Norii mei

Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. – Neagu Djuvara

 „Toată viaţa mea n-am putut să scuip, nici să înjur, nici să divorţez. Şi-acum vine Boc şi-mi taie pensia ?!“ – au fost cuvintele unui bătrân ofiţer român indignat. Sentimentul datoriei, respectarea ordinelor îi face pe angajaţii din structurile militarizate să aibă un comportament modificat şi în viaţa civilă, cea la vedere. Poate că aşa se explică reacţia unora, precum Andrei Pleşu sau a altor intelectuali în serviciul puterii care au scăldat-o sau au tăcut la afirmaţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu referitoare la regele Mihai şi mareşalul Antonescu.

Pentru unii nu pare a fi doar expresia unei promiscuităţi morale, a unei curvăsării intelectuale, ci pur şi simplu disciplină asumată până la capăt. Pentru Tismăneanu – istoricul, cel care şi-a renegat tatăl doar pentru că Băsescu avea de bifat condamnarea comunismului, reacţia a fost predictibilă, însă pentru Tismăneanu – evreul, ca şi pentru alţi intelectuali ghedesişti care şi-au construit cariera şi bunăstarea mai degrabă pe apartenenţa la aceeaşi etnie, tăcerea e stranie. Şi în cazul lor, gradul să fi bătut memoria sângelui? Amintirea Holocaustului să fi încetat să-i mai tulbure pentru că prezentul cazon e mai profitabil? Nu putem să ne prefacem că pogromul de la Iaşi ori masacrul de la Odessa nu au existat. Dacă pe noi, românii, încă ne doare, ei de ce tac, de ce sunt evazivi într-un caz în care ar trebui să nu aibă nici o ezitare?… Doar Radu F. Alexandru a fost limpede, numai că reproşul său pare să fi fost unul calculat, legat de încercările de a deveni şeful comunităţii evreieşti din România, prin gestul său adăugând o pagină ce va cântări greu la viitorul dosar de candidat.

Grotesc peisajul intelighenţiei româneşti: istorici pârâţi, profesori universitari ce bat din călcâie, filozofi ce toarnă laude băloase în paharul preşedintelui, scriitori şi ziarişti trompete de partid… Ieftini ori acoperiţi cu simţul datoriei ofiţereşti, ei sunt dizeuzele intelectualiste ale marelui cor al profitorilor.

Într-o ţară în care lupta împotriva corupţiei este politică de stat, corupţia este politică de stat.

Suferim ca în vreme de război, trăind în timp de pace. Război fără război? Suportăm zbateri grele, dar nimic bun nu se naşte… E războiul nevăzut pentru perpetuarea răului ce provoacă chinurile nefacerii: România îşi avortează viitorul… Mâine va fi o zi mai disperată ca azi, ieri eram încă un popor.

Miza războiului nevăzut este enormă: libertatea celor aflaţi la putere. Traian Băsescu şi mafia pe care o patronează (Bordura e un element cu care a apărut civilizaţia – Adriean Videanu – B1TV) ştiu că dacă vor fi dislocaţi de la guvernare vor lua, mai devreme sau mai târziu, drumul puşcăriei. Doar ei cunosc cu adevărat dimensiunea jafului pe care l-au făptuit. Noi, oricât de intuitivi am fi, zărim doar o mică parte (Când mă uit la oamenii din jurul lui Blaga văd 300 de ani de puşcărie – Cozmin Guşă – Evenimentul zilei). Rămânerea la putere este vitală nu doar pentru politicienii portocalii, ci şi pentru unii judecători şi procurori, parte din serviciile secrete, funcţionari publici şi oameni de afaceri branşaţi la resursele statului pentru a le transforma în bani personali şi de partid. Piramida obedienţei cointeresate (Discursul preşedintelui mi s-a părut unul echilibrat, nu pot decât să-l aplaud şi nu doar din slugărnicie – Andreea Vass – TVR Info) ce constituie elita prădalnică a ţării. Având ca miză propria existenţă, au devenit mai puternici şi cu mare capacitate de regenerare. Dobândind conştiinţa haitei, nici nu vor fisura uşor (Nu putem spera să fim atât de norocoşi să găsim tot în PDL şi imediat încă un Traian Băsescu – Elena Udrea – România liberă). Expansivi şi tenaci ca buruiana, vor năpădi peste tot sufocând, se vor agăţa de orice posibilitate de a supravieţui în detrimentul celorlalţi.

