Norii mei

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

Pe fondul unei ineficienţe sistematice a guvernării proliferează inechitatea şi injustiţia socială. Sărăcia s-a extins, mărind prăpastia dintre cei bogaţi/îmbogăţiţi şi cei săraci/sărăciţi. Ultimii ani au exacerbat indiferentismul şi individualismul. Suntem împinşi să trăim din ce în ce mai mult ca prădători solitari, pentru care celălalt e mai degrabă un duşman, numit concurent pentru a legitima efortul de a-l distruge. „Fraternitate” este un concept demonizat de o sintagmă perfidă, „interesul naţional”. O naţiune se construieşte prin fraternizarea cetăţenilor în propriul interes. În absenţa acestuia, interesul naţional se reduce la interesul lacom al puterii politice, devenite proprietară a statului. Preocuparea puterii politice faţă de cetăţeni  se rezumă la a le impune „solidaritatea” cu jefuitorii, pentru propria lor jefuire. Sesizând înşelăciunea, oamenii s-au ataşat şi mai mult de „interesul privat”, pentru simplul motiv că e singurul realist şi nepervertibil. Statul social, adică statul naţiunii, este abandonat şi înlocuit cu statul captiv, slujbaş al deţinătorilor puterii politice. Semnalul abandonării a fost dat de însuşi preşedintele României, atunci când a decis că „statul român nu mai poate fi responsabil pentru toţi cetăţenii săi”. Statul este deja şi se doreşte a fi şi în continuare responsabil doar pentru elita partidului de guvernământ. Ne-am indignat?

Şi indignarea a fost tranzacţionată uneori. Predispoziţia de a negustori orice, chiar adevăruri şi libertăţi, le-a adus unora un mic avantaj personal, contribuind la triumful naţional de a fi supravieţuit împreună. Fiecare după posibilităţile sale de a se fi asociat puterii a beneficiat măcar o vreme de jefuirea şi umilirea altora. Practică veche la români, de ce ne-am indigna?

Pe de o parte, guvernanţii fac tot posibilul ca statul să preia controlul asupra justiţiei, a partidelor şi a sindicatelor, a economiei prin fondurile de pensii şi de sănătate, a presei. Pe de altă parte, statul se debarasează de responsabilităţile faţă de propriii cetăţeni, generând precaritate nu doar în învăţământ, sănătate şi cultură, în justiţie şi securitate personală, dar şi în instituţiile supravieţuirii: locurile de muncă, salariile, pensiile şi alte venituri din muncă, preţurile bunurilor esenţiale – de la hrană la locuinţă şi energie. Deciziile guvernului de a impune taxe şi impozite mai mari cetăţenilor, faţă de care nu se consideră responsabil, nu conduc la asumarea unor responsabilităţi mai mari faţă de contribuabil, ci la răsplătirea pe măsură a clientelei politice. Politica a fost privatizată în beneficiul unei grupări organizate după reguli mafiote, cu „soldaţi”, „naşi” şi „capo di tutti capi”, şi doar asasinarea ad litteram este înlocuită de umilirea publică a adversarilor, prin campanii de presă sau prin spectacole cu „mascaţi”. Cât de mare ne e indignarea faţă de toate acestea?

Individualismul a fost supralicitat şi politica de dezbinare naţională şi socială a devenit instrumentul preferat de guvernare. Idealurile unei ţări sunt doar citite pe fugă la adunările publice cu ocazia diferitelor comemorări care s-au transformat pentru politicieni în bune prilejuri de a se lupta cu adversarii, de a mai măguli populaţia şi de a mai face niscaiva promisiuni. Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze în locul nostru.

Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne ridice din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată.

Un mare cutremur sau o inundaţie reprezintă un viitor indezirabil, în faţa căruia te resemnezi sau din calea căruia fugi, evitându-l. Dar un viitor al sărăciei, al înapoierii, al umilinţei şi al lipsei de putere,  proiectat de actuala guvernare, este un viitor în faţa căruia trebuie să te indignezi, respingându-l. Respingându-l, se deschide larg uşa unui orizont alternativ, unor opţiuni devenite posibile, unei răscruci. Să vedem în răscrucea la care ne aflăm posibilitatea de a stabili obiective clare pentru dezvoltarea economică şi socială, un nou proiect de societate care să pună capăt subdezvoltării, căci instrumentele dezvoltării nu sunt altele decât rutinele europene care oricum se cer respectate. Atunci modernizarea statului va fi o consecinţă implicită şi nu doar un efort impus inadecvabil. Pentru toate acestea e nevoie la început de indignare, de ieşirea din letargia supunerii sub vremuri. E nevoie ca şi ceilalţi intelectuali să devină vocali, nu doar cei care au trădat înrolându-se în solda puterii pentru a o cauţiona şi pentru a ţine în amorţire masele ce priveau spre ei aşteptând în zadar un semn de indignare care să-i mobilizeze.

Trădările cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta impostură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul amoral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?

