Norii mei

Clasa politică a văzut mereu în TVR o feudă politică

Q Magazine: Cât de des poposeşte telecomanda lui Valentin Nicolau pe TVR? Şi la ce emisiune?
Valentin Nicolau: Mă uit din ce în ce mai puţin la televizor. La TVR şi mai rar.

Q: Aţi venit la conducerea TVR în 2002. Cum găseaţi atunci Televiziunea Română?
V.N.: Un Combinat media, un mamut inert, resemnat şi lipsit de voinţa de a mai învinge.

Q: Au fost voci care v-au acuzat că aţi favorizat imaginea Partidului Social Democrat în mandatul dvs. la conducerea TVR. Este adevărat?
V.N.: Vocile politicienilor sau ale activiştilor de partid disimulaţi în jurnalişti vor fi mereu nemulţumite. Pe de altă parte, se uită că Legea de organizare şi funcţionare a TVR impune să fie reflectată activitatea Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului, iar în acea perioadă mereu se întâmpla câte ceva. Din acest punct de vedere „acuzele” pot fi considerate ca întemeiate: libera circulaţie în Europa, România în calitate de membră NATO, încheierea negocierilor de aderare la UE etc. – toate s-au petrecut în acei ani. Astăzi, când nu se întâmplă nimic, când România este izolată ca un bolnav atipic pentru spaţiul european, mediatizările din anii 2002-2004 pot părea „excesive”. Nu înseamnă că nu au fost îngroşări sau excese jurnalistice, dar ele nu aveau neapărat nevoie de ordine pentru a se manifesta. Instinctul de obedienţă al televiziunii publice ca moştenitoare şi continuatoare a televiziunii de stat şi de partid era suficient şi, de cele mai multe ori, ordinele mele erau în sensul dezinhibării, al  eliberării de spaimele şi culpele trecutului. Lucrurile sunt mult mai complexe decât judecăţile pripite.

Q: Una dintre cele mai grave acuzaţii a fost aceea că dvs. aţi finanţat publicitate pentru PSD într-o revistă spaniolă. Povestiţi-ne exact.
V.N.: Comitetul director al TVR a aprobat achiziţionarea unei pagini de publicitate într-o revistă spaniolă de mare tiraj ce pregătea un număr dedicat României. Publicitatea era pentru TVR Internaţional, canal care începuse să emită 24 de ore din 24 şi îşi extinsese acoperirea la nivelul întregii Europe. Spania devenise la acel moment principala destinaţie a emigraţiei româneşti. Vedeţi cum, un lucru absolut firesc, aproape banal în alt context, este transformat în lupta politică într-o “realitate” odioasă. Trebuia să mi se ataşeze un inventar de „probleme” pentru a fi justificate presiunile exercitate asupra mea. Trebuia să fiu perceput ca un personaj care am acumulat suficiente păcate pentru a fi indezirabil. În fapt, eram determinat să părăsesc conducerea TVR pentru a o lăsa disponibilă altcuiva, disponibil noii puteri politice. Lucru care s-a şi întâmplat. Clasa politică a văzut mereu în TVR o feudă politică, şi nu un teritoriu liber care, culmea, începea să-şi câştige independenţa. Şi la acel moment, aproape fără să-şi dea nimeni seama, TVR îşi câştigase o primă treaptă de independenţa, cea economică. De aici şi reacţia aproape unanimă şi violentă a întregii clase politice ce vedea în independenţa financiară a TVR un mare pericol ce trebuia curmat cu orice preţ, prin orice soluţie. În situaţii ca aceea, soluţia cea mai eficientă era să scapi de cel care construise independenţa economică şi să dai TVR-ul pe mâna unui jefuitor care să anuleze totul şi să readucă instituţia la condiţia de dependenţă faţă de bugetul statului. Care să-i reamintească starea de umilinţă şi ascultare ca atribute ale „normalităţii” televiziunii publice. Aşa s-a şi întâmplat, după plecarea mea au început jaful şi demolarea.

