Nov 28

Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura. Dezlegând uşor strânsorile din presă şi dând tonul la invective, Traian Băsescu a generat exces de deriziune, transformând un atribut democratic minor într-o armă abil folosită: totul se converteşte în câinii latră, caravana trece.

Faptele guvernanţilor nu se mai judecă, nu se mai pedepsesc, nici măcar electoral. Tratate în cheie ironică, amendarea lor eşuează în lamentări plângăcioase sau batjocoritoare, rareori în suduieli veninoase. Deprins cu surogatele, consecvent în a trăi formele pasive de exprimare a conştiinţei şi supravieţuitor prin excelenţă, poporul îşi consumă furiile şi nemulţumirile ca pe un divertisment de care pare să fi ajuns dependent. Enervările amuzante, sarcasmele şi persiflările au ca materie primă propriile umilinţe la care puterea politică îl supune zi de zi. Satisfacţia astfel obţinută suspendă registrul expresiei autentice. Sublimarea durerii sociale în notă ridicolă – râsul-plânsul tradiţional românesc – e hrana supravieţuirii tăcute, dar şi inhibatorul reacţiei pertinente.

Libertatea vulgar înţeleasă degenerează în libertinaj democratic, spectacol consumat prin intermediul media. Dreptatea socială se face într-un talk-show, într-o ştire lungă şi acuzatoare şi se împarte odată cu hazul stârnit de comicăriile din programele tv sau prin difuzarea unui pamflet tăios. Atât. Opereta gălăgioasă acoperă tonurile grave venite din rărunchii societăţii. Ceea ce are cu adevărat semnificaţie este înăbuşit de larma zglobie a băşcăliei fără limite. Faptele reprobabile ale politicienilor sunt văzute ca năravuri demne de satiră, trădările guvernanţilor sunt percepute ca moravuri uşoare, ridiculizate caustic, dar condamnarea lor e amânată la nesfârşit. Democraţia frivolă e pe cale să ajungă dezmăţ zilnic şi pervers, lumpenului începând să-i placă să se lase siluit, fie şi pe burta goală, dacă i se dă voie să facă mişto.

Traducând pe limba celor mulţi Deşteaptă-te române! în Descurcă-te române!, preşedintele Băsescu a reuşit dezintegrarea morală şi dezmembrarea socială în populaţii tocmai bune de a fi duse de curentul doctrinar al masochismului popular. Statul condus de Traian Băsescu a devenit forţa de ocupaţie care a luat în stăpânire România.

Scriind, încerc să dezvălui, să explic, să determin reacţii de conştiinţe, dar constat că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă. Drumul acesta pare să ducă nicăieri, cel puţin din perspectiva momentului – un nod în care istoria s-a prins şi nu mai poate înainta. Nervul social atrofiat, laşitate aşternută ca un îngheţ peste instinctul de indignare, peste voinţa de a schimba lucrurile. Senzaţia e că mulţi doar se prefac, că mimează dorinţa de a ieşi din promiscuitatea morală în care s-au lăsat târâţi. Am scris de atâtea ori despre aceleaşi cancere, despre aceiaşi ticăloşi, despre acelaşi rău care a îmbolnăvit trupul şi sufletul ţării, încât am tocit cuvintele. Am început chiar să mă repet. Simt că vorbesc la ziduri, dincolo de care convivii mei s-au ascuns să-şi apere singurătăţile. Îmi văd cititorii privindu-mă cu teamă din spatele ferestrei, voind parcă să-mi spună că şi ei gândesc la fel, dar că frica îi face inerţi. Regăsesc în jurul meu aceeaşi paralizie schizoidă şi complicitate surdă, aceeaşi vieţuire duplicitară, pe care le credeam vindecate de Revoluţie.

Toxice sunt şi excesele făcute de cei care pozează în critici nemiloşi ai regimului, în fapt şi ei contributori la hărmălaia libertăţii de fanfară. Îmi închipui cu groază zilele după ce actuala putere va cădea. Aceşti eroi ai gurii se vor legitima cu tăria cu care au înjurat, se vor erija în mari luptători care au învins hidra, cerând dreptul la a guverna şi o halcă grasă din corpul ţării. Vor revendica aceeaşi idee absurdă că reprezintă singura soluţie, doar pentru că au negat-o cu furie pe precedenta. Înjurându-i necondiţionat pe Băsescu şi gaşca lui, nu se legitimează mai mult decât dacă ar fi tăcut. Nu le justifică atitudinile patriotarde şi nu-i îndreptăţeşte să vorbească în numele celor care au fost cu adevărat copleşiţi de greul acestor vremuri. Lucrurile se amestecă încă o dată, revolta autentică şi lătratul contestatar otova. Vacarmul e maxim şi… caravana trece.

