Norii mei

 „Statul este acea bandă de tâlhari care a avut succes” – spunea demult Fericitul Augustin. Definiţia rămâne şi astăzi perfect valabilă pentru statul român. Două decenii de jecmăneală ce au urmat altor decenii de despuieri. Dar parcă niciodată, ca în ultimii cinci ani, ţara nu a avut parte de o conducere atât de prădalnică.

Cincinalul spolierii, în care jaful şi incompetenţa s-au amestecat alcătuind un exploziv devastator cu care s-au detonat şi ultimii piloni pe care se mai sprijinea statul naţional, a ruinat învăţământul, sănătatea şi cultura. Acestea, asemenea altora, sunt gata a se face praf şi pulbere desăvârşind planul dezastrului. Tot ce e mai valoros, uman şi profesional, ia calea pribegiei, lăsând mediocritatea şi impostura să se lăţească şi mai mult în voia lor. Cel mai mare exod pe care l-a trăit vreodată România, începutul sfârşitului unei naţiuni.

Cum de a fost posibil ca statul să intre pe mâna unor batjocoritori? Ce curenţi de convecţie au ascensionat la putere pleava din subsolurile societăţii? De ce oamenilor de stat veritabili li s-au substituit şmecheraşii de partid, briganzii cu suflet de violator? Un răspuns parţial ar fi că nu meritocraţia a fost mecanismul funcţional, ci securistocraţia, în varianta ei păguboasă şi pusă pe căpătuit. Mai precis, acea parte care a înţeles repede că şi domeniul ei de activitate s-a globalizat şi, în aşteptarea ordinelor de afară, cel mai bun lucru e să faci bani având la dispoziţie informaţia şi toate instrumentele de putere. Existenţa lor nu a fost şi nici nu este o fatalitate, ci doar expresia perversiunii cu care ne-am aşezat sub vremuri spre a fi posedaţi. În plus, talentul morbid cu care repetăm aceleaşi greşeli electorale îi face să se reincarneze mereu, mai diabolici.

Gena noastră, atrofiată în componenta de atitudine şi de revoltă, ne conservă călduţ calitatea de fini observatori şi comentatori ai propriilor căderi. Doar constatăm că preşedintele este o caricatură iar prim-ministrul o marionetă stupidă, că guvernarea a ajuns o mascaradă sinistră în care poporul e din nou subiect de experiment social nereuşit. Luându-le minţile, poftele lor au biruit, despuire şi siluire le sunt faptele. Iar noi ne lamentăm, încăierându-ne unii împotriva celorlaţi. Ştim că toate acestea constituie expresia unei singure voinţe distructive, a vocaţiei de demolator a lui Traian Băsescu care este produsul securistic cel mai performant dintre toţi cei care au primit misiunea să joace în politică. Performanţa, în cazul de faţă, măsurându-se în cinism şi minciună, în lipsa de scrupule, în obsesia pentru putere, puterea de a negocia orice vânzare de ţară. Iar noi, complăcându-ne în mizerie, ne văicărim cu jumătate de gură, iar cu cealaltă spunem „se poate şi mai rău”. Conştientizăm că am fost condamnaţi pe nedrept, dar ne bucurăm tâmp că sentinţa este vremelnic amânată. În acest caz, virilitatea rămâne, eventual, o calitate individuală.

Idealul a ajuns doar o parte a trecutului nostru. Proiectul naţional a fost atomizat în milioane de surogate care se rezumă cel mai adesea la instinctul de supravieţuire. Dezmoştenirea de năzuinţe a transformat cetăţeanul într-un consumator asistat. Patriotul a devenit un clovn – batjocura societăţii civile. Filozoful, un propagandist bine plătit. Naufragiul speranţelor, al visurilor simple şi chiar al iluziilor a ucis pofta de a mai visa. Se mai poate visa doar în exil: nostalgii de dezrădăcinaţi amestecate cu calculul dobânzilor la credite. Orice e legat de un viitor posibil în interiorul graniţelor a devenit o himeră. Aspiraţiile colective – cadavre pe care politicienii fac lecţii publice de disecţie. Ambiţiile locale – paparude puse pe apele revărsate. Cetăţenia română – un chip mutilat de care ne ruşinăm, ştiind că avem motive, dar ştiind la fel de bine că nu avem de ce, iar asta ne umple o dată în plus de neputinţă. Coşmarul e noapte prelungită-n zi.

Pierzând putinţa de a mai modela istoria, am pierdut şi capacitatea de a o mai înţelege, intrând într-o epocă a confuziei totale: binele cu răul, frumosul cu urâtul, sinuciderea lentă cu viaţa amărâtă. Îngerul istoriei noastre zboară cu spatele, întors cu faţa spre trecut. Spre viitor, scapă cine poate. Cel mult, mai dorim să uităm cât mai repede cine am fost, de unde venim, căci încotro ne îndreptăm nu mai contează.

La orizontul comandantului care şi-a distrus nava apare spectrul eşuării. Eşec este un alt nume pentru păcat, păcatul de a-şi fi urât poporul, pentru că Traian Băsescu a trăit umilinţa de a cere voturi şi ovaţii de la cei pe care-i dispreţuia. Criză nu este doar scuza permanentă a guvernantului incompetent şi ticălos. Cuvântul, care vine de la grecescul krisis, înseamnă şi judecată, nu cea de apoi, ci a oamenilor aduşi dincolo de disperare, dincolo de ură. Pentru a-şi salva pielea, Traian Băsescu este capabil de orice, chiar să declare război Mării Negre, conştient fiind că va transforma România într-o ţară ruginită şi descompusă, scufundată în apele întunecate şi reci ale şi mai marelui lac rusesc. Spaima de a nu mai fi la cârmă îl face să sacrifice totul, doar să rămână comandant, fie şi al unei epave.

