Apr 29

Prea a mers uşor. Prea s-au legat toate şi, în aceeaşi zi cu moţiunea, Băsescu l-a şi nominalizat pe Victor Ponta. Să fi întors Securitatea redivivus armele? Să fi „mutat” SRI, punând cu adevărat în dificultate guvernarea SIE-STS-SPP? Îmbuibarea guvernanţilor să-i fi făcut mai neatenţi sau doar au mimat înfrângerea pentru a-şi digera în linişte prăzile, privind cum îşi vor rupe picioarele noii veniţi. Lipsa de joc, fără comentarii, fără şicane, fără miştourile obişnuite, pune pe gânduri atunci când vine de la Băsescu, mai ales că a doua zi după căderea guvernului fostul prim-ministru era convocat la Neptun la o discuţie de taină cu Stăpânul. Sigur este că pedeliştii lasă în urma lor o situaţie ale cărei dimensiuni dezastruoase încă nu le vedem. Au jefuit şi pârjolit totul, au îndatorat ţara cum nimeni în istorie nu a făcut-o. Poate au lăsat şi nişte „bombe” care să-i explodeze în faţă, la termen, viitoarei guvernări. Tinerii politicieni învingători se bucură ciondănindu-se juvenil pe posturi, bătrânii sunt sceptici şi îngrijoraţi: „suntem într-un moment extrem de periculos al existenţei PSD” (Viorel Hrebenciuc).

Aşteptarea cetăţenilor e mare, pe măsura disperării multora dintre ei. De aceea şi şansa ratării e la fel de mare. Românii nu mai au rezerve de răbdare şi nici nu mai sunt dispuşi să accepte explicaţii sau să cauţioneze erori de parcurs. Cei mai mulţi aşteaptă ca noii guvernanţi să facă minuni – greu de presupus pe fondul distrugerii generalizate din ultimii ani şi greu de realizat de către nişte oameni care aparţin aceleiaşi clase politice ca şi adversarii lor scoşi de la putere. Dar pericolul cel mai mare vine chiar de la elita USL: cât va reuşi să reziste la presiunile interne de a promova în structurile guvernamentale şmecheri, băieţi care au frecat ecranele televizoarelor şi-atât, îmbătrâniţi în rele şi comisioane?! Dacă echipa va fi putredă, repede se va-mpuţi totul. Nevoia de o echipă şi morală (sună ca dracu’ în context!), şi competentă e cu atât mai acută, cu cât situaţia României este mai mult decât gravă. Când pe masa de operaţie se află un pacient pe moarte, nu trebuie trimişi să-l opereze nişte doctori care se uită mai întâi la plicul cu bani şi care, pe deasupra, au operat mai mult din gură pe la talk-show-uri.

Băsescu are, ca de obicei, un singur interes naţional: propria persoană! Dar acum, în mod special, e preocupat de cum să-şi scape pielea. Este ştiut ca unul care nu respectă nici o înţelegere şi care-şi lichidează camarazii după ce s-a folosit de ei. Cei cu care a deschis negocierile de a ceda treptat puterea în schimbul garanţiilor ferme că nu se vor atinge de el (adică nu-l vor băga la închisoare) sunt destul de precauţi, cunoscându-i lipsa de scrupule, oricât ar afirma acesta că va juca aşa cum o să i se cânte. Această stare de lucruri complică situaţia şi este de aşteptat ca Băsescu să se zvârcolească mult şi imprevizibil, să încerce orice pentru a împiedica justiţia să-şi facă vreodată treaba în cazul lui. Jocul e pe viaţă şi pe moarte, pentru că viaţă înseamnă libertate. Perspectiva puşcăriei îl va radicaliza şi îi va coborî şi mai jos nivelul de joc, pentru că dispoziţia lui de a se umili jucând orice i se va spune, în schimbul garanţiilor de supravieţuire, nici el nu prea o ia în seamă. Blestemul Băsescu nu s-a sfârşit.

