Dec 28

Nu am amintirea unei întâlniri cu Adrian Sobaru. Poate că ne-am intersectat pe holuri, poate chiar am schimbat cândva câteva cuvinte. Îl am acum în minte doar zburând… Am evitat mult să pun pe hârtie aceste gânduri, dar fapta lui m-a marcat, mi-a impus respect. Reacţia celorlalţi însă m-a indignat, iar tăcerea colegilor m-a dezamăgit şi m-a dezgustat.

Am spus de multe ori că TVR e o Românie în mic. Inertă, laşă, duplicitară, cu conducători cinici care se spală pe mâini, catalogând curajul ori disperarea drept nebunie. Într-adevăr, în toate societăţile alienate doar „nebunii” mai au curajul să spună adevărul. Ticăloşia conducătorilor merge până la „dărnicia” – ca semn al grijii purtate angajatului – de a-i oferi consultanţă psihiatrică în locul unui trai decent şi al unei vieţi demne. Mă apucă deznădejdea de fiecare dată când conaţionalii mei îmi aduc aminte că trăiesc într-o ţară unde curajul şi onoarea nu sunt nici pe departe preţuite, ci ajung fapte inutile, bune doar de ştiri senzaţionale. Nu provoacă treziri de conştiinţe, ci doar ochi puşi în pământ în cadenţă de turmă.

TVR a redevenit un monstru bleg, de aceea nu mă aşteptam să se ridice cu forţă în apărarea lui Adrian Sobaru. Dar nici nu-mi închipuiam ca toţi colegii lui să tacă. Speram ca măcar câţiva, cu care am lucrat şi despre care credeam că nu s-au vândut cu totul, vor avea glasul revoltat, vor face un minim gest de solidaritate. Tăcerea i-a făcut complici ticăloşiei. TVR nu a ajuns doar televiziunea cu ecranul cel mai mic, ci şi cu cele mai puţine caractere care-şi respectă demnitatea profesională şi umană şi n-o dau la schimb pentru un post de consilier, de realizator de emisiuni, de director, de supravieţuitor într-o instituţie-fantomă.

Preţuire şi admiraţie, Adrian Sobaru!

Sunt jenat că am condus cândva o instituţie care a ajuns în aşa decădere.

Dec 07

„Suntem ceea ce furăm” este crezul nerostit al politicianului român. „Suntem cât furăm” e varianta îmbunătăţită a celui de la guvernare. Ea implică mai multe sensuri, dar cel care presupune timpul, timpul electoral, îl creşte în ochii Opoziţiei, umplând-o de respect şi invidie. Zicerile invocate sunt combustibilii maşinăriei politice româneşti, pentru cele două direcţii de mers, hăis şi cea. Ţara este împinsă înainte şi înapoi, într-o horă ţopăită pe aceeaşi melodie strigată cu tărie de generaţiile mereu pierdute: tot pe loc, pe loc, pe loc!

Pe vremuri, românul pârjolea totul în faţa cotropitorilor. Astăzi, tactica naţională aplicată de politicieni constă în prăduirea propriului popor văzut ca duşman, pentru că în faţa lui a trebuit să se milogească în campania electorală. Campanie electorală înseamnă fă-te frate cu dracul până treci puntea, adică prosteşte-l pe fraier până te vezi cu mandatul în buzunar. „Dracul” îi va justifica ulterior atitudinea duşmănoasă manifestată cu predilecţie faţă de bătrâni şi lăuze. Tactica de jefuire nu se mai continuă cu ascunsul în codru, şi el frate cu românul odinioară, deoarece „fratele” a fost defrişat intensiv şi nu mai poate fi un tăinuitor de încredere. În locul lui sunt geamurile fumurii ale limuzinelor, conturile secrete din străinătate şi gardurile înalte ale vilelor diforme. Guvernantul va lupta cu greaua moştenire, iar poporul îi va da şi haina de pe el, c-aşa-i românul când se veseleşte de prea multe credite.

