Norii mei

„Alo, fabrica de biciclete Tohan?… Vă rog cu Maricica de la focoase!”

Un tren cu armament e jefuit ziua-n amiaza mare, în timp ce mecanicul de locomotivă vinde motorină iar poliţiştii se uită la televizorul din dotare. S-au prins de furt abia a doua zi, altfel au exersat la fiecare oprire camera de luat vederi, de parcă menirea lor era să facă un documentar pentru retardaţi despre rugină, caniculă şi scurgere a timpului, filmând vagoanele inerte şi sigiliile virgine. Misterul rămâne: ce au văzut poliţiştii la televizorul din dotare din vagonul special amenajat pentru confortul vigilenţei lor. Ce i-a captivat într-atât?… Nu putea fi decât fascinanta Românie care trăieşte din penibil în penibil, din jenant în mai jenant: bacalaureat la jumătate, titularizări pentru repetenţi, NUP-uri pentru politicieni veroşi, behăielile oierului latifundiar, zicerile parlamentarului cu compas, echer şi tomberon, lupta pentru copil dintre caraghiosul pervers şi inocenţa iubirii până la ultimul ban. Sau poate deznodământul divorţului unui macho cu o nimfo, ori discursul intelectualilor cu suta lipită pe frunte interpretând prompt indignarea că preşedintele nu i-a dat şi-un cap în gură Regelui… România umple televizorul, încât n-o mai auzi şi n-o mai vezi decât pe ea, în toată mizeria şi durerea degradării sale.

În atare condiţii, cine mai bagă de seamă că autorităţile au dat undă verde concesionării celui mai mare zăcământ de aur din Europa, aflat la periferia ei, acolo unde guvernanţii se comportă ca pe maidan, făcând legea comisionului din orice? Şi asta într-un moment în care marii bancheri ai lumii discută din ce în ce mai aplicat despre nevoia de a bate monedă din metal preţios, ca singura soluţie la cacealmaua masei monetare tipărite fără acoperire, iar aurul ajunge pe burse la cea mai mare valoare din istorie!

Ce ţară e aia care merge încet, dar sigur, spre graniţele ei, timp în care guvernanţii se uită tot la televizorul din dotare numărând şpăgile, ca apoi, tot ei, să-şi filmeze istoria statului pe loc, vreme în care mecanicul de la Cotroceni mai prăduieşte puţinul combustibil care ne putea întoarce acasă? Ţară care mai are un pic şi iese din ea însăşi, împrăştiindu-se irevocabil în toate zările. O ţară în care mămăliga, oricât ar fierbe, nu dă în foc, ţară cinematografică pentru telespectatori mulţi, dar… cuminţi.

Pe 12 martie anul acesta,  Italia  sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie, la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii, în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi. Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Riccardo Muti, dirijorul,  a povestit cum a decurs seara: “De la bun început,  publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria  Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus  aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano  în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie  să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat:

 
După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta  Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei,  cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”
Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor.

***

Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Ricardo Mutti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.