Jun 01

Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar când am venit v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti! – Constantin Brâncuşi

La târgul de carte ce a avut loc săptămâna trecută, cel mai bine s-a vândut televizorul. Succes au avut Mihaela Rădulescu, Urzeala tronurilor – carte minunată ajunsă vedetă datorită ecranizării în serial de HBO şi alţi câţiva autori, figuri de serviciu pe micile ecrane. Nebăgate în seamă au rămas multe cărţi preţioase care nu-şi mai găsesc locul într-o lume întoarsă pe dos. Impostură şi valoare de-a valma în imensul malaxor care este televiziunea – expresia unei lumi din ce în ce mai puţin ordonate pe merit, în care entropia estetică metisează adevărul cu minciuna.

Un recent studiu european plasează România, ca de multe alte ori, pe ultimul loc, de data asta în ceea ce priveşte consumul de bunuri culturale (cărţi, teatru, cinema, concerte, muzee şi expoziţii), dar şi cu cel mai mic procent de scriitori sau artişti creativi (sculptori, pictori, compozitori etc.) din totalul angajaţilor. Dacă pentru alte categorii, precum consumul de săpun şi pastă de dinţi, bugetul familial, mortalitatea infantilă, cele mai proaste locuinţe…, ultimul loc ni se pare chiar şi nouă normal, chestiunea cu cultura nu prea ne pică bine, pentru că aveam senzaţia că suntem un popor super-cultural – mit ce părea de nedistrus. După ce mai întâi am aflat că 40% din români au ajuns analfabeţi, acum trebuie să ne resemnăm şi cu eticheta de cei mai puţini culturali dintre europeni. De resemnat ne resemnăm uşor, stă în felul nostru de  a fi, dar aveam nişte pretenţii, aveam şi noi o cărămidă cu care la nevoie ne băteam în piept. Acum ne-au luat-o şi pe-asta. Depresiv!

Concluzia statisticii europene s-a putut verifica cu ochiul liber parcurgând holurile din ce în ce mai mari şi mai libere ale Bookfestului. Standuri reduse ca număr şi suprafaţă, participanţi mai puţini, decimaţi de molima sărăciei, cumpărători răriţi, veniţi mai degrabă să admire, decât să-şi facă provizii pentru bibliotecile personale. Există termometre naturale pentru economie, indicatori empirici mai demni de încredere decât orice gargară a puterii. Cartea, felul în care ea se vinde sau nu, este un senzor fin pentru starea de bine sau de rău a puterii de cumpărare a românului. Cartea e un produs imediat dispensabil, de aceea a ajuns astăzi să nu mai aibă parte de cititorii pe care îi merită. Firesc pentru preţul pe care statul îl pune pe educaţie şi pe cultură, care se vede cel mai bine în salariile umilitoare plătite profesorilor, intelectualilor în general. Boc, Băsescu şi alţi decuplaţi de la realitate au ca măsură a stării economiei nivelul de vânzare a produselor pe care doar ei le consumă: maşinile  de lux, ceasurile şi bijuteriile scumpe, cadourile ministeriale pentru amante, hardughiile de case în care nu mai încap. În România numai furăciunile înfloresc tot anul, căci jaful n-a intrat niciodată în criză. De aceea guvernanţii afirmă senin că recesiunea e o amintire, că economia mai are un pic şi va dudui enervant de tare. În ochii lor pare că ne încăpăţânăm să nu trăim decent, refuzând să gustăm momentele de fericire din statisticile oficiale şi, culmea, avem şi tupeul să ne plângem. Nişte inconştienţi nerecunoscători, românii!

Prima oară când spectacolul cărţii de la Romexpo a fost unul trist. Cărţile arătau ca nişte copii părăsiţi, care aşteaptă cuminţi, dar zadarnic, să vină cineva să-i ia acasă. Asta nu a făcut ca indecenţa să absenteze, din peisajul târgului nelipsind intelectualii încorporaţi în solda puterii. N-au mai avut obrăznicia din anii trecuţi când se întindeau la nesfârşite dezbateri „culturale” cu preşedintele lor incultural. Aplecaţi de spate, ca orice slugă cu state vechi, cu privirea ascunsă în pământ pentru a evita să se confrunte cu scârba sau reproşul din ochii vreunui cititor, au turuit cu tupeu despre adevăr, despre libertate, despre valorile naţionale şi marea cultură română – vorbind numai despre ei unei colectivităţi dezbrăcate de discernământ, de puterea de a rezista atracţiei morbide pentru tot ce mişcă pe micul ecran. Delirul a fost atât de mare, încât tovarăşul de şpriţ filozofic al preşedintelui a perorat mai bine de o oră ridicându-şi statuie din vorbe în faţa unui public chinuit de căldură şi varice, dar care continua să se uite la el ca la un televizor cu sonorul defect, semnul mascaradei împlinite.

