Norii mei

Traian Băsescu este unul dintre marii cititori ai României, consumând zilnic tomuri de note informative. Şi-a început însă cariera pentru cultul delaţiunii ca scriitor harnic, bazându-se pe un deosebit simţ de observaţie a celor din jur. Activitatea asiduă de cronicar acoperit i-a făcut pe colegii lui de atunci, ca şi pe cei de acum, să fie suspicioşi şi să-l evite. Nu din invidie, căci, în cazul unui asemenea scriitor, talentul contează mai puţin, important fiind conţinutul informaţiei şi folosul pe care îl aduc denunţurile pentru puterea opresivă. Această dublă calitate, de vechi scriitor şi actual cititor de turnătorii, îi dă convingerea că a deprins cunoaşterea nu numai a culturii române şi universale, desăvârşită prin lectura asiduă a etichetelor de whisky, ci şi a subtilităţilor învăţământului românesc. Mafalda securistică este convinsă că un absolvent de şcoală ar trebui să fie doar o piesă de schimb în marea maşinărie socială. O spune răspicat ori de câte ori îi vine, pe plaiurile noastre mioritice sau aiurea: “Sistemul de educaţie românesc produce prea mulţi filosofi, prea puţini ingineri” – s-a trezit dând din gură, mai acum ceva vreme, când trecea prin Germania, încercând să vândă bucăţele din România făcută cioburi, cele pe care nu au pus încă mâna mafioţii portocalii.

Care să fie explicaţia acestei cugetări tam-nisam? Stranie afirmaţie pentru Traian Băsescu, politicianul atât de legat de intelighenţia cu funcţii în holdingul ideologic ICR-Humanitas-NEC, ataşat de tipul filosofului de curte care gândeşte cu stomacul. De fapt, ştie că respectivii vocalişti cu neuron sunt doar excepţii, sunt exemplarele care s-au dovedit cele mai adaptate mediului politic şi care au deprins perfect abilitatea de a bate metenele. Acum îl interesează mai puţin că umilii şi devotaţii lui intelectuali sunt excelenţi cântători în strună şi creatori de sisteme filoslugarnice monoteiste, avându-l în centrul universului chiar pe el, Stăpânul Securităţii Redivivus, zeusul lumpenului.

Traian Băsescu vrea ingineri pentru că simte nevoia de multă linişte, de mai multă apatie în perspectiva cruntei sărăcii ce cuprinde România înspăimântată. Disperarea românilor se impune să rămână mută. Nicio voce nu trebuie să se audă, nicio conştiinţă nu e cazul să se trezească stârnind furia poporului. Indignarea e musai să fie mai departe doar o figură de stil. Intelectualitatea tehnică, tăcută şi mai răbdătoare din fire şi preocupată fiind să rezolve chestii practice, va lăsa în continuare problemele societăţii pe seama umaniştilor filosofi care, parte dintre ei, au dovedit plenar vocaţia de slugă în faţa guvernantului ce le aruncă firimituri grase.

Nu suntem în faţa unei alegeri prezidenţiale, între filosofi sau ingineri, între osanale sau tăcere… Luaţi aminte la vorbele măreţului conducător: Lingăi avem destui, acum ne trebuie cetăţeni tăcuţi!

E întrebarea pe care Traian Băsescu a pus-o obsesiv ieri în Germania. Cu oricine se-ntâlnea, se milogea cerându-i să cumpere o bucată din România făcută cioburi de guvernarea pe care a păstorit-o. „Poate vreţi o bancă… poate căile ferate… sistemul energetic…” – licita fără jenă şi disperarea răzbătea din încercările sale de a ne înstrăina pe bucăţi. Ne-ar fi dat mai pe nimic, doar să scape de responsabilitate prăpădului produs. Să-şi bată alţii capul cum să dreagă dezastrul în care ne-a adus. Multă umilinţă pentru o naţiune să-şi vadă conducătorul ploconindu-se spăşit cum îşi scoate ţara la mezat şi, culmea, fără să aibă prea mulţi muşterii. Rămas cu mâna întinsă şi părăsit în secunda următoare pozei oficiale, Traian Băsescu era tabloul măscăriciului impostor de care mai marii lumii se folosesc ca apoi să-l evite stingheriţi că au stat mai mult de o clipă în preajma sa. Imaginea inferiorităţii supuse, mulţumit că cei puternici îl tolerează încă, dar şi bucuros că se va întoarce în patria-i smerită unde poate să facă din nou pe zmeul. Ca mai mereu, behăind spasmodic, a ieşit dintr-o situaţie în care nimic nu era de râs. Doar el a fost de tot râsul.