Q: Aţi demisionat din funcţie reclamând presiunile politice care au vizat încălcarea propriilor principii. Ce principii aţi încălcat cât timp aţi fost la conducerea postului public de televiziune? De ce natură au fost compromisurile pe care le-aţi făcut?
V.N.: Când activezi în spaţiul public eşti într-o permanentă negociere cu puterile statului, într-o permanentă căutare a unor relaţii care să-ţi permită exercitarea optimă a mandatului şi, evident, realizarea proiectului propriu. Am considerat, şi continuu să cred, că în toate există o limită peste care sau pe sub care nu poţi să treci. Unele dintre aceste limitări impuse ţin de bunul simţ comun, altele de precepte morale, de standarde umane fireşti altfel. Neacceptarea acelor compromisuri ce depăşeau măsura m-au făcut să renunţ să continui jocul. La un moment dat am conştientizat că nu mai am decât două variante : să devin ca „ei” sau să mă întorc acasă. Am ales-o pe cea de a doua, fără nici o rezervă. Riscul de a mă fi pervertit într-unul dintre aceia pe care îi vedem zilnic umplând grobian ecranele televizoarelor era maxim şi cu siguranţă ar fi fost şi un proces ireversibil.

Q: Cei din TVR au spus despre dvs ca sunteţi singurul preşedinte din ultimii 15 ani care a mărit salariile angajaţilor şi care a acordat şi prime, care a făcut şi ample investiţii în modernizarea şi extinderea infrastructurii. Cum aţi reuşit să faceţi acest lucru? Care a fost strategia?
V.N.: Prima şi cea mai consistentă sursă de finanţare a fost diminuarea „scurgerilor” financiare. Făcând ordine în procedurile de achiziţie am redus mult „tentaţiile”. Am dat afară acei directori care continuau practici specific balcanice în raport cu banul public. La scurt timp lucrurile s-au liniştit. Frica a devenit un regulator foarte bun pentru bugetul de cheltuieli al TVR. Astfel reduse cheltuielile am avut o sursă nouă de finanţare şi pentru mărirea salariilor, şi pentru celelalte proiecte de modernizare. Oamenii care munceau erau din ce în ce mai bine plătiţi, nemunca şi şmecheria din ce în ce mai puţin. Să nu vă închipuiţi că un astfel de cancer se poate eradica într-o instituţie publică românească, fapt certificat şi de rapiditatea cu care sistemul s-a întors la condiţia iniţială la scurt timp după plecarea mea, atunci intrând în funcţiune şi mecanismul „peştele se împute de la cap”.

Q: Spuneaţi „Eu am preluat o instituţie care era în continuă cădere şi am făcut din ea şi-o instituţie cu bani, şi-o instituţie cu audienţe şi prestanţă. Cred că am revigorat întregul concept de televiziune publică în anii aceia. În 2004 eu am făcut un profit de aproape 20 de milioane de euro şi am lăsat, când mi-am dat demisia, 20 de milioane de euro bani cash. Acum conducerea televiziunii publice este pe credite şi n-au făcut nimic. Lipsesc în prezent vreo 30 de milioane de euro.” Ce ar mai fi de adăugat?
V.N.: Uneori mă întreb dacă distrugerea TVR nu a făcut parte dintr-un plan mai amplu de demolare a structurilor de rezistenţă pe care stă edificiul naţional. Văzând că sistemul public de învăţământ şi cel de sănătate sunt puse la pământ, înclin să-mi răspund afirmativ. Văzând drumurile ţării perforate ca în urma unui cumplit bombardament şi, în acelaşi timp, pe „drumarii” miliardari, clienţii puterii politice, etalându-şi bogăţia cu maximă obrăznicie, încep să fiu convins că România a reuşit contra-perfomanţa de a se fi dat pe mâna celei mai nemernice clase politice care a devalizat-o şi a violat-o fără nici o tresărire.

Citeste restul interviului aici.

Interviu acordat revistei Q-magazine, aprilie 2010