Trăim o epocă nu doar de mizerie, de umilinţă, ci şi de imbecilizare. Actuala putere politică este atât de distructivă, încât a stâlcit chipul românului, schimonosindu-l prin asemănarea  la care l-a forţat. Pe faţă i-a apărut atitudinea de idiot sigur de sine şi rictusul de mitocan şmecher. Dacă mai e o şansă ca ridurile sărăciei să se atenueze şi crisparea sărăntocului speriat de ziua de mâine să se diminueze, trăsăturile de incult vor putea fi cel mult mascate de grimasa strofocării de a minţi frumos. Marea reuşită a regimului Băsescu-Boc este de a ne fi deformat după chipul lor hâd, de a ne fi făcut asemenea desfigurării lor culturale şi morale.

May 25

Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară săracă şi umilită. Cum, după ani de guvernare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să constituie glasul de chemare la revoltă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care domină alianţa aflată la putere este al naibii de abil, ori formaţiunile de opoziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au astăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răspunsul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipotezele.

Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga scenei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare păguboasă, o gestiune defectuoasă a crizei, o legislaţie mereu în defavoarea cetăţeanului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit nemulţumirea populaţiei – PSD a ratat sistematic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pofta unora dintre liderii săi de a se branşa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea formaţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca  un partid de companie drăgălaş şi comod pentru  stăpânul care l-a adus la guvernare. De a avea comportament de partid cu pretenţia să guverneze singur, nici vorbă. Se complace cu statutul de „copilot”.

PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului politic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider charismatic deloc dispus să stea continuu pe baricade, partidul a reuşit o importantă alianţă politică în termeni la care nu visa. Nu o victorie împotriva puterii, ci un ascendent în faţa partenerului de opoziţie. Logica principală a noii alianţe social-liberale este suspendarea preşedintelui. Cu cât timpul trece şi obiectivul înlăturării lui Băsescu nu este atins, cu atât scopul iniţial se preface într-o oportunitate pentru PDL şi într-un beneficiu exclusiv pentru liberali, mai precis pentru Crin Antonescu, căruia i s-a netezit calea spre Cotroceni în 2014. Singurii care pot pierde din această ecuaţie sunt pesediştii, chiar dacă, făcând noi compromisuri, îşi vor vedea şeful în funcţia de premier al primului guvern de sacrificiu de după epoca Băsescu. Când preşedinte va deveni Crin Antonescu nu va fi de mizat pe faptul că acestuia îi plăcea mai mult să citească decât să se joace.

Situaţia e cu atât mai parşivă, cu cât rolul Opoziţiei  a fost asumat de o parte a presei, cealaltă rămânând să facă propagandă puterii. Devastatul peisaj media a fost cel mai bine speculat de Traian Băsescu. Din exces de zel, presa care i se opune a comis greşeala să-l culpabilizeze din orice, transformându-l din ţintă în victimă. Incriminându-l zilnic, a reuşit contraperformanţa de a-l înfăţişa  ca pe un hăituit. Supralicitând, a coborât în derizoriu gravitatea faptelor sale. Lipsa selecţiei privind responsabilităţile reprobabile cu care era încărcat continuu a făcut tocmai să i se descarce vinovăţiile. Lovindu-l uneori fără discernământ, i-au mutilat într-atât figura, încât a ajuns greu de recunoscut în momentele când trebuia identificat marele vinovat al tragediilor pe care le-am trăit. Executându-l repetat mediatic, s-a dat satisfacţie mulţimii mulţumite doar cu „dreptatea” văzută la televizor. Dovezile unei realităţi monstruoase şi stimulente pentru o reacţie socială s-au convertit  în percepţia că răul este suportabil, iar personajul negativ unul simpatic – un miştocar de excepţie. Această abordare nu-i mai convinge decât pe cei deja convinşi, iar pe unii dintre aceştia, agasaţi de stilul obsesiv şi îngroşat, îi determină să treacă în tabăra „indiferenţilor”. Un act de presă coroziv transformat într-un abraziv de curăţat mizerii politice.

Din când în când, cineva mai aruncă o petardă anunţând că, gata, acuşica se va rupe PDL şi se va putea forma mult dorita majoritate parlamentară care să-l debarce pe Băsescu. Anestezicul, din ce în ce mai slab, îşi face efectul doar printre îndârjiţi sau visători, căci restul îşi trăieşte resemnarea. Cei lucizi ştiu că o mafie nu se scindează de bunăvoie, fără a-şi semna singură sfârşitul. Portocaliii nu vor fisura periculos, sunt conştienţi că nici măcar trădătorii nu se vor salva.