Povestea veche: conducătorii păcătuiesc, poporul e pedepsit*

Cartea a patra a Pentateuhului – prima parte a Bibliei, poartă denumirea de Numeri şi s-ar traduce „numărători” sau în limbaj contemporan „recensăminte”, deoarece sunt istorisite trei asemenea evenimente, două sub Moise şi unul sub regele David. Primul recensământ efectuat la începutul călătoriei prin pustie – în Sinai şi al doilea de la sfârşitul exodului – lângă Ierihon sunt relatate ca fiind „plăcute lui Dumnezeu”. Motivele numărătorilor în acea epocă erau legate de cunoaşterea numărului credincioşilor şi de împărţirea pământurilor în Ţara Făgăduinţei, asocierea dintre recensământ şi realocarea loturilor de pământ fiind şi astăzi actuală în unele ţări precum Siria. Numărarea implica un ritual de purificare şi chiar plata unei taxe „pentru răscumpărarea sufletului”, „ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului”. La fel ca darea legilor pe table de piatră, recensământul se repetă, dacă poporul a căzut în păcat şi ratează darul primit.

Cel de-al treilea recensământ, cel al lui David, este considerat un păcat greu, osânda fiind gravă, chiar dacă Dumnezeu îi permite lui David să aleagă dintre trei pedepse: „foamete în ţară şapte ani, să fugi trei luni de vrăşmaşii tăi şi ei să te urmărească sau timp de trei zile să fie ciumă în ţara ta”. David alege ciuma de trei zile şi 70.000 de oameni mor. În sine, recensământul nu este reprobabil, căci, altfel, şi primele două numărători, cele ale lui Moise, ar fi fost pedepsite. Păcatul lui David a constat în faptul că a declanşat recensământul la îndemnul vrăjmaşului: „Atunci s-a sculat satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărarea israeliţilor”.

Lăsându-se ispitit, David a atras pedeapsa divină asupra lui Israel. Motivele păcatului lui David pot fi găsite în pericolul pierderii moştenirii primite şi în caracterul militar al recensământului, David numărând „bărbaţi vârstnici, buni de război”. Cele două motive se subsumează unui al treilea: dacă recensământul era eminamente un act religios, în cazul lui David, scopul a fost economic şi politic.

 Povestea nouă: conducătorii jefuiesc, poporul plăteşte

Recensământul nu este bun sau rău, binecuvântat sau blestemat, felul lui depinde de scopul pentru care este realizat, ca, de altfel, toate faptele oamenilor. În plus, scopul nu scuză mijloacele, chiar dacă astăzi zicerea machiavelică este frecvent invocată ca o adevărată cale de conduită în viaţă, care vedem unde ne-a adus.

Recensământul prin care tocmai am trecut, bâlbâit şi contestat, va rămâne incert în ceea ce priveşte iniţiatorul. Scopul e sigur, de a obţine informaţii economice şi de a le folosi politic. Prin deducţie, cele două certitudini ar putea elucida şi misterul iniţiatorului. Caracterul privat al acestui recensământ este neîndoielnic, beneficiară fiind garnitura politică aflată la putere, cu obiectivul de a folosi bazele de date pentru câştigarea următoarelor alegeri, în combinaţie directă cu următoarea mişcare pe care speră să o impună României, reorganizarea teritorială. Având informaţii detaliate şi la zi şi generând o situaţie electorală inedită prin desenarea unei noi structuri administrative teritoriale, se creează posibilitatea unui imens furt. Cei care conduc jocul vor putea introduce în sistem, în etape, atâtea furăciuni câte au nevoie pentru a răsturna în favoarea lor realitatea electorală: mituirea directă a alegătorului cunoscut ca dispus să se vândă; adăugarea în urne de buletine false ale unor persoane reale, dar neprezentate la vot; trucarea proceselor verbale; denaturarea algoritmului de calcul al rezultatului final. Orice dovadă a furtului va putea fi lesne pusă pe seama imperfecţiunilor „inerente” noii structuri electorale teritoriale şi, la nevoie, pe haosul „firesc” creat de prima folosire a listelor electorale şi a disfuncţionalităţilor proaspetelor structuri organizatorice ale birourilor electorale locale. Dacă se va ajunge cumva în instanţă şi dacă printr-o minune adevărul ar ieşi la iveală, după ani şi ani de judecată, va fi prea târziu, căci puterea politică câştigătoare îşi va fi consumat poftele. Va fi guvernat îndeajuns ca să-şi regenereze capacitatea de a fura şi alegerile următoare.