Totuşi, refuz să cred că nimic nu se poate schimba.

Nov 14

Traian Băsescu este unul dintre marii cititori ai României, consumând zilnic tomuri de note informative. Şi-a început însă cariera pentru cultul delaţiunii ca scriitor harnic, bazându-se pe un deosebit simţ de observaţie a celor din jur. Activitatea asiduă de cronicar acoperit i-a făcut pe colegii lui de atunci, ca şi pe cei de acum, să fie suspicioşi şi să-l evite. Nu din invidie, căci, în cazul unui asemenea scriitor, talentul contează mai puţin, important fiind conţinutul informaţiei şi folosul pe care îl aduc denunţurile pentru puterea opresivă. Această dublă calitate, de vechi scriitor şi actual cititor de turnătorii, îi dă convingerea că a deprins cunoaşterea nu numai a culturii române şi universale, desăvârşită prin lectura asiduă a etichetelor de whisky, ci şi a subtilităţilor învăţământului românesc. Mafalda securistică este convinsă că un absolvent de şcoală ar trebui să fie doar o piesă de schimb în marea maşinărie socială. O spune răspicat ori de câte ori îi vine, pe plaiurile noastre mioritice sau aiurea: “Sistemul de educaţie românesc produce prea mulţi filosofi, prea puţini ingineri” – s-a trezit dând din gură, mai acum ceva vreme, când trecea prin Germania, încercând să vândă bucăţele din România făcută cioburi, cele pe care nu au pus încă mâna mafioţii portocalii.

Care să fie explicaţia acestei cugetări tam-nisam? Stranie afirmaţie pentru Traian Băsescu, politicianul atât de legat de intelighenţia cu funcţii în holdingul ideologic ICR-Humanitas-NEC, ataşat de tipul filosofului de curte care gândeşte cu stomacul. De fapt, ştie că respectivii vocalişti cu neuron sunt doar excepţii, sunt exemplarele care s-au dovedit cele mai adaptate mediului politic şi care au deprins perfect abilitatea de a bate metenele. Acum îl interesează mai puţin că umilii şi devotaţii lui intelectuali sunt excelenţi cântători în strună şi creatori de sisteme filoslugarnice monoteiste, avându-l în centrul universului chiar pe el, Stăpânul Securităţii Redivivus, zeusul lumpenului.

Traian Băsescu vrea ingineri pentru că simte nevoia de multă linişte, de mai multă apatie în perspectiva cruntei sărăcii ce cuprinde România înspăimântată. Disperarea românilor se impune să rămână mută. Nicio voce nu trebuie să se audă, nicio conştiinţă nu e cazul să se trezească stârnind furia poporului. Indignarea e musai să fie mai departe doar o figură de stil. Intelectualitatea tehnică, tăcută şi mai răbdătoare din fire şi preocupată fiind să rezolve chestii practice, va lăsa în continuare problemele societăţii pe seama umaniştilor filosofi care, parte dintre ei, au dovedit plenar vocaţia de slugă în faţa guvernantului ce le aruncă firimituri grase.

Nu suntem în faţa unei alegeri prezidenţiale, între filosofi sau ingineri, între osanale sau tăcere… Luaţi aminte la vorbele măreţului conducător: Lingăi avem destui, acum ne trebuie cetăţeni tăcuţi!

Nov 11

E întrebarea pe care Traian Băsescu a pus-o obsesiv ieri în Germania. Cu oricine se-ntâlnea, se milogea cerându-i să cumpere o bucată din România făcută cioburi de guvernarea pe care a păstorit-o. „Poate vreţi o bancă… poate căile ferate… sistemul energetic…” – licita fără jenă şi disperarea răzbătea din încercările sale de a ne înstrăina pe bucăţi. Ne-ar fi dat mai pe nimic, doar să scape de responsabilitate prăpădului produs. Să-şi bată alţii capul cum să dreagă dezastrul în care ne-a adus. Multă umilinţă pentru o naţiune să-şi vadă conducătorul ploconindu-se spăşit cum îşi scoate ţara la mezat şi, culmea, fără să aibă prea mulţi muşterii. Rămas cu mâna întinsă şi părăsit în secunda următoare pozei oficiale, Traian Băsescu era tabloul măscăriciului impostor de care mai marii lumii se folosesc ca apoi să-l evite stingheriţi că au stat mai mult de o clipă în preajma sa. Imaginea inferiorităţii supuse, mulţumit că cei puternici îl tolerează încă, dar şi bucuros că se va întoarce în patria-i smerită unde poate să facă din nou pe zmeul. Ca mai mereu, behăind spasmodic, a ieşit dintr-o situaţie în care nimic nu era de râs. Doar el a fost de tot râsul.