Apr 25
Apr 04

Scopul nu trebuie să mai scuze mijloacele. Motivarea „înţeleaptă” a actelor reprobabile ale politicii a adus omenirea pe buza tuturor prăpăstiilor, de oriunde ai privi-o. Fiecare scuză admisă a sporit boala, a adâncit păcatul. Ne scufundăm în mlaştina propriului rău acceptat ca soluţie pentru un bine iluzoriu. Răul nu este soluţia binelui.

Politica românească a escaladat „cursa înarmării” cu tot ce e mai putred şi mai purulent. Generaţiile tinere, crescute pe raţionamentul justificării reprobabilului, au desăvârşit impostura şi ticăloşia predecesorilor. Tinerii politicieni tropăie nerăbdători să urce la guvernare revendicându-şi voinţa de drept meschin, doar pentru că au fost mai josnici decât predecesorii, au potenţialul de a fi mai rapaci decât adversarii lor şi au frecat îndelung scaunele platourilor de televiziune atacându-şi competitorii politici, în fapt pregătindu-se să-i întreacă în nemernicii şi prăduială. Numai fiind mai ticăloşi şi mai escroci au şanse să ajungă la guvernare. Criticându-le celorlalţi apucăturile golăneşti şi hoţiile, capătă determinarea să devină mai mult decât atât. Perversitatea cauţionării răului.

De aceea şi „răpirile” din tabăra adversarilor vizează mai degrabă corupţii şi ipocriţii, acea pleavă care se scutură dintr-un partid în altul dând „greutate” ultimului achizitor prin faptul că scursurile, lipsite de consistenţă umană şi profesională, vor face diferenţa, ei constituind „valoarea” care face mecanismul politic să performeze. USL, prin „transferurile” făcute recent, continuă paradigma minciunii şi jafului consimţite şi are toate şansele să sporească răul pe care îl adună. Achiziţia de lepre politice de la adversari în scopul destabilizării lor va duce în final la propria destabilizare. Când îţi aduci în casă şuţi, violatori şi amăgitori, să te aştepţi să-ţi facă ce ştiu ei mai bine. Neexistând în sine, dar împins mereu deasupra, răul ajunge să domine, devenind normă, iar abjectul, standard.

„Corupţie la vârf” a fost sintagma inventată acum vreo opt-nouă ani de politicienii aflaţi azi la putere şi adresată guvernării de atunci. Niciodată sintagma nu a fost mai nimerită ca acum. Acuzatorii de atunci s-au împlinit politic preluând tot ce era mai rău de la cei pe care îi acuzau, dar depăşindu-i peste măsură. Presupunând că atunci se fura cu găleata, astăzi se fură cu cisterna. Dacă atunci se jefuia o întreprindere, astăzi ţara întreagă e spoliată. Dimensiunea raptului a devenit atât de mare şi la vedere, încât nu mai şochează. A devenit evident că scopul oricărei guvernări este doar propria îmbogăţire, politica naţională reducându-se exclusiv la interesele găştii politice. România a ajuns doar un pretext de discurs electoral şi sursă inepuizabilă de prădat. Românii – indivizii în numele cărora făţărnicia sub numele de politică dă acces guvernanţilor la banul public. Din ecuaţia guvernării a fost scos poporul, tocmai cel pentru care, teoretic, s-a inventat statul. Starea de lucruri anormală a luat locul normalităţii. Răul s-a substituit binelui, depăşindu-şi condiţia de scuză.

Finalul devine previzibil: implozia naţiunii şi risipirea în cele patru zări a ceea ce au făcut praf politicienii. Molozul demolării din interiorul unei graniţe care a ajuns formală, de neconfundat cu ruinele istorice, nu va atrage nici măcar turişti, pentru simplul motiv că descompunerea pute.

Apr 01

Scena 9

Dimineaţa. ELENA şi DINU la micul dejun.

ELENA: Nu, întrebarea e „Ce caut eu în viaţa mea?”.