Recensăminte sau alegeri, aceleaşi furtişaguri.

* Vezi Recensământul păcătos – Lect. Dr. Alexandru Mihăilă – Ziarul Lumina

Acum două zile, la deschiderea Festivalului Naţional de Teatru, ministrul culturii din România, domnul Kelemen Hunor, a ţinut un discurs de cinci minute în limba maghiară!

Ieri, în cadrul slujbei de canonizare a mitropolitului Ardealului, Andrei Şaguna, preşedintele Traian Băsescu a ţinut un discurs în catedrala din Sibiu, după care s-a fotografiat înconjurat de înalţii ierarhi ai bisericii române.

Limba română, creştinism… securism?

Regele şi Hahalera

 Am scris cândva o piesă de teatru, Ultimul Împărat, despre un măscărici care, uzurpând tronul regelui, vestea Sfârşitul şi chema Apocalipsa. Povestea măscăriciului cocoţat pe tron şi-a găsit o întrupare mai dură şi mai sordidă decât mi-am putut eu imagina. Mai gravă şi mai dezastruoasă, prin faptul că a pus în operă sfârşitul unei ţări care, dincolo de precarităţile istorice prin care a trecut, reuşise să-şi păstreze un profil onorabil. Odată cu preşedinţia lui Traian Băsescu, România este târâtă spre cea mai joasă condiţie, iar poporul, transformat în populaţii migratoare, cel mai adesea abrutizate, mitocanizate, după chipul modelului suprem – preşedintele-măscărici. Materialul slab al acestei mase de cetăţeni-moluşte şi abilitatea Securităţii redivivus puse în slujba Stăpânului au făcut ca astăzi România să fie devastată, desfigurată. O ţară care îşi mai trăieşte doar disperările, care uită în fiecare zi câte puţin cine a fost, cine ar mai putea fi. Sufletul din ce în ce mai pustiit, trupul sfâşiat de haitele de jefuitori, privirea îngrozită ca într-un viol care nu se mai sfârşeşte.

Urcat pe tron, măscăriciul, golan obraznic de felul lui, devine şi mai greţos atunci când percepe în jur pericolul autenticului ce îi reaminteşte că nu este decât cacealmistul care a câştigat potul cel mare în care românii şi-au pierdut viitorul. Aşa se simte pesemne Traian Băsescu în preajma Regelui Mihai, fapt ce explică şi reacţia bădărană pe care a avut-o la invitarea suveranului în plenul parlamentului pentru a fi omagiat cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. E mândru că posedă o ţară precum pe blonda guvernării sale şi că Istoria şi personajele ei sunt obiectul bătăii lui de joc. I-a ţinut isonul mitocănesc Ioan Oltean, un fel de măscărici al măscăriciului, ce-şi întrece şeful în glume de prost-gust, lucru altfel dificil de realizat. Singurul portocaliu care a rostit ceva în răspăr, în contextul cazon al partidului gestul putând fi considerat unul curajos, a fost Theodor Paleologu, al cărui părinte se învârte deseori în pământ de ruşine pentru faptele politice ale fiului său.

Până la aniversare, printre două înjurături adresate Regelui, Traian Băsescu ne-a anunţat că nici viitorul nu mai e ce-a fost, vine din nou criza, poporul va trebui să strângă iar cureaua pentru ca haita sa de prădători să aibă de unde jefui mai departe. În România, Traian Băsescu a dat startul Jocurilor Foamei!

 Un preşedinte la plesneală

Cel Groaznic, cel Frumos, cel Înalt… Istoria i-a reţinut pe mulţi după poreclele lor – calităţi ori defecte, năravuri şi apucături, abilităţi sau slăbiciuni în ochii poporului. Uneori supranumele, chiar şi în cazul unor dictatori, s-au dovedit o amară bătaie de joc, aşa este cazul lui Ceauşescu numit Cizmarul sau Ceaşcă – apelativ de-a dreptul ilar.