Periculos este că am început cu toţii să ne obişnuim. Când jafurile şi minciunile au ajuns să aibă o frecvenţă atât de mare, dominând istoria faptelor publice, atunci anormalul devine perceput ca normal. Ne obişnuim cu răul şi trăim binele cu nebăgare de seamă, ca pe o iluzie de-o clipă. Nu mai evoluăm, ci doar ne adaptăm. Vieţuind strâmb, ne bucurăm că azi e mai bine decât mâine şi, în plus, e şi caterincă.

May 18

„Veriga lipsă dintre maimuţă şi om suntem noi.”

Oricât ai fi de ticălos, nu poţi să nu-l apreciezi şi să nu-l aperi. Greu de găsit un slugoi mai disciplinat ca el, chiar şi într-o ţară în care lichelismul şi slugărnicia sunt practicile arhaice de supravieţuire mereu moderne. E întruchiparea exemplară a ţuţărului – slujbaşul de încredere al interlopului politic. În limbaj de garnizoană, este aghiotantul perfect pentru orice comandant militar, doar că aghiotanţii se recrutau dintre gradele superioare. Este mai degrabă ordonanţa perfectă, adică soldatul cel mai servil şi mai devotat ofiţerului. Al ofiţerului acoperit sub impostura de preşedinte al ţării. Rândaşul bun la toate mizeriile politice, servantul umil şi descurcăreţ în noroaiele guvernării, mâna băgată în buzunarul cetăţeanului şi gura care-l prosteşte-n faţă, mănuşa care acoperă amprentele jefuitorului, masca de pe faţa călăului… Rămâne argatul cel mai preţuit de zeusul său, de aceea stăpânul a şi făcut totul pentru a-l menţine cocoţat în vârful mafiei numite partid.

Mereu în banca-ntâi şi dând din cap fără încetare, semn că înţelege şi soarbe cuvintele profesorului, mai târziu ale şefului, cu mâna ridicată la orice întrebare, dar neavând niciodată un răspuns adevărat, sursa sigură a turnătoriilor pentru diriginte, apoi pentru oricine i-ar fi jupân, colecţionarul de diplome şi titluri universitare doar cu acoperire politică a ajuns mediocrul impecabil şi arivistul exemplar. Cu atâtea calităţi lipsă cum să nu reuşească?!

Având gestica unei jucării stricate cu arcul întors la maximum şi mimica unui pitic din grădina politică, de care toată lumea se fereşte ca de un spirit aducător de rău,  lasă senzaţia că ascunde un retard. Degajă răceala unui suflet pipernicit, provoacă repulsie ca în faţa cicatricii purulente a unei mari neîmpliniri. Umil ca un animăluţ de casă, este gata să-ţi stârnească mila dacă n-ar deveni rapid detestabil. Compensează prin fidelitatea totală pentru stăpânul său, cel care l-a luat din starea de larvă de partid şi l-a ridicat la rangul de primată politică. Primata politică are ceva din personalitatea unui avorton: uman – rudimentar, politic – împlinit. De aceea zâmbeşte tâmp în faţa camerelor de filmat turuind de-a valma, spunând repede şi concis nimic. Este atemporal şi universal. Oricând şi oriunde el va fi de folos oricărei securităţi, oricărui delir politic.

Cu demnitatea castrată, este eunucul în mâna căruia pot fi lăsate, fără frică, toate blond-brunetele haremului guvernamental şi parlamentar. O clipă nu va râvni la nurii lor, ci doar le va cadorisi periodic cu bugete suplimentare pentru a le spori libidoul politic, numai spre satisfacerea plângăciosului preşedinte.

Nu e un om de paie. Este o fiinţă concretă, posesoarea unui caracter moale precum moliciunea hârtiei igienice. Un milog care nici măcar nu cerşeşte de la stăpân. Oferindu-se preş cu totul, ştie că va obţine mai mult decât dacă şi-ar respecta verticalitatea. Un calic cu dăruire totală care şi-a găsit justificarea confundând trivialul cu genialul.

Mândru că-l slugăreşte pe stăpânul cel rău de care toţi se tem, fudul nevoie mare, arţăgos, obraznic şi plin de el, dominator şi atotştiutor, în absenţa şefului mai al dracului şi mai răzbunător decât el. Poate încasa oricâte lovituri şi e dispus să înghită toate înjurăturile fără crâcneală, oprindu-le să ajungă la stăpânul său. Dovedind capacitate deplină de preluare a nemulţumirilor, rămâne avatarul cel mai eficient al idolului său.