DINU: Prezenţa celorlalţi e lămurită, înţeleg.

ELENA: Înainte să mă mărit cu domnul soţul meu, prietenul tău, am trăit cu un pictor. L-am iubit, m-a iubit, fără nici o îndoială. Prezenţa mea, în viaţa mea, a făcut cioburi dragostea noastră.

DINU: Aşa e viaţa.

ELENA: Nu chiar, puţine lucruri aparţin vieţii, restul timpului.

DINU: Exagerezi.

ELENA: Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi o alta.

DINU: De unde vorbele astea?

ELENA: Habar n-am, trebuie să le fi auzit la careva… Imediat după cioburi a apărut prietenul tău, marele politician… (DINU pare a fi căzut pe gânduri.) Mă mai urmăreşti?

DINU: Sunt ochi şi urechi.

ELENA: Ne-am căsătorit. Am acceptat captivitatea, cu toate că la început nu întrezăream dimensiunile ei. Mă orbea senzaţia că lumea politiciii e una mai puternică decât lumea teatrului, a spectacolului. Că acolo actorii joacă fără întrerupere, sângele nu e vopsea, zidurile nu sunt butaforie, viaţa e viaţă, iar moartea nu se repetă până iese credibilă. Cu timpul, depăşind plăcerea de a sta într-o colivie aurită, trăiesc pe rând toate căderile. Descopăr că iubirea nu e iubire, ci doar un schimb de replici bine regizat, că admiraţia celorlalţi e o mascaradă perfectă şi că noaptea înseamnă un pat gol. Descopăr toate butaforiile din jurul meu. Doar suferinţa e absolut autentică! Atunci, prezenţa celorlalţi devine o certitudine, iar voi nu sunteţi altceva decât cei care faceţi din mine o zi care a şi trecut!

DINU: Noi nu facem nimic… Şi pictorul?

ELENA: Cu el e altceva.

DINU: Nu este unul dintre noi, ăştia care?…

ELENA: Nu!

DINU: De ce?

ELENA: Eram măritată de cinci ani cu distinsul politician, câştigător de alegeri, pierzător la poker. Ţin minte perfect. A doua zi după petrecerea aniversară – o scenetă bine reprezentată şi bogat decorată – aşa a fost să fie, exact a doua zi, văd la ştiri cum celebrul pictor, fostul meu iubit, e dat afară cu scandal mare din atelier.

DINU: Nu înţeleg.

ELENA: Pe scurt: ajuns alcoolic, a pierdut tot. Îi plăcea să bea de când îl ştiu, dar nu mi l-aş fi putut închipui să ajungă în halul ăla. L-am căutat şi, cu toată discreţia, am aranjat să fie internat într-o clinică la dezalcoolizare. Mergeam să-l văd des şi parcă, încet-încet, începeam şi eu să revin la viaţă odată cu el. La câteva luni, domnul soţul meu mi-a făcut onoarea să vină acasă înainte de miezul nopţii, drept pentru care am cinat împreună şi ne-am uitat tâmp la televizor. Tăcere bleagă, plictiseală maximă. La un moment dat, înlemnesc! La actualităţi, o ştire despre marele politician: domnul soţul meu care a întins o mână de ajutor unui mare pictor aflat în suferinţă. L-a vizitat la ospiciu, aşa au spus în ştire şi crede-mă nu era internat în niciun ospiciu, i-a adus un şevalet, culori, pensule şi toate cele de pictat şi i-a oferit şi o sumă importantă ca să-i picteze un tablou. Domnul soţul meu era, încă o dată, un erou, un mecena, un suflet mare! Era cel mai tare! Ţin minte ca acum împietrisem, eram sloi, sângele îngheţase în mine. Am reuşit doar să întorc privirea spre el. Mi-a zâmbit superior şi fără nici o tresărire a murmurat: „E un mare talent! Merită.” N-am văzut niciodată un rânjet mai cinic. Marii actori se ratează în politică şi în vieţile noastre, domnule prieten.