Cel mai adesea românul a înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor. Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente. Trăim într-o Românie ce se descompune zilnic, captivi neputinţei induse. Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă! ne îndeamnă la o „insurecţie paşnică”, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

(extras din Cuvânt înainte la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)

Îndeletnicire mereu blamată, hoţia a ajuns să se onorabilizeze prin aplicarea ei sistematică în spaţiul puterii politice. Guvernantul român a devenit un respectabil şi reales hoţ. Până mai ieri frate, azi hoţ cu codrul, hoţ cu apele şi chiar cu ţara luată la kilogram sau pe bucăţi. Ceea ce a fost odată o meserie reprobabilă şi vulgară s-a rafinat, fiind ridicată la rang de business, de investiţii în infrastructură, studii de fezabilitate, branduri de ţară etc. Se fură cu acte, se fură cu proiecte şi toate în numele nevoilor cetăţenilor. Politicianul român a învăţat că şpaga pasivă nu mai este unica soluţie de îmbogăţire. Cea care se întoarce dintr-un mare proiect inutil plătit peste preţul corect e mai dulce şi are şanse mai mari să-l ameţească pe fraierul de alegător atunci când îi vor scoate ochii: “Uite ce am făcut pentru tine!”

Aflaţi la manetele guvernării, li se pare firesc ca pentru o semnătură de-a lor să încaseze 10% din suma aprobată să fie cheltuită de la buget. Pentru un telefon către un coleg, care va avea şi el cândva nevoie de acelaşi serviciu colegial de guvernare, este normal să încaseze acelaşi comision. Pentru că au schimbat traseul autostrăzii ca amicii de partid să poată cumpăra terenurile ieftine ce vor fi expropriate apoi pe sume enorme, e de la sine înţeles că se cuvine aceeaşi zeciuială. Pentru renegocierea contractelor cu constructorii, cu furnizorii ce au căpătat în anterioara guvernare un contract cu statul, e la mintea cocoşului că suma renegociată se va mări, dar şi partea celui cu pixul în mână va fi pe măsură. Mare e puterea ta, pixule! În atare condiţii, nu contează cât costă, contează doar „cât cade de pe masă” în buzunarul guvernanţilor. Sunt situaţii în care un politician mai novice în ale furăciunii lasă statul să fie jecmănit de zeci de milioane numai pentru a căpăta şi el câteva „amărâte” de sute de mii de euro.

De partea cealaltă a contractului s-au produs mutaţii genetice remarcabile. Oameni de afaceri, specializându-se în lucrul nemijlocit cu politicianul român, s-au transformat în adevărate animale de pradă care sfâşie bugetul public, lăsând o ciosvârtă suculentă distinsului politician, inapt să-şi procure singur prada. S-au creat mici parteneriate în care prădătorul şi parazitul colaborează la jefuirea banului public. Adevăratele concubinaje perverse apar însă când se face şi ceva în plus: borduri peste borduri şi gazon plătit la firul de iarbă. Mediul de afaceri public-privat s-a transformat în bună parte într-o promiscuitate de afaceri hoţ-hoţ.

La acestea se adaugă sentimentul de eternitate pe care îl încearcă politicianul ajuns la putere. Va domni cel puţin câteva mandate, protejat de partid, precum odinioară regii se urcau pe tron cu ocrotirea Celui de Sus. Dreptul lor „divin” derivă din performanţa de a-l fi prostit pe „idiotul” de alegător, înşelăciune în care a şi investit sume ce trebuie musai recuperate. Ocrotirea o va avea de la băieţii inteligenţi, căci acesta e numele internaţional al domeniului de activitate care în România se rezumă la făcutul banilor din trafic cu dosare, ascultări, şantaje şi alte chestii de „siguranţă naţională”.

Politicianului român nu-i poţi spune că nu este frumos cum procedează, pentru că el trăieşte într-o estetică a urâtului. Un urât interior care este scos la lumină atunci când îşi mai face un viloi diform, dar mare, foarte mare, cel mai mare. În ţara cu drumurile cele mai proaste sunt şi cele mai multe maşini de curse. Majoritatea beizadelelor se pregătesc la volanul unui bolid să preia cândva conducerea partidului, a ţării, a orice poate aduce repede bani mulţi. După principiul „dacă munca era bună o furau boierii”, ei au ales ocupaţia nobilă de a cheltui. Dacă ajungi vara la Monaco, vei constata că Parlamentul, Guvernul României sunt în şedinţe extraordinare pe plajă sau prin baruri, aleşii poporului aruncând cu banii în stânga şi-n dreapta mai ceva ca nababii sau ca ruşii, altă naţie care dispreţuieşte banul furat şi-l toacă furios. E un abuz să numeşti furt referindu-te la banii publici, pentru că furtul presupune ca banii să fie ai cuiva. Fiind ai tuturor, sunt ai nimănui, deci nu e furt!

Românii simpli ar trebui să fie mândri că liderii lor au amante miniştri ce fac cele mai păguboase afaceri pentru ţară, că au copilaşi agramaţi, dar ne reprezintă în străinătate şi cheltuiesc, ca în poveste, într-o zi cât alţii într-o viaţă. România este o ţară de basm, este ţara în care ei ne batjocoresc oricât, noi suportăm orice – legea acestui neam blând şi primitor chiar şi cu răul.