Nov 07

Povestea veche: conducătorii păcătuiesc, poporul e pedepsit*

Cartea a patra a Pentateuhului – prima parte a Bibliei, poartă denumirea de Numeri şi s-ar traduce „numărători” sau în limbaj contemporan „recensăminte”, deoarece sunt istorisite trei asemenea evenimente, două sub Moise şi unul sub regele David. Primul recensământ efectuat la începutul călătoriei prin pustie – în Sinai şi al doilea de la sfârşitul exodului – lângă Ierihon sunt relatate ca fiind „plăcute lui Dumnezeu”. Motivele numărătorilor în acea epocă erau legate de cunoaşterea numărului credincioşilor şi de împărţirea pământurilor în Ţara Făgăduinţei, asocierea dintre recensământ şi realocarea loturilor de pământ fiind şi astăzi actuală în unele ţări precum Siria. Numărarea implica un ritual de purificare şi chiar plata unei taxe „pentru răscumpărarea sufletului”, „ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului”. La fel ca darea legilor pe table de piatră, recensământul se repetă, dacă poporul a căzut în păcat şi ratează darul primit.

Cel de-al treilea recensământ, cel al lui David, este considerat un păcat greu, osânda fiind gravă, chiar dacă Dumnezeu îi permite lui David să aleagă dintre trei pedepse: „foamete în ţară şapte ani, să fugi trei luni de vrăşmaşii tăi şi ei să te urmărească sau timp de trei zile să fie ciumă în ţara ta”. David alege ciuma de trei zile şi 70.000 de oameni mor. În sine, recensământul nu este reprobabil, căci, altfel, şi primele două numărători, cele ale lui Moise, ar fi fost pedepsite. Păcatul lui David a constat în faptul că a declanşat recensământul la îndemnul vrăjmaşului: „Atunci s-a sculat satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărarea israeliţilor”.

Lăsându-se ispitit, David a atras pedeapsa divină asupra lui Israel. Motivele păcatului lui David pot fi găsite în pericolul pierderii moştenirii primite şi în caracterul militar al recensământului, David numărând „bărbaţi vârstnici, buni de război”. Cele două motive se subsumează unui al treilea: dacă recensământul era eminamente un act religios, în cazul lui David, scopul a fost economic şi politic.

 Povestea nouă: conducătorii jefuiesc, poporul plăteşte

Recensământul nu este bun sau rău, binecuvântat sau blestemat, felul lui depinde de scopul pentru care este realizat, ca, de altfel, toate faptele oamenilor. În plus, scopul nu scuză mijloacele, chiar dacă astăzi zicerea machiavelică este frecvent invocată ca o adevărată cale de conduită în viaţă, care vedem unde ne-a adus.

Recensământul prin care tocmai am trecut, bâlbâit şi contestat, va rămâne incert în ceea ce priveşte iniţiatorul. Scopul e sigur, de a obţine informaţii economice şi de a le folosi politic. Prin deducţie, cele două certitudini ar putea elucida şi misterul iniţiatorului. Caracterul privat al acestui recensământ este neîndoielnic, beneficiară fiind garnitura politică aflată la putere, cu obiectivul de a folosi bazele de date pentru câştigarea următoarelor alegeri, în combinaţie directă cu următoarea mişcare pe care speră să o impună României, reorganizarea teritorială. Având informaţii detaliate şi la zi şi generând o situaţie electorală inedită prin desenarea unei noi structuri administrative teritoriale, se creează posibilitatea unui imens furt. Cei care conduc jocul vor putea introduce în sistem, în etape, atâtea furăciuni câte au nevoie pentru a răsturna în favoarea lor realitatea electorală: mituirea directă a alegătorului cunoscut ca dispus să se vândă; adăugarea în urne de buletine false ale unor persoane reale, dar neprezentate la vot; trucarea proceselor verbale; denaturarea algoritmului de calcul al rezultatului final. Orice dovadă a furtului va putea fi lesne pusă pe seama imperfecţiunilor „inerente” noii structuri electorale teritoriale şi, la nevoie, pe haosul „firesc” creat de prima folosire a listelor electorale şi a disfuncţionalităţilor proaspetelor structuri organizatorice ale birourilor electorale locale. Dacă se va ajunge cumva în instanţă şi dacă printr-o minune adevărul ar ieşi la iveală, după ani şi ani de judecată, va fi prea târziu, căci puterea politică câştigătoare îşi va fi consumat poftele. Va fi guvernat îndeajuns ca să-şi regenereze capacitatea de a fura şi alegerile următoare.

Recensăminte sau alegeri, aceleaşi furtişaguri.

* Vezi Recensământul păcătos – Lect. Dr. Alexandru Mihăilă – Ziarul Lumina