Pe vremuri, servitoarea care trăgea cizmele stăpânului purta un nume generic – Mariţa. În viitor, numele lui ar putea să ajungă denumirea generică pentru descălţătorul oricărui conducător rătăcit în mocirla politicii româneşti.

El şi preşedintele-măscărici, două infirmităţi ce nu mai pot supravieţui separat, au acum conştiinţa fârtăţiei. Tandem al neputinţei fiecăruia de a mai fi prădător feroce pe cont propriu şi al voinţei de a rămâne în viaţă şi după decesul lor politic, cârdăşia stăpân-servitor este singura formă în care mai pot domina fauna politică scăpând şi de răzbunarea haitei umilite. Doar ca siamezi politici mai pot dăinui monstruos, uniţi într-o creatură  sinistru de portocalie. Tovărăşia răului.

Ce destin meschin: Stăpânul, sluga Ţuţărului!

May 04

“Puterea de a te împotrivi răului e o mare taină a vieţii.”

 Stilul bărbaţilor de stat de a face politică rămâne ca o marcă personală în memoria naţiunilor. Subtili sau grobieni, de bibliotecă ori de pe baricade, gângavi sau oratori, paleta nuanţelor de caracter colorează viu istoria. Conducătorii par cu atât mai aproape de popor, cu cât arată că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni, cu patimi şi, unii, chiar într-o dungă. Cei care dovedesc peste măsură ies din rândul bărbaţilor de stat şi coboară în rândul celor cărora doar le-a surâs norocul. Pentru primii respect, pentru restul simpatie.

Cu multă simpatie îl vor privi drojdierii viitorului pe Traian Băsescu, pentru felul lui de a fi făcut politică de birt, ca şi cum România ar fi o crâşmă plină de şuţi şi de dame cu ciorapi rupţi. Pentru haiosul preşedinte a fi popular înseamnă a coborî în derizoriu, apetenţa sa pentru sordid înlocuind bunul-simţ cu ticăloşia. Totuşi, nimeni nu-şi va imagina că stăpânul băşcălios şi-a găsit sfârşitul din cauza neputinţei, slăbiciune ce i-a provocat dependenţa fatală pentru blonda guvernării sale. Cu toţii îşi vor vedea eroul macho ca răpus de Binele care a învins Răul, inutil, ca în filmele de acum o sută de ani. Cu atât mai vrednic păcătosul! – vor exclama epigonii. Abia atunci va fi venerat cu adevărat ca Zeus. Maneliştii-l vor cânta pentru că le-a ridicat genul muzical la rang de politică naţională. Şmenarii, şarlatanii şi şmecherii de maidan, manglitorii şi ciorditorii de mahala, tăinuitorii, informatorii şi turnătorii, golanii, ţoapele şi mârlanii de cartier, târfele şi codoşii, toată pleava mitocănească a periferiei, cu toţii îşi vor aminti cu duioşie de Băsescu Cacocratul, ca despre unul de-ai lor, cel care a reuşit să-i facă ţăndări pe români, de nu-şi vor mai reveni în veac.

“Statul e bun doar ca să fie jecmănit” – este viziunea preşedintelui jucăuş, ascunsă sub sintagma „modernizarea statului”. Peste ani, se vor vedea limpede efectele epocii Băsescu: analfabetism, sărăcie, boală, suflete şi trupuri subnutrite, promiscuitate. O Românie ce se descompune putrezind cotidian, o republică şubrezită şi ţigănită. Va fi fiind reuşita vreunui plan sau doar „aşa a fost să fie” soarta unui popor masochist, atunci când îşi alege conducătorul?… Fără dubiu rămâne doar constatarea că “nu lipsa idealului, ci dimensiunea lui e problema românului”. Trist e că în cazul de faţă vorbim mai degrabă de instincte decât de idealuri.

Dar restul şlehtei, slugoii? „Tăcerea e de aur, darămite să fii şi lingău” – şi-au spus la vremea lor, în bună tradiţie filozofică, toţi curtenii mintoşi ai Cacocratului. Peste timp, puţină lume îşi va mai aminti de rândaşii talentaţi în a lăsa senzaţia că sunt verticali şi acoperiţi profesional. Doar câţiva melancolici vor suspina după farsorii cu ştaif. Umaniştii metrosexuali, care au tânjit după admiraţia mediocrităţii plătind puterii prestaţii orale, vor fi uşor confundaţi cu convivii lor Bănel şi Marean. Posteritatea le va oferi intelectualilor vestiţi ai ecranului câteva pagini în manualul de filozofie pentru coafeze stagiare, iar celorlalţi, mai mărunţi, capitole întregi în Istoria presei de partid, ediţia cu coperte portocalii. Nostalgia după platitudinile lor pedante va rămâne să sclipească în ochii duduilor fanate care i-au iubit platonic, iar în înjurăturile împănate cu citate ale neisprăviţilor cu pretenţii se va simţi dorul şi aleanul după histrionii care au ştiut cel mai bine să-şi transforme sinapsele în bani de partid.

