lume normală într-una improvizată, România a devenit o republică-manea, o băşcălie de ţară condusă de un preşedinte-băşcălie. „Democratul” populist şi „jucător” stabileşte, prin Traian Băsescu, un profil nou dictatorului contemporan.
Aparţinând vechii Securităţi, Băsescu ajunge exponentul Securităţii redivivus cel mai sus cocoţat în ierarhia statului. Securitatea redivivus nu a fost niciodată mai puternică, dar nici România nu a fost vreodată mai trădată de chiar corpul ei de elită menit să o apere. Cu siguranţă sunt în serviciile secrete şi profesionişti care îşi iubesc mai întâi de toate meseria şi ţara, chiar dacă „…nu mai există societate. Există o elită de securitate transnaţională care împarte lumea, folosind impozitele noastre”. Afirmaţia şocantă îi aparţine lui Julian Assange şi a fost făcută pe 8 octombrie la Londra. La câteva zile, la Bucureşti, partidul de guvernământ, prin deputatul Cezar Preda, susţinea un proiect de lege menit să reînvie Direcţia a VI-a a Securităţii, prin crearea unei structuri de cercetare penală în interiorul SRI! În acest context, porecla care îi va rămâne va fi poate Redivivus Maximus sau Preşedintele-după-miezul-nopţii, zicere ce ar ilustra perfect situaţia în care Traian Băsescu, din perdant seara, la închiderea urnelor, devenea câştigător cu doar câteva voturi în plus după miezul nopţii, atunci când umbrele au propria lor aritmetică.
Totuşi, dintre toate poreclele, Hahalera…
Ultimele comentarii