Neterminat, dar deja stricat, deci bun de inaugurat – e finalul oricărei prăduieli de bani publici, cu tăiat de panglici în faţa aparatelor de filmat. E modul sadic prin care guvernantul le spune direct alegătorilor cât sunt de proşti şi cât de mult îi dispreţuieşte. Românul e blând, înţelept şi răbdător, adică un idiot de care poţi să-ţi baţi joc cât vrei, că el tot te realege. „Înţelept”, pentru că totdeauna a optat pentru răul cel mai mic, şi nu pentru binele cel mai mare. Fără pretenţii şi lipsit de aspiraţii, are doar nevoi pe care bucuros le-o duce toate, de e pace, de-i război.

Creştin făţiş, politicianul îşi iubeşte la maxim aproapele, convins că diavolul e celălalt. El este un „sfânt” care, cu „smerenie”, îşi ajunge sieşi după tot ce a strâns în anii de guvernare, deosebindu-se de gloata care se mulţumeşte cu puţin, doar cu promisiuni. Alesului să-i fie bine, că, în rest, Dumnezeu cu mila: alegătorul dă drumul la televizor şi nu mai aude, nu mai vede nimic, crezând cu tărie că România nu va crăpa niciodată, fiind o gură de rai binecuvântată cu toate poamele şi dobitoacele pământului care cresc numai cu apă şi soare. Aici, pe un picior de plai, a căzut prima pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, aici merge şi aşa, aici fericirea e totală, căci mâine poate fi mai rău.

Primindu-i cu buzunarele deschise pe investitorii veniţi să cumpere ţara la kilogram, politicienii au dat dovadă de ospitalitate, transformându-i pe români în locuitori-chiriaşi în propria lor patrie, atâţia câţi au mai rezistat între graniţele ei. De aceea sunt apreciaţi de mai-marii lumii şi păstraţi ca vătafi peste feudele româneşti date în arendă neamului nostru şi urmaşilor urmaşilor de la oraşe şi sate. Din ţăranul ajuns orăşean şi din orăşeanul ţărănizat a rămas doar un reziduu numit „mitocănie şmecheră”. Lui i se adresează politicianul, el este alegătorul de nădejde, căci ţărăşeanul nu este nici român, nici ţigan; nici estic, nici vestic; nici ortodox, nici păgân; nici centru, nici periferie; nici, nici; el este griul implacabil care răzbate de sub România spoită, un metis adaptat la minciună şi mizerie.

Născut poet, ca orice român, e şi deştept. E adulat de intelectualii cu preţ redus, pentru că între două şpăgi primite e capabil să dea un volum de reflecţii asupra destinului omenirii. Cum cărţi din cărţi se scriu, guvernantul citeşte numai note informative, lăsând ficţiunile pe seama cetăţenilor. Lor le rămâne şi libertatea de a alege între doctrinele politice care se diferenţiază exclusiv prin aritmetica resturilor furăciunii: unii fură lăsând să se împartă câte foarte puţin la mai mulţi, alţii fură lăsând să se împartă ceva mai mult la mai puţini.

Dacă îi spui toate astea, îţi închid gura amintindu-ţi că tăcerea şi indiferenţa te-au transformat în complice. Părtaşi la prăduirea ţării, suntem jefuitorii viitorului copiilor noştri. Ce fel de neam e acela care-şi pune în imn imperative pe care nu le urmează? A fi român deşteptat astăzi înseamnă a fi ca politicienii care cred că mita este expresia consideraţiei ce trebuie să le-o plătim zilnic?

Dă-i românului mintea de pe urmă, că tot nu ştie cum să o folosească în cabina de vot!

Dec 02

Fugim de suferinţă ascunzându-ne în vis – refugiu fragil, dar singurul într-o lume în care hăituirea ne vine de peste tot. Existenţa într-o lume nedreaptă o compensăm căutând experienţele onirice, simple visări sau surogate ficţionale furnizate cel mai adesea de televiziune. Suferinţa zilnică, personală şi concretă, este  înlocuită de una impersonală şi virtuală, dar suportabilă. În plus, apare ca beneficiu holograma sentimentului că dreptatea există şi se poate împlini.

