Norii mei

Procesul de transfigurare a unui text dramatic în spectacol de teatru presupune participarea în succesiune şi în comuniune a mai multor artişti şi tehnicieni. Fidel perspectivei dramaturgului, nu voi intra în controversa privind dictatura regizorului, „dreptul” acestuia de a-şi împropria şi de a stâlci opera altcuiva în numele unei presupuse performanţe artistice, al unei „noi viziuni”, care de cele mai multe ori rămâne doar o găselniţă, un altcumva oarecare. Nu mă voi întreba nici ce s-ar întâmpla dacă, asemenea regizorului de teatru, dirijorul unei orchestre simfonice şi-ar permite să-şi subordoneze partitura lui Bach sau a lui Mozart, în scopul de a se pune pe sine înaintea tuturor. „Un spectacol de X după piesa lui…” s-ar transforma în „Un concert de Y după simfonia lui…”. Slavă Domnului că în muzică aşa ceva nu este posibil, decât în formele ei deviante. Muzica şi-a păstrat simţul măsurii şi, chiar în prezenţa „intermediarilor”, rămâne o artă interpretativă, teoretic asemenea teatrului, practic atât de depărtată de el prin onestitatea cu care se raportează la premisa care o face să existe.

Localizând arta cu intermediari în România, natura teatrului suferă stricăciuni de negândit într-o lume normală. În multe dintre expresiile ei autohtone, ceea ce era o artă se transformă într-o îndeletnicire, teatrul ajungând o tranzacţie cu intermediari. La noi, când apar intermediarii, lucrurile se alterează: specula, bişniţa, evaziunea, mizeria şi impostura, toate înfloresc. Actul de ridicare a unui spectacol de teatru se perverteşte rapid într-o coterie unde complicii artistici la şmenul cultural fac din unele teatre locuri ale promiscuităţii. Aici, un „autor” dramatic cu dare de mână ajunge să plătească directorul şi regizorul pentru a-i fi puse piesele în scenă; actorul-vedetă, uneori aceeaşi persoană cu directorul, pretinde bonusuri suplimentare pentru fiecare urcare pe scenă de la acelaşi „autor” şi este imediat răsplătit; regizorul de succes supralicitează şi el, cerând actorilor mai puţin faimoşi taxe pentru a-i prinde în distribuţie… Sunt doar câteva dintre „ingineriile” teatrale practicate în Comedia românească. Ele reuşesc să amestece şi în teatru, ca aproape peste tot în România, talentul cu banii murdari, valoarea cu impostura, onorabilitatea cu josnicia. Oameni de teatru români adaptându-se perfect la mediu au devenit metişi cu suflet de artist şi instinct de bandit.

Deasupra acestor puroaie duhneşte tăcerea complice. Nimeni nu vrea să vorbească, toată lumea întoarce  capul, scârbită,  reprimându-şi dezgustul. Lipsa de atitudine ascunde laşitate şi teamă. Teama de a nu fi acela care să răscolească mizeria, căci cine răvăşeşte gunoiul se alege cu un torent de invective, cu o ploaie de scuipături culturale din partea intermediarilor de teatru.

Uniţi într-o conjuraţie a prostituţiei „artistice”, valorile, dublate de caractere precare, transformă în putregai bună parte din scena românească. Restul sunt spectatori.

Statul român a sucombat. Lui i s-a substituit statul Traian Băsescu, drept  formă maximă a imposturii. În această situaţie este firesc să apară şi reflexele dictatoriale  ale statului surogat în raport cu presa. Principiul statului Traian Băsescu este simplu: cine nu e cu noi este împotriva noastră.

Atitudinea de a vedea în presă un pericol pentru siguranţa naţională nu trebuie văzută ca un delir trecător al Cotrocenilor, ci ca o prefigurare a unui plan precis, a unor măsuri ce se vor lua împotriva acelei părţi a presei care nu abdică şi care nu vrea să fie cu „ei”.

Băsescu are un arsenal primitiv de guvernare, medieval în esenţa sa: conflictualizare, diversiune şi „vinovat e celălalt”. Acuzarea presei ca pericol pentru siguranţa naţională pune în operă metodele sale de guvernare obţinând: învrăjbire, deturnarea atenţiei de la problemele grave cu care se confruntă România şi de la a-i vedea pe vinovaţii politici care au dus ţara în dezastru şi identificarea unui ţap ispăşitor în corpul presei româneşti.