Alternativa e să jefuiască în continuare, să încalce orice regulă, orice lege, să distrugă chiar şi România dacă e nevoie, dar să rămână la guvernare. Altfel, ani grei de pârnaie îi aşteaptă, în van vor fi fost viloaiele şi banii strânşi (Clasa politică nu vrea să se ducă la închisoare, vrea să fure în continuare – Monica Macovei – Deutsche Welle). Nu au scrupule, nici logică, nu mai există limite. Totul sau nimic! Mai multă prăduire, mai mari nelegiuiri. Ori vor supravieţui îngenunchind o ţară întreagă, ori, după ei, potopul. Pe viaţă şi pe moarte! – este jocul în care ne-au împins şi pe noi. Miza pare infinit mai mică pentru noi încât o bagatelizăm (E plină piaţa de foarte mulţi oameni care l-au făcut pe Băsescu preşedinte – Traian Băsescu – România liberă) ca pe o boală care nu omoară abrupt, ci năruie câte puţin în fiecare zi. Când ne vom da seama că şi pentru noi miza a fost tot viaţa ori moartea, va fi prea târziu, istoria este incurabilă.

Atât de multe, de grave şi de dese sunt ştirile despre hoţiile puterii, încât, prin suprasaturaţie, pe cele mai multe ajungem să le considerăm banale. Ceea ce acum câţiva ani ne-ar fi scandalizat, astăzi ne lasă reci. Furtul şi ilegalitatea sunt la ordinea zilei, fac parte din cotidian. Când jaful este dublat de incompetenţă, tabloul spolierii devine delirant (Toate curvele s-au apucat de guvernat. Sunt multe al dracului, din păcate – Radu Mazăre – TVR1). Delirul maxim apare din disperare, precum propunerea reorganizării teritoriale. 8 din 41 e cacealmaua prin care Băsescu forţează din nou şansa de a fura la vot în marea harababură stârnită de schimbările aiurea făcute. Aparent, o mişcare cu scopul doar de a scoate UDMR-ul din cărţi, în fapt, o manevră cu efect direct în trucarea cifrelor la următoarele alegeri. Ce contează că soarta României e pusă la bătaie şi că cine va şti să-l şantajeze eficient va umfla potul cel mare – dezmembrarea ţării?! Contează doar că portocaliii au o schemă de joc la care, adăugând bancnote de 50 sau de 100 de lei, pachete cu zahăr-ulei-făină, câteva flăcări violet şi alte „argumente” electorale, şansa se transformă în plan ce poate fi împlinit. Pentru că în vreme de criză şi parte din popor este la ofertă, cea ieftină, ocultă şi iubitoare de bingo (E paranormal că am avut de ales la prezidenţialele noastre între doi angajatori ai lui Aliodor Manolea – Alina Mungiu – România liberă).

Trăim cu toţii un final de poveste, într-o post-societate, o post-democraţie şi o post-economie. Până şi războaiele au ajuns postmoderne, cu armele ce nu mai sunt vizibile, ci subtile precum epidemiile, naturale precum cutremurele devastatoare şi extremele climatice dezlănţuite local. Doar politica (Am devenit normal, am apucat să vă spun? – Marean Vanghelie – Mediafax) şi dictatura rămân la fel de barbare, disimularea lor ce s-a mai rafinat.

Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar când am venit v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti! – Constantin Brâncuşi

La târgul de carte ce a avut loc săptămâna trecută, cel mai bine s-a vândut televizorul. Succes au avut Mihaela Rădulescu, Urzeala tronurilor – carte minunată ajunsă vedetă datorită ecranizării în serial de HBO şi alţi câţiva autori, figuri de serviciu pe micile ecrane. Nebăgate în seamă au rămas multe cărţi preţioase care nu-şi mai găsesc locul într-o lume întoarsă pe dos. Impostură şi valoare de-a valma în imensul malaxor care este televiziunea – expresia unei lumi din ce în ce mai puţin ordonate pe merit, în care entropia estetică metisează adevărul cu minciuna.