Cum singurul lor ideal comun a fost supravieţuirea şi cum vor continua să-şi ducă viaţa agăţată de trecut, românii viitorului vor spune despre vremurile de acum că „par c-au fost mişto”. Obligaţia istoricilor va rămâne aceeaşi: să acopere păcatele altora… Proverbele populare se aplică în primul rând naţiunilor care le-au creat. Tocmai de aceea e foarte românească înţelepciunea după care în ţara orbilor, chiorul e împărat.

Apr 12

Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost Dr. Jekyll şi Mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona”, s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă – manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt – bani mulţi şi putere ameţitoare.

Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare,  chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.

După modelul preşedintelui, guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!”, iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!”

Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte  cel care se-nchină Marelui Licurici pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.

Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi. Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul Marelui Licurici, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic” creşte uluitor de repede.

Mar 08

Îndeletnicire mereu blamată, hoţia a ajuns să se onorabilizeze prin aplicarea ei sistematică în spaţiul puterii politice. Guvernantul român a devenit un respectabil şi reales hoţ. Până mai ieri frate, azi hoţ cu codrul, hoţ cu apele şi chiar cu ţara luată la kilogram sau pe bucăţi. Ceea ce a fost odată o meserie reprobabilă şi vulgară s-a rafinat, fiind ridicată la rang de business, de investiţii în infrastructură, studii de fezabilitate, branduri de ţară etc. Se fură cu acte, se fură cu proiecte şi toate în numele nevoilor cetăţenilor. Politicianul român a învăţat că şpaga pasivă nu mai este unica soluţie de îmbogăţire. Cea care se întoarce dintr-un mare proiect inutil plătit peste preţul corect e mai dulce şi are şanse mai mari să-l ameţească pe fraierul de alegător atunci când îi vor scoate ochii: “Uite ce am făcut pentru tine!”

Aflaţi la manetele guvernării, li se pare firesc ca pentru o semnătură de-a lor să încaseze 10% din suma aprobată să fie cheltuită de la buget. Pentru un telefon către un coleg, care va avea şi el cândva nevoie de acelaşi serviciu colegial de guvernare, este normal să încaseze acelaşi comision. Pentru că au schimbat traseul autostrăzii ca amicii de partid să poată cumpăra terenurile ieftine ce vor fi expropriate apoi pe sume enorme, e de la sine înţeles că se cuvine aceeaşi zeciuială. Pentru renegocierea contractelor cu constructorii, cu furnizorii ce au căpătat în anterioara guvernare un contract cu statul, e la mintea cocoşului că suma renegociată se va mări, dar şi partea celui cu pixul în mână va fi pe măsură. Mare e puterea ta, pixule! În atare condiţii, nu contează cât costă, contează doar „cât cade de pe masă” în buzunarul guvernanţilor. Sunt situaţii în care un politician mai novice în ale furăciunii lasă statul să fie jecmănit de zeci de milioane numai pentru a căpăta şi el câteva „amărâte” de sute de mii de euro.

De partea cealaltă a contractului s-au produs mutaţii genetice remarcabile. Oameni de afaceri, specializându-se în lucrul nemijlocit cu politicianul român, s-au transformat în adevărate animale de pradă care sfâşie bugetul public, lăsând o ciosvârtă suculentă distinsului politician, inapt să-şi procure singur prada. S-au creat mici parteneriate în care prădătorul şi parazitul colaborează la jefuirea banului public. Adevăratele concubinaje perverse apar însă când se face şi ceva în plus: borduri peste borduri şi gazon plătit la firul de iarbă. Mediul de afaceri public-privat s-a transformat în bună parte într-o promiscuitate de afaceri hoţ-hoţ.

La acestea se adaugă sentimentul de eternitate pe care îl încearcă politicianul ajuns la putere. Va domni cel puţin câteva mandate, protejat de partid, precum odinioară regii se urcau pe tron cu ocrotirea Celui de Sus. Dreptul lor „divin” derivă din performanţa de a-l fi prostit pe „idiotul” de alegător, înşelăciune în care a şi investit sume ce trebuie musai recuperate. Ocrotirea o va avea de la băieţii inteligenţi, căci acesta e numele internaţional al domeniului de activitate care în România se rezumă la făcutul banilor din trafic cu dosare, ascultări, şantaje şi alte chestii de „siguranţă naţională”.