Puterea este un surogat pentru dragostea absentă. Deopotrivă pentru un psihopat şi pentru un politician. Şi unul, şi altul vor să fie iubiţi cu orice orice chip, chiar cu preţul suferinţei celui căruia îi cerşeşte afecţiunea. Politicianul nu are decât un singur mod de a ajunge repede şi sigur la inima românilor: prin imaginea pe care presa i-o construieşte. De aceea dragostea cu de-a sila între politician şi popor are ca preludiu presa. Urmează violul.

Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de “repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență.

Acum patru ani, la Teatrul de Comedie a intrat vijelios în repetiție piesa de teatru “Vecinii noștri de pat” a lui Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu George Mihăiță și George Ivașcu în rolul principal. Piesa era dată ca un viitor mare succes și a fost așteptată cu mult interes, mai ales că presa relata încă de la repetiții o mulțime de evenimente notabile: la castingul pentru diverse roluri a fost o aglomerație de nedescris, o pretendentă la un rol de prostituată s-a dezbrăcat în fața examinatorilor șocați și s-a spălat cu apă dintr-o sticlă, în locurile intime, actorii nu puteau să repete rolurile cum trebuie din cauza hohotelor de rîs care îi potopeau șamd.

Citeste mai departe »

Multe dezastre, războaie şi molime au căzut pe capul românilor, dar o pustiire atât de mare şi într‑un timp atât de scurt nu credeam că vom mai trăi vreodată. Şi nu este o lepră sau o bubă neagră şi nici cutremur sau inundaţie, nici urgia vreunui cotropitor.

Este rezultatul voinţei nefaste a unui om ales de români să‑i conducă. Este consecinţa unei mari înşelăciuni, a unei imense imposturi, aceea de Preşedinte al României, un farsor care a hipnotizat electoratul vorbindu‑i despre Dreptate şi Adevăr, pentru ca apoi să‑i dea Nedreptate şi Minciună. Fiindcă între cuvântul de vrajă şi gândul său ascuns a fost o prăpastie atât de mare, Să trăiţi bine! s‑a transformat în N‑am ce pierde, să crăpaţi cu toţii!, în timp ce îşi făcea cruce, rugându‑se în gând Necuratului să‑i dea voie să mai vândă o dată Flota. Efortul de a minţi şi de a dezbina, lacrimile false pe care s‑a chinuit să le verse ca un actor versat, mascarada prin care dorea să pară a fi alături de cei cărora le cerşea voturile l‑au umplut necontenit cu ură şi cu dispreţ faţă de propriul său popor. Atunci, răutatea, vrajba şi minciuna cocoţate în vârful ţării au făcut ca un cancer teribil să coboare în trupul României.

Medici, profesori, cercetători, artişti, tot ce este mai valoros în ţară ia drumul străinătăţii, nemaigăsindu‑şi rost între graniţe. Clipă de clipă, România se goleşte de elitele ei umane şi profesionale, precum se goleau pe vremuri satele din faţa hoardelor barbare. Atunci se refugiau din calea unui pericol venit din afară, astăzi, de unul ce domneşte în inima ei. Atunci, oricât de departe ar fi fugit, aşteptau să treacă pericolul pentru a se întoarce. Astăzi, exodul e fără gând de întoarcere, pentru că însăşi speranţa le‑a fost prădată. Ni se vor întoarce sigur doar violatorii, hoţii şi puturoşii.

România va rămâne ţara politicienilor veroşi, a şmecherilor, a Securităţii privatizate, a mediocrilor şi a intelighenţiei profitoare care au susţinut şi au validat boala mileniului trei a românilor: ciuma Băsescu. Dar şi ţara mea şi a altora pentru care e prea târziu s‑o mai părăsim sau pentru care bătrâneţea şi neputinţa sunt piedici să mai plecăm la drum. Voi trăi printre toţi aceştia, gândindu‑mă la ce ţară ar fi putut să fie România dacă… În istorie nu există dacă!

A fost un popor, va fi o populaţie. A fost o ţară, a ajuns o piaţă de desfacere. Au fost nişte români, au ajuns nişte disperaţi dezrădăcinaţi.