Printr-o minune, dacă vreun român se va salva de la înec, va avea cine să-l certe că are hainele ude.

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca preşedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian Băsescu, ci folosind apelativul depersonalizat „Preşedintele”. Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sincerităţii: privindu-se în oglindă, nu-l vede pe Traian Băsescu, ci pe un individ căruia i se adresează formal şi umil: „Preşedintele”.

Atunci cum au putut fi înşelaţi atâţia şi atâţia oameni? Cum este tolerată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda subiectul Prostia. Pleca de la observaţia că în ţara cea mai mare şi mai influentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca preşedintele ei să reprezinte această largă majoritate, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de George Bush Jr. Prin analogie, un exerciţiu de stil ar conduce la concluzia că în România, unde există enorm de mulţi impostori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare impostor. Mergând mai departe cu raţionamentul, este firesc ca în România, unde există atât de mulţi hoţi… În România, unde există atât de mulţi şmecheraşi, manelişti, ticăloşi…

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem puternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi necruţători care decid stăpânirea asupra turmei. Apar specii noi, răpitoare şi prădătoare, de videni, de boci, de berceni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului dominant, stările de spirit şi deciziile de codru ale căpeteniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea România este capabilă mereu de un „mai jos”, un „şi mai jos”.

Şi toate se întâmplă cu sprijinul nevăzut al Securităţii redivivus, moştenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze sporindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi economice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.

Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la grecescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică „puterea celor mai răi”, „rea guvernare” sau „puterea răului”.

Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.

despre cultura guvernanţilor

Ultima dintre măsurile disperate cu care Guvernul Traian Băsescu încearcă să-şi acopere incompetenţa, cea referitoare la suprataxarea drepturilor de autor, vorbeşte şi despre dispreţul pe care guvernanţii îl au pentru actul de creaţie, pentru artişti.

Cu cât este exersată un timp mai îndelungat, puterea politică determină un tip de cultură specifică – mai exact cultura şpăgii. De la acel nivel, cultura veche şi desuetă, obositoare şi absconsă, care rezistă în cărţi şi supravieţuieşte în săli de spectacole şi de expoziţii, îi enervează pe guvernanţii români, scoţându-i din minţi în vremuri de criză. Aceştia sunt mari protectori ai cărţilor doar dacă ele sunt vechi, deci de necitit şi dacă au valoare în euro pe piaţă. Mai dau bine şi în biblioteci atunci când casa le este călcată întâmplător de vreun musafir cu gusturi subţiri, căci slugile culturnice sunt chemate doar la birou sau în casele de protocol ale statului. Artiştii mai sunt buni în sălile de spectacol, numai dacă sunt prezenţi şi ei, politicienii, iar presa reflectă corect, adică fără momentele de căscat continuu, de moţăire şi plictiseală îndulcite cu câteva sms-uri date secretarei simpatice – treburi de stat care nu suferă amânare. Şi pozele cu obedienţii culturali, surprinse chiar la târgurile de carte, fac bine la popor. Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician, tot aşa cum a fost făcut, pe nevăzute, şi transferul de monedă şi de alte sinecuri de la politicianul aflat la butoanele puterii către autorii săi preferaţi.

Dincolo de jocurile de imagine, fără excepţie, guvernanţii rămân fideli cititori de etichete. Eticheta este produsul cel mai de încredere şi mai căutat. Consumul cultural realizat prin cheltuirea comisionului, a mitei şi a sporurilor şi primelor fără număr este de nezdruncinat de orice criză mondială. Când toată lumea sărăceşte, când banii nu mai ajung nici pentru mâncare şi medicamente, rămân nesfârşit şi duios de cheltuit banii negri. De aceea etichetele nu vor pieri, nici atunci când cărţile vor fi piese de muzeu şi artiştii doar predecesorii măscăricilor din emisiunile de divertisment tv. Tot ce are eticheta merită citit, preţul nu contează, nu se citeşte, se plăteşte necondiţionat! Ce are pagini multe şi nu sunt note informative oboseşte neuronul şi-l distrage pe înaltul demnitar de la preocuparea legitimă de a mai vinde încă o dată flota, fabrica, pădurea, ţara. Scârţâitul unei viori e o piedică pentru gândul măcinat de cum să i se mai dea amantei încă un post de ministru, căci o poşetă scumpă poate să-şi cumpere şi singură. Culorile aruncate pe pânze şi fără nicio etichetă împiedică vederea unei soluţii urgente de a transforma presa în garnizoană ermetică.

Dezastrului ce se prefigurează parcă îi sunt insuficiente ca explicaţie hoţia şi incompetenţa guvernanţilor români, dacă nu sunt dublate şi de multă ură împotriva propriului popor, unde ura şi dispreţul faţă de artişti sunt doar componente elitiste. Pare a fi expresia unui rău, poate chiar a maleficului, care sufocă din ce în ce mai tare România. Toate aceste retorici ale mele, alături de alte avertismente sau semnale de alarmă ale altora, sunt spuse în pustiu, căci nimic nu se schimbă, nimic nu ne întoarce din calea spre pierzanie.

Chiar şi acum, parcă văd rânjetul dispreţuitor, parcă aud râsul behăit al cititorului minimus, cel mai fidel lector de etichete de whisky. Voi vedeţi, voi auziţi?