Politicianului român nu-i poţi spune că nu este frumos cum procedează, pentru că el trăieşte într-o estetică a urâtului. Un urât interior care este scos la lumină atunci când îşi mai face un viloi diform, dar mare, foarte mare, cel mai mare. În ţara cu drumurile cele mai proaste sunt şi cele mai multe maşini de curse. Majoritatea beizadelelor se pregătesc la volanul unui bolid să preia cândva conducerea partidului, a ţării, a orice poate aduce repede bani mulţi. După principiul „dacă munca era bună o furau boierii”, ei au ales ocupaţia nobilă de a cheltui. Dacă ajungi vara la Monaco, vei constata că Parlamentul, Guvernul României sunt în şedinţe extraordinare pe plajă sau prin baruri, aleşii poporului aruncând cu banii în stânga şi-n dreapta mai ceva ca nababii sau ca ruşii, altă naţie care dispreţuieşte banul furat şi-l toacă furios. E un abuz să numeşti furt referindu-te la banii publici, pentru că furtul presupune ca banii să fie ai cuiva. Fiind ai tuturor, sunt ai nimănui, deci nu e furt!

Românii simpli ar trebui să fie mândri că liderii lor au amante miniştri ce fac cele mai păguboase afaceri pentru ţară, că au copilaşi agramaţi, dar ne reprezintă în străinătate şi cheltuiesc, ca în poveste, într-o zi cât alţii într-o viaţă. România este o ţară de basm, este ţara în care ei ne batjocoresc oricât, noi suportăm orice – legea acestui neam blând şi primitor chiar şi cu răul.

Jan 30

„Ce bine e să nu faci nimic, asta foarte încet şi, dacă se poate, şi pe bani” – e replica unui personaj de teatru. Nu pe scenă aţi auzit-o, ci din gura noilor îmbogăţiţi ai tranziţiei care s-au cocoţat pe soclurile de unde au fost dărâmate modelele sociale ale profesorului, militarului, medicului, artistului, cercetătorului. Generaţiile ultimelor două decenii s-au născut într-un spaţiu al democraţiei declamate, care a impus un capitalism formal. Între ce li s-a inoculat acestora şi ce trăiesc ei cu adevărat este o imensă prăpastie: democraţia e în fapt curvocraţie, capitalismul e acţiunea îngemănată de jecmănire a statului de către o bandă de politicieni cu jefuirea tuturor de către acelaşi stat din ce în ce mai secătuit, făcut să devină mai neputincios şi mai strâns în capcană. Hăul dintre ce se spune că e viaţa lor şi ce este în fapt i-a transformat în fiinţe schizoide, în cetăţeni duplicitari.

Dacă statul comunist şi-a dovedit falimentul într-o revoluţie unde mulţi au fost sacrificaţi numai pentru emoţie mediatică şi validarea manualelor de istorie, atunci a fost şi momentul pentru a arde, odată cu carnetele de partid, concepte pe care socialismul şi le împroprietărise pe nedrept: comunitate, bun comun, bine public, solidaritate, etică socială, stimă de sine, demnitate, patrie, naţiune etc. După 20 de ani, preşedintele României declară că statul român nu mai poate fi responsabil pentru cetăţenii săi. Uluitor ce repede s-a instalat minciuna şi impostura! Statul european e tocmai acea invenţie a oamenilor care se vrea responsabilă pentru membrii lui. A declara că soluţia e „statul minimal” nu anulează sensul fundamental pentru care democraţiile moderne sunt state sociale, şi nu state ale unei găşti, ale unei camarile, ale unei coterii de partid, aşa cum îşi doreşte astăzi un preşedinte iresponsabil. În atmosfera de junglă, bine întreţinută, politicienii au injectat permanent ideea că soluţia este individuală, că fiecare trebuie să lupte doar pentru el, că toţi suntem într-o competiţie nemiloasă, fără reguli, unde cel mai rău, mai abil şi mai nesimţitor va câştiga. Individualismul şi indiferentismul exacerbat au fost adevărata politică promovată de guvernanţii portocalii. Jefuiţi, minţiţi şi dezbinaţi în numele ideii de concurenţă! – acestea au fost îndemnurile şi pilda liderului. Dar şi starea în care au ajuns cei mai mulţi dintre români. Rezultatele capitalismului sălbatic şi ale surogatului de democraţie sunt o polarizare extremă a societăţii, sentimentul acut al inechităţii şi anularea speranţei într-o viaţă mai bună. Resemnare sau exod…

Competiţia nu poate exista în afara unei minime norme morale, reuşita cuiva cu preţul suferinţei altora e în van, atunci când vrei să construieşti o societate sănătoasă. Doar dacă, mincinos şi nedrept, preşedintele unei ţări în derivă se foloseşte fără scrupule de cuvinte descărnate de istorie spre a ţine captiv un stat pentru sine şi pentru partidul său întreţinut pe principii mafiote.

Sună straniu şi paradoxal pentru o ţară europeană, dar un stat prizonier, aşa cum e astăzi România, nu poate fi recuperat decât printr-o acţiune de eliberare. Revolta împotriva captivităţii portocalii trebuie să plece de la reinventarea solidarităţii, a conştiinţei de a fi o comunitate, că avem bunuri şi un bine comun de apărat, că ne putem reda demnitatea de cetăţeni ai unei ţări unde se poate reconstrui, se poate învăţa din nou traiul prosper. A fi moral nu e nici desuet, nici un handicap, din contră, poate fi premisa de a ne respecta din nou, de a avea iarăşi exerciţiul afecţiunii pentru celălalt. Competiţie înseamnă mai mult decât orbirea solitarului, poate însemna colaborare şi complementar, armonie. Profesionalism şi competenţă nu vor mai fi vorbe goale ale farsei numite guvernare, ci vor redeveni fundaţii pentru cultura lucrului bine făcut ce va înlocui imperativul Acum, Mult, Uşor!, politica jafului naţional. Ţara a ajuns maidanul pe care au crescut bălăriile urii, ale disperării şi hoţiei şi unde regula o fac şmecherii de la putere. E vremea unei arături de primăvară, care să dezrădăcineze răul, lăsând din nou lumină pentru încredere, echilibru şi comuniune. Se simte nevoia de pământ reavăn, de aer şi apă proaspete, de seminţe sănătoase nemodificate politic, nepervertite la obsesia individualistă a spicului, ci având conştiinţa generoasă a recoltei.

Statul trebuie să redevină responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi, cărora să le ofere nu doar un viitor predictibil, ci şi demnitatea de a-i aparţine.

Jan 16

„Învăţământul românesc pregăteşte piese de schimb pentru angrenajul social.” Remarca te pune pe gânduri o dată în plus, dacă te gândeşti că producţia de serie implică existenţa rebutului. Ţările care nu se lasă depăşite de istorie pregătesc nu doar oameni-meserii, ci au inventat şi sisteme de protecţie ce evită ascensiunea rebuturilor în ierarhii. Au grijă ca structurile lor vitale să nu se înnoiască prin „defecţi” care pot compromite buna funcţionare a societăţii.

Ce se întâmplă cu o ţară unde rebuturile, reuşind să treacă drept „piese sănătoase”,
s-au cocoţat la conducerea ei? Ajunge o maşinărie stricată, iar sensurile existenţei ei sunt deturnate numai spre bunul plac al rebuturilor guvernante.

România nu a excelat niciodată în exersarea meritocraţiei, competenţa nu a fost primul atribut luat în seamă la numirile în funcţii publice. Apetenţa pentru curvocraţie s-a exprimat prin succedarea diverselor camarile care au indus în societate propriile lor rutine viciate de promovare. Diferenţele istorice şi ideologice sunt haine ce odată dezbrăcate descoperă aceleaşi anatomii malforme: imbecili cu conştiinţă minimă de sine, dar fidelitate totală pentru cel care i-a ridicat în funcţie; grobieni cu fălci şi cefe late, ce tresar doar la ordinul stăpânului, umplându-şi maţul şi portofelul obsedaţi că în orice clipă pot fi înlocuiţi cu alţi grobieni; şantajabili disciplinaţi ce execută orice pentru că oricând li se poate accesa dosarul ţinut în sertar pe post de buton de comandă. Doar trei modele ale unei inginerii genetice, invariante la scurgerea vremurilor, tot aşa cum nepotismul şi amantismul transcend epocile şi guvernările. Cu cât mai familistă sau mai curvăsărită este o guvernare, cu atât vor domina mai mult rudele din familia conducătorului sau amantele sale. În cea de-a doua situaţie, prin mimetism, instituţiile statului se umplu de metrese şi te întrebi dacă predilecţia pentru dudui cu condicuţă vine dintr-un exces de sexualitate sau dintr-un deficit ascuns prin etalarea obstinantă a femeii cu preţ redus şi plata înainte.

Periculos devine când rebuturile guvernante s-au structurat într-o bandă organizată după reguli mafiote. Modelul mafiot le oferă rezistenţă împotriva sistemului democratic incapabil să se mai apere doar cu legi şi bun-simţ. Astfel, supremaţia rebuturilor se continuă peste măsură. Lehamitea şi senzaţia lipsei de perspectivă invadează psihicul colectiv, determinând o amorţire şi mai mare a corpului social.