Un recent studiu european plasează România, ca de multe alte ori, pe ultimul loc, de data asta în ceea ce priveşte consumul de bunuri culturale (cărţi, teatru, cinema, concerte, muzee şi expoziţii), dar şi cu cel mai mic procent de scriitori sau artişti creativi (sculptori, pictori, compozitori etc.) din totalul angajaţilor. Dacă pentru alte categorii, precum consumul de săpun şi pastă de dinţi, bugetul familial, mortalitatea infantilă, cele mai proaste locuinţe…, ultimul loc ni se pare chiar şi nouă normal, chestiunea cu cultura nu prea ne pică bine, pentru că aveam senzaţia că suntem un popor super-cultural – mit ce părea de nedistrus. După ce mai întâi am aflat că 40% din români au ajuns analfabeţi, acum trebuie să ne resemnăm şi cu eticheta de cei mai puţini culturali dintre europeni. De resemnat ne resemnăm uşor, stă în felul nostru de  a fi, dar aveam nişte pretenţii, aveam şi noi o cărămidă cu care la nevoie ne băteam în piept. Acum ne-au luat-o şi pe-asta. Depresiv!

Concluzia statisticii europene s-a putut verifica cu ochiul liber parcurgând holurile din ce în ce mai mari şi mai libere ale Bookfestului. Standuri reduse ca număr şi suprafaţă, participanţi mai puţini, decimaţi de molima sărăciei, cumpărători răriţi, veniţi mai degrabă să admire, decât să-şi facă provizii pentru bibliotecile personale. Există termometre naturale pentru economie, indicatori empirici mai demni de încredere decât orice gargară a puterii. Cartea, felul în care ea se vinde sau nu, este un senzor fin pentru starea de bine sau de rău a puterii de cumpărare a românului. Cartea e un produs imediat dispensabil, de aceea a ajuns astăzi să nu mai aibă parte de cititorii pe care îi merită. Firesc pentru preţul pe care statul îl pune pe educaţie şi pe cultură, care se vede cel mai bine în salariile umilitoare plătite profesorilor, intelectualilor în general. Boc, Băsescu şi alţi decuplaţi de la realitate au ca măsură a stării economiei nivelul de vânzare a produselor pe care doar ei le consumă: maşinile  de lux, ceasurile şi bijuteriile scumpe, cadourile ministeriale pentru amante, hardughiile de case în care nu mai încap. În România numai furăciunile înfloresc tot anul, căci jaful n-a intrat niciodată în criză. De aceea guvernanţii afirmă senin că recesiunea e o amintire, că economia mai are un pic şi va dudui enervant de tare. În ochii lor pare că ne încăpăţânăm să nu trăim decent, refuzând să gustăm momentele de fericire din statisticile oficiale şi, culmea, avem şi tupeul să ne plângem. Nişte inconştienţi nerecunoscători, românii!

Prima oară când spectacolul cărţii de la Romexpo a fost unul trist. Cărţile arătau ca nişte copii părăsiţi, care aşteaptă cuminţi, dar zadarnic, să vină cineva să-i ia acasă. Asta nu a făcut ca indecenţa să absenteze, din peisajul târgului nelipsind intelectualii încorporaţi în solda puterii. N-au mai avut obrăznicia din anii trecuţi când se întindeau la nesfârşite dezbateri „culturale” cu preşedintele lor incultural. Aplecaţi de spate, ca orice slugă cu state vechi, cu privirea ascunsă în pământ pentru a evita să se confrunte cu scârba sau reproşul din ochii vreunui cititor, au turuit cu tupeu despre adevăr, despre libertate, despre valorile naţionale şi marea cultură română – vorbind numai despre ei unei colectivităţi dezbrăcate de discernământ, de puterea de a rezista atracţiei morbide pentru tot ce mişcă pe micul ecran. Delirul a fost atât de mare, încât tovarăşul de şpriţ filozofic al preşedintelui a perorat mai bine de o oră ridicându-şi statuie din vorbe în faţa unui public chinuit de căldură şi varice, dar care continua să se uite la el ca la un televizor cu sonorul defect, semnul mascaradei împlinite.

Trăim o epocă nu doar de mizerie, de umilinţă, ci şi de imbecilizare. Actuala putere politică este atât de distructivă, încât a stâlcit chipul românului, schimonosindu-l prin asemănarea  la care l-a forţat. Pe faţă i-a apărut atitudinea de idiot sigur de sine şi rictusul de mitocan şmecher. Dacă mai e o şansă ca ridurile sărăciei să se atenueze şi crisparea sărăntocului speriat de ziua de mâine să se diminueze, trăsăturile de incult vor putea fi cel mult mascate de grimasa strofocării de a minţi frumos. Marea reuşită a regimului Băsescu-Boc este de a ne fi deformat după chipul lor hâd, de a ne fi făcut asemenea desfigurării lor culturale şi morale.