Norii mei

Iţic: Dacă eu mă culc cu nevastă-ta, suntem rude? Ştrul: Nu, Iţic, suntem chit.

Ai crede că un dialog similar a avut loc între PDL şi PSD când s-au hotărât să se alieze. Oricât de golănească ar fi politica dâmboviţeană, în cazul de faţă lucrurile au fost mai elaborate, ceva rudenie existând dintru începuturile politicii feseniste. Şi chiar dinainte.

După ce şi-a pus un Preşedinte, securitatea redivivus şi-a ales un Parlament, apoi a numit un Guvern format din colegi de redivivus, cunoscuţi în plan public ca adversari. Societatea românească a fost consternată neînţelegând semnificaţia momentului: după 19 ani de la Revoluţie au învins ei. Restauraţia s-a încheiat. Pentru satisfacţia sforarului, melanjul guvernamental a fost ornat cu câteva amante. Vom avea o dată în plus de cine să râdem, ca şi cum de batjocură am duce lipsă în România.

S-a împlinit visul Preşedintelui, care la rândul său a împlinit visul mai mare al celor care l-au inventat. Metamorfoza aproape că s-a încheiat. Vedem politicieni, ziarişti, oameni de afaceri, filozofi şi nu mai recunoaştem în ei pe redivivuşi.

Pentru a jefui eficient este de preferat să te aliezi cu jefuitorul-advers, prăpădul fiind garantat, iar legea tăcerii implicită. Uitată fie teoria după care un adversar politic e o piedică vigilentă. În cazul alianţei albăstrii, vigilent va fi cel care ţine de şase, ca apoi rolurile să se inverseze.

Din prost-început, defecţiunea Stolojan a fost reparată cu executantul absolut al voinţei celui mai înalt în stat redivivus. Dacă în decembrie ’89 nu s-ar fi întâmplat nimic, utecistul Boc ar fi ajuns acelaşi înalt(!) demnitar cerut de sistem. E cel mai apt să le execute ordinele ştiind că pentru a supravieţui nu trebuie să ai personalitate, trebuie doar s-o îmbraci umil pe a celui mai puternic.

Hopul Gabriel Oprea a fost un test al vigilenţă. Preşedintele i-a pus condiţia lui Oprea ca ulterior numirii să aibă „iniţiativa” readucerii la şefia Serviciului secret de informaţii al Ministerului de Interne pe Virgil Ardelean, zis şi „Vulpea”. Pentru cei din sistemul puterii, numele Vulpea e sinonim cu spaima, cu fiorul rece al şantajului, al obligativităţii executării unei operaţiuni murdare. Fişaţi fiind de „Vulpea”, sunt gata să execute orice comandă. PSD a reacţionat organic la ideea că „Vulpea” ar putea să le bântuie din nou nu atât conştiinţele, cât dosarele. L-a mazilit fără ezitare pe Oprea şi a devenit mai suspicios.

În noiembrie 2004, Băsescu era întâmpinat la porţile TVR de un grup de simpatizanţi PSD. A avut proasta inspiraţie să deschidă geamul maşinii şi să se ia în gură cu ei. Pe lângă înjurături, a fost scuipat din plin. Mai târziu a aflat că „simpatizanţii” erau oamenii lui Oprea. Decesul politic al generalului Gabriel Oprea s-a consumat şi ca o răzbunare târzie. Colaboratorii lui Băsescu uită că atunci când nu se mai poate folosi de ei îi sacrifică. În trecutul lor comun cu Traian Băsescu trebuie să-i fi dat un cât de mic motiv ca în minte să-i încolţească o frustrare.

Băsescu amână doar execuţia, folosind răbdarea ca armă. Iliescu a fost marele maestru al amânării, al ezitării. Luând decizii când logica jocului politic poate fi mai abitir contrariată, Băsescu aşteptă momentul prielnic ca atacul să fie letal. Având vocaţia distrugerii foloseşte ca metodă conflictualizarea. Dacă ţara e liniştită, are grijă să o răscolească. E un excelent navigator pe furtună, în schimb, pe vreme bună izbeşte nava de chei.

Preşedintelui Băsescu îi lipsesc câteva prerogative constituţionale pentru a se exprima totalitar. A pierdut trei ani, cât Tăriceanu s-a încăpăţânat să nu fie un Boc. Acum, şi faptul că Boc este însuşi Boc e prea puţin. Dându-i lui Geoană şansa să-şi consume obsesia de a fi mai mare ca Adrian Năstase, Băsescu şi-a construit din PSD servantul ascensiunii sale şi premisa schimbării Constituţiei la propria-i dictare. Băsescu, şi Geoană s-au născut din frica lui Năstase, de aici şi „destinele” comune ale celor doi redivivuşi. Previzibil ar fi ca următoarele alegeri prezidenţiale să se joace cu „mână moartă”, PSD să stea un tur pe margine ca realegerea să fie sigură.

Departe de România, McCain a privit la televizor înscăunarea lui Barak Obama, cu faţa lui de Charlie Chaplin bătrân şi nemachiat, trist ca orice erou că nu-şi va putea salva ţara. Ţară care a avut totuşi şansa de a alege dintre doi bărbaţi de stat.