Experienţa onirică indusă de consumul zilnic de televiziune are ca efect substituirea actului de justiţie real, absent în realitate, cu unul virtual. Se produce un catharsis satisfăcător şi total neviolent. Până de curând, omul era mulţumit doar cu condamnări şi execuţii publice care îi proiectau în faţa ochilor realitatea suferinţei şi a morţii – iluzie trăită că „s-a făcut dreptate”. Dacă anticii îşi „descărcau” păcatele punându-şi mâinile pe un animal ce apoi era izgonit din cetate spre a le duce în pustiu, astăzi ţapul ispăşitor e tot mai mult virtual. E infractorul încătuşat, politicianul acuzat de corupţie, interlopul hăituit. Ne sunt prezentaţi seară de seară în emisiunile de ştiri ca dovezi ale unui act de justiţie aparent continuu. Figuri îngroşate până la grotesc pentru a se elimina orice dubiu privind apartenenţa lor la „băieţii răi”. Aceste întrupări ale răului sunt raţii zilnice de ţap ispăşitor al căror consum descarcă acumulările de tensiuni, dezamorsând încărcătura socială şi evitând detonarea violenţelor cu efecte incontrolabile. Bomba va arde mocnit, bolborosind ca o mămăligă la foc mic. Conştiinţele nu mai ating masa critică de solidarizare explozivă, se trezesc individual precum se şi sting.

Unii directori şi realizatori de programe tv cred că prin excesul de expunere a „vinovaţilor” trezesc conştiinţele mai degrabă decât să le adoarmă. Un fel de „Deşteaptă-te, române!” rostit seară de seară cu obstinaţie, de ajunge să sune ca o placă stricată. Depăşirea măsurii în mediatizarea răului poate avea şi efect invers – „curăţirea” răufăcătorului, ca şi cum prin repetare, în loc să fie o dată în plus demonizat, i s-ar şterge contorul de „negativ”. Descărcat periodic de gestiunea faptelor sale reprobabile, devine avatarul propriei sale persoane executate mediatic, mai proaspăt şi mai curat, apt să acumuleze noi şi noi nemulţumiri populare.

Roberto Quaglia crede că odată cu filmul Avatar se instituie dreptul fiecăruia de a fi un erou. Avatarizarea cinematografică are un echivalent imediat în lumea politicii televizate: politicienii îşi pot scoate avatarurile în scenele periculoase, evitând riscuri electorale. De aici încolo, politica va veni mai degrabă din micul ecran. Unul dintre cei mai experimentaţi politicieni români, Octav Cozmâncă, afirmă că un partid poate câştiga astăzi alegerile cu cinci membri charismatici care să stea zilnic pe ecranele televizoarelor, dominând spectacolul social ca adevărate superstaruri din showbiz. Ignorând că în România e mai important cel care numără voturile, versatul politician creionează noul model de politică televizistică. Quaglia îşi încheia discursul despre justiţia onirică spunând că „apogeul acestei evoluţii a politicii va fi atins când fiecărui cetăţean i se va da propriul suport senzorial care să îi permită să recunoască, fie în candidatul pentru care votează, fie în învingătorul alegerilor, propriul său Avatar. Va fi Noua Lume a Democraţiei Finale, în care toţi vor fi profund şi schizofrenic convinşi că guvernează lumea, iar fiecare va putea să se învinovăţească pe el însuşi pentru eventuala sa opresiune şi persecuţie. O lume perfectă în care singura revoluţie posibilă va fi… sinuciderea revoluţionarului (sau, mai precis, auto-asasinarea)”.

În spaţiul mioritic, personajul politic a devenit şi cel mai important substitut de programe tv, făcând o economie imensă bugetelor de producţie de televiziune, iar mogulii ar trebui să-i fie recunoscători. Emisiunile informative şi talk-show-urile s-au transformat în cele mai atractive telenovele şi sitcomuri pentru un popor care, spre a-şi desăvârşi sinuciderea, are nevoie de Traian Băsescu, acelaşi care, seară de seară, îi dă prilejul să-şi omoare timpul odată cu ţara.