Norii mei

pictura lui Dorin Coltofeanu

Privind tablourile lui Dorin Coltofeanu descoperi că nu te afli în faţa unor spaţii care spun o istorie, ci că pătrunzi într-un timp care şopteşte o poveste. Prima senzaţie e de mister fluid ce te absoarbe. Devii martorul unei taine, nimeni nu te opreşte să tragi cu ochiul, nimeni nu-ţi refuză dorinţa de a cunoaşte, de a vorbi despre tăcere. În jurul tău, obiectele încep a murmura uşor. Personaje cu preocupări stranii îşi continuă drumul, prefăcându-se că nu exişti, pentru a nu te tulbura. Altele, încremenite, te aşteaptă să li te alături pentru a fi martori la ceva esenţial care stă să vină. N-ai întârziat prea mult, vezi asta în blândeţea privirilor şi seninul feţelor, în absenţa oricărei crispări. Te simţi acolo parcă dintotdeauna. Nimeni nu mai are nevoie de cuvinte.

E o vrajă transparentă prin aburul căreia începi să desluşeşti, „ca prin ghicitură”, lumea de dincolo de aparenţe. Când descoperi că lumina vine din interior, făcând materia fosforescentă, poţi să închizi ochii, să se facă şi noapte şi tot vei vedea, ca într-un vis premonitoriu. Relicve marine sau panere pline cu peşti fac aerul sărat şi transformă furtuna într-o amintire de demult. E tihnă, iar gândurile nu mai aleargă aiurea. Şi totuşi lumea e plină de ghiduşii. Dacă vrei, poţi să te şi joci. Sigur vei surâde măcar. Nimic nu te împiedică să fii muzicant, rege dansând, portret cunoscut, sfânt, sau poţi doar privi acoperişuri, păduri, ardezii, fructe, animale, râşniţe, flori, ruine, gramofoane, scaune cu roată, o roată care te duce la vale, dincolo de orizont. Poţi fi din nou un ou. Sau biserică.

O contradicţie răzbate permanent, ca un zgomot de fond. Tensiune subtilă născută între neculoarea spaţiilor, a profunzimilor şi radiaţia personajelor, a obiectelor contemplate. Între purtător de viaţă şi inert. Între ce semnifică şi ce nu şi-a găsit încă un sens. Povestea pictorului nu e spusă, nu e relatată, ci e rostită tocmai pentru că se referă la ceea ce are rost. Imaginile fragile respiră din diafanul bizantin, sugerând fragilitate şi nostalgie, dar cel mai adesea linişte pătrunzătoare, aproape isihastă. Cronos e ignorat, Kayros e timpul prezent, timpul prielnic acestei întâlniri, care ţi se oferă ca o împlinire. Trăieşti în tablourile lui Coltofeanu o experienţă mistică, un timp liturgic ce pare, dar nu e vis.



DORIN COLTOFEANU : 

Născut la 20 august 1950 în Întorsura Buzăului, jud. Covasna

Studii

1969        A absolvit Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov

1979        A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“

Începând cu 1979 participă la majoritatea expoziţiilor organizate de Uniunea Artiştilor Plastici

Expoziţii personale – selecţie

1986        Academia di Romania, Roma, Italia

1995        Galeria Simeza, Bucureşti

1998        Galeria Orizont, Bucureşti

1999        Casa de cultură „Friedrich Schiller“, Bucureşti

2002        Galeria Simeza, Bucureşti

2005        Galeria Etalon, Râmnicu Vâlcea

2006        Institutul Cultural Român, Tel Aviv, Israel

2007        Turn BRD, Bucureşti

Expoziţii de grup în străinătate – selecţie

1994        The Marlowe Theatre, Canterbury, UK

1996         Farrera, Spania

1998         Val d’Aneu, Spania

1999         Sort, Spania

2001         Stockholm, Suedia

2002         Sodertalje, Suedia

2005         Viena, Austria; Belgrad, Serbia; Bruxelles, Belgia

2006         Kiev, Ucraina; Sankt Petersburg, Moscova, Rusia

2007         Sankt Petersburg, Moscova, Karaganda; Alma-Ata, Astana, Bişkek, Sverdlovsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk, Habarovsk, Vladivostok, Rusia

2007         UNESCO, Paris, Franţa

Expoziţii internaţionale – selecţie

2009                    Ankara, Turcia

Vânzări la casele de licitaţie specializate

Ultimii ani îi aduc tablourile în atenţia colecţionarilor de artă, lucrările sale vânzându-se cu sume record.

sunt susţinătorii fideli oricărui conducător-măscărici.

Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măscărici, dar care n-au avut ambiţia să se caţăre într-atât de sus, încât să aibă puterea de a-şi pune ibovnicele ministru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, impostorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct primar, pe când al conducătorului-mojic ajunge politică de stat. Preşedintele-caricatură, schimbând în grotesc viaţa poporului, face ca pulimii să i să pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.

Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are mereu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scrupule autoritatea morală, osanalele sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înălţătoare. Plin de petice, reşapat de atâtea guvernări sub care a prosperat folosindu-şi puterea de persuasiune, intelectualul gonflat fâsâie plin de importanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente filozofice, ardei iute şi neologismele rămase de la talk-show-ul de cu seară. Dedulcit la zaharurile vieţii publice, iubeşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cultură germană, în definitiv. Măscăriciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o finanţare de la buget, o învârteală filozofică… pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe manelişti –  concurenţa dă valoarea! Tinere zărghite, excitate de înghesuiala de vorbe măreţe, sunt dispuse să se sacrifice  instant pentru a-şi trece în palmares un trofeu, cam libidinos, dar care are emisiune de cultură la televiziunea de stat şi căruia preşedintele ţării îi trimite avion la scară ca să meargă la plajă… Când ai limbă lată şi eşti intelectual şmecher, viaţa devine o siestă prelungită, o şuetă plină de şarm.

Uneori măscăriciul şi gonflatul se mai hârjonesc ca nişte băieţandri puşi pe rele care, după ce s-au jucat împreună sub acoperire, luaţi la întrebări de ce s-au înhăitat unul cu altul, le e greu să nege că cine se-aseamănă se-adună. Se ameninţă reciproc că vor spune lumii adevărul despre cât de mică au conştiinţa, cât de moale le e caracterul. Pericolul e că toate aceste pârăciuni pot ridica unele semne de întrebare pulimii care nu trebuie să fie zdruncinată din credinţa că guvernarea e blondă, are fusta strâmtă şi până la fund, iar preşedintele-mare-sculă o călăreşte cum vrea. Tot aşa cum pulimea nu trebuie să ştie că e criză. Pulimea trebuie să creadă că măririle de salariu şi alte stimulente, zise mite electorale, le vor fi date de preşedintele-şmecher-mare, că el are de unde şi nu din crize şi din furăciuni. Clar?! La bogaţi şi la moguli să fie criză! Corect?!…

Devoalându-şi impostura, măscăriciul nu mai are popularitate, are doar populime. De aceea se va întoarce mereu la pulime, e tot ce i-a mai rămas alături de intelectualii care gândesc cu stomacul.