DINU: Corect! Previzibil amicul meu, de asta şi pierde sistematic la cărţi.

ELENA: Povestea se încheie la câteva săptămâni după, când mă trezesc cu nişte lucrători trimişi de mecena-soţul-meu. Au venit şi au instalat asta. (Arată către tabloul de pe perete, care-l înfăţişează pe soţul ei.) Nici după ce au plecat nu m-am putut opri din tremurat. Frică, revoltă, neputinţă?… Nu ştiu. Seara, când a venit acasă, s-a oprit în mijlocul camerei admirând tabloul. M-a strigat şi mi-a spus: „Scumpa mea, cum s-a schimbat casa noastră!… E o operă de artă! Vezi câtă forţă degajă din atitudinea lui?” – vorbea despre el ca despre un altul şi asta mă scotea şi mai tare din minţi. „A reuşit şi m-a surprins în toată măreţia mea. Mare talent!… Când îţi mai vine să te mai gândeşti la el, o să mă vezi tot pe mine. Nu te bucuri?”

DINU: Îl recunosc, el e! Impecabil politician!

ELENA: Admiraţia reciprocă a lichelelor m-a înduioşat întotdeauna.

DINU: Ne măguleşti… Pictorul şi-a revenit?

ELENA: E legumă de-a binelea. A făcut un atac cerebral acum trei ani şi zace într-un cărucior cu rotile, cu ochii în gol. Habar n-are unde e, de ce, cine sunt cei din jurul lui. Se joacă cu plastilină colorată, când nu se uită pe fereastră… De fapt, am să te rog, dacă eşti de acord, ca ultimele ore din cele 24 să le petrecem pe drum. În fiecare duminică mă duc la el la prânz. Mâncăm împreună şi eu îi spun poveşti. El frământă plastilina şi din când în când priveşte în jur, murmurând cuvinte de neînţeles. Uneori am senzaţia că surâde. Poate mi se pare mie. E singurul lucru la care are o reacţie. Duminică de duminică, la ora prânzului devine agitat, aşteaptă şi el ceva. Niciodată nu mă recunoaşte. O ciudăţenie pe care nici doctorul nu şi-o explică. O taină.

DINU: Te duci de ani buni la un om care nu ştie cine eşti?

ELENA: E adevărat că el nu ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este el… Mergem?

(ELENA se ridică de la masă.)

DINU: Ai visat ceva azi-noapte?

ELENA: Da, dar nu că jucam poker. Am glumit. Habar n-am jocul ăsta. Am visat o crimă… Mă duc să mă înbrac. (În drum spre dormitor vede buchetul de flori.) De unde or fi apărut?… Vin imediat!

(ELENA intră în dormitor.)

DINU: Dar ultimele 24 de ore, aproape… Ai simţit vreo diferenţă?

 

Scena 10

Camera e goală. Din dormitor iese ELENA îmbrăcată de stradă. Se aranjează ca de plecare.

ELENA: Dinu!… Dinu!… (Constată absenţa lui DINU. Face un tur al camerei, bate în uşa de la baie şi,neprimind răspuns, o deschide: nimeni. Merge în holul de la intrare şi vede că au dispărut hainele de pe scăunel, cele cu care venise îmbrăcat DINU. În schimb, pe un umeraş sunt puse hainele pe care le-a purtat, împrumutate de la soţul ei. Revine în sufragerie. Este dezorientată. În dreptul măsuţei de machiaj priveşte fotografiile, ia buchetul de flori şi valiza cea veche şi se îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa de la intrarea casei, dar nu păşeşte în afară, ci se aşază pe scăunel, cu geamantanul lângă ea. Priveşte când prin uşa întredeschisă înspre afară, când spre interiorul casei.) Când ştii exact ce vrei să faci, nu laşi loc miracolelor.

(Se ridică brusc în picioare, ca şi cum ar fi decis.)

 

CORTINA