Trăim pe pielea noastră o asemenea încercare. Zi de zi viaţa ne este molestată de Întâiul rebut al ţării gardat de camarila sa. Răul creşte clipă de clipă pentru că un rebut va urî orice este întreg la fire şi valoros. Va lupta împotriva celor slabi, pentru că el, declarându-se cel mai puternic, este în fapt cel mai inconsistent. Va încerca să distrugă tot ce funcţionează şi naşte adevăr deoarece el vieţuieşte strâmb şi nu poate rosti decât minciună. Dominaţia prelungită a rebuturilor generalizează procesul de alterare, mecanismele cele mai intime ale ţării se pervertesc la curvocraţie, tot aşa cum peştele se împute de la cap. Letală devine starea în care se instalează abandonul total, complacerea în simbioza dintre trupul inert al ţării şi prădătorul parazit. Ne descompunem putrezind zilnic, iar singurul nostru gest de revoltă e să schimbăm canalul tv.

Jan 15

Jan 09

Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere” – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa „amestecului cernelurilor” a fost aşezat sub formula „est-eticii”, ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltăscria Paul Cernat despre cartea Monicăi Lovinescu Est-etice. Unde scurte IV.

Culegerea de texte apărea în 1994 la fosta Editură Politică, transformată printr-o inginerie culturală, imediat după Revoluţie, în Editura Humanitas, de către ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleşu, ulterior ministru de Externe, ajuns mai aproape de vremurile noastre consilier şi adulator al unuia dintre cei mai grobieni politicieni. După mai multe inginerii filozofice, împroprietăritul de tranziţie devenea Gabriel Liiceanu, „acest Dinu Patriciu al culturii române”, alt adulator de serviciu al grobianului nostru preşedinte – Distrugătorul, cel care, vorbind în campania electorală despre sistemul ticăloşit, avea să-l desăvârşească din poziţia de şef al statului. Perfidă soluţie editorială pentru destinul Monicăi Lovinescu, ca şi cum istoria ar da câştig de cauză colaboraţioniştilor.

Problema ridicată de Monica Lovinescu nu ţine doar de trecut, de comunism, este una încă prezentă şi va rămâne mereu, atât timp cât perversitatea intelectualului, a talentului fără caracter, este toxică pentru societate. Intelectualul, creatorul, este învestit prin har cu o responsabilitate, iar atunci când îl tranzacţionează, intrând în solda mai-marilor vremii, comite un păcat împotriva darului cu care a fost binecuvântat. Vorbele „omului cu carte” pot da direcţii, dar pot provoca şi derută, infestând minţile cu minciună. Intelectualul ieftin ajunge să fie pericolul dinăuntru atunci când, lăsându-se corupt de o putere despotică, trădează puterea cetăţii. Galeria iluştrilor colaboraţionişti: Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Ivasiuc etc. este astăzi completată cu nume mai puţin ilustre, dar poate şi mai slugarnice…

De curând, câţiva dintre cei care i-au fost cântăreţi grobianului, precum lăutarii cu bancnote lipite pe frunte, vor a se dezice de cel pe care l-au slujit, sfidând evidenţele, bunul-simţ, durerea mereu crescândă a unei naţiuni batjocorite. Trădări rafinate nu există, nici măcar atunci când vin din partea unor intelectuali subţiri. Pentru intelectualul român şi ieftin, a părăsi corabia Distrugătorului, care se scufundă, nu este un act de sinucidere, precum cel al şobolanilor inteligenţi, ci este unul de repliere prin dezicere. E ceva greţoşelnic în fiecare cuvânt de despărţire faţă de cel pe care l-au venerat până mai ieri. E felul lor de a se salva, pregătindu-se pentru un alt grobian dispus să le plătească odele, pe lângă care să se gudure cu mişcări graţioase de intelectual virgin şi profund.

Răspunsurile Monicăi Lovinescu, în dialogul purtat în 2002 cu Gabriela Adameşteanu, sună la fel de actual: „Nu dispui de două cerneluri sau de două peniţe: una pentru ceea ce simţi cu adevărat, a doua pentru ceea ce ţi se dictează. Noi, când asistăm la această operaţie contrară scrisului, am uitat să ne mai indignăm… N-avem voie să judecăm valoarea estetică a unei opere decât cu un criteriu estetic. Dar opera nu te spală neapărat de păcat. Uneori poate fi chiar pătată de păcat, dacă acesta este specific, depinzând direct de instrumentul scriitorului: cuvântul. Mi-este, la urma urmei, indiferent dacă Villon a furat sau nu. Nu şi dacă a scris la comandă, invers de ceea ce credea. Asta are şi un nume: prostituţie prin cuvânt. Să nu uităm că el, Cuvântul, a fost la început…”