Sub ce nume va rămâne în memoria românilor Traian Băsescu? Acum i se spune Zeus, Chiorul, Marinarul, Stăpânul… Marinarul are multe şanse să reziste, nu atât pentru că invocă vechea sa meserie, ci pentru că aduce aminte de cel care a făcut dispărută flota. I se va mai putea spune Demolatorul, Distrugătorul, Prădătorul, după vocaţia de a face praf şi pulbere tot ce atinge. Poate Îmbârligătorul, Încaieră-i-drace! sau Calcă-pe-cadavre, după apucăturile sale politice. Ori Plângăciosul, Boxerul…

Prestaţiile lui sunt deosebit de ofertante pentru a inspira porecle suculente, în schimb atribute precum cel Mare, cel Luminat, cel Învăţat nu i se vor potrivi niciodată, neavând nicio legătură cu personajul. Traian Băsescu este un veritabil preşedinte la plesneală. Fiind un farsor autentic, preşedinţia lui a făcut ca istoria României să fie o întâmplare în consecinţa intereselor economice ale camarilei sale. Transformând o lume normală într-una improvizată, România a devenit o republică-manea, o băşcălie de ţară condusă de un preşedinte-băşcălie. „Democratul” populist şi „jucător” stabileşte, prin Traian Băsescu, un profil nou dictatorului contemporan.

Aparţinând vechii Securităţi, Băsescu ajunge exponentul Securităţii redivivus cel mai sus cocoţat în ierarhia statului. Securitatea redivivus nu a fost niciodată mai puternică, dar nici România nu a fost vreodată mai trădată de chiar corpul ei de elită menit să o apere. Cu siguranţă sunt în serviciile secrete şi profesionişti care îşi iubesc mai întâi de toate meseria şi ţara, chiar dacă „…nu mai există societate. Există o elită de securitate transnaţională care împarte lumea, folosind impozitele noastre”. Afirmaţia şocantă îi aparţine lui Julian Assange şi a fost făcută pe 8 octombrie la Londra. La câteva zile, la Bucureşti, partidul de guvernământ, prin deputatul Cezar Preda, susţinea un proiect de lege menit să  reînvie Direcţia a VI-a a Securităţii, prin crearea unei structuri de cercetare penală în interiorul SRI! În acest context, porecla care îi va rămâne va fi poate Redivivus Maximus sau Preşedintele-după-miezul-nopţii, zicere ce ar ilustra perfect situaţia în care Traian Băsescu, din perdant seara, la închiderea urnelor, devenea câştigător cu doar câteva voturi în plus după miezul nopţii, atunci când umbrele au propria lor aritmetică.

Totuşi, dintre toate poreclele, Hahalera…

sunt susţinătorii fideli oricărui conducător-măscărici.

Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măscărici, dar care n-au avut ambiţia să se caţăre într-atât de sus, încât să aibă puterea de a-şi pune ibovnicele ministru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, impostorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct primar, pe când al conducătorului-mojic ajunge politică de stat. Preşedintele-caricatură, schimbând în grotesc viaţa poporului, face ca pulimii să i să pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.

Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are mereu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scrupule autoritatea morală, osanalele sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înălţătoare. Plin de petice, reşapat de atâtea guvernări sub care a prosperat folosindu-şi puterea de persuasiune, intelectualul gonflat fâsâie plin de importanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente filozofice, ardei iute şi neologismele rămase de la talk-show-ul de cu seară. Dedulcit la zaharurile vieţii publice, iubeşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cultură germană, în definitiv. Măscăriciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o finanţare de la buget, o învârteală filozofică… pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe manelişti –  concurenţa dă valoarea! Tinere zărghite, excitate de înghesuiala de vorbe măreţe, sunt dispuse să se sacrifice  instant pentru a-şi trece în palmares un trofeu, cam libidinos, dar care are emisiune de cultură la televiziunea de stat şi căruia preşedintele ţării îi trimite avion la scară ca să meargă la plajă… Când ai limbă lată şi eşti intelectual şmecher, viaţa devine o siestă prelungită, o şuetă plină de şarm.

Uneori măscăriciul şi gonflatul se mai hârjonesc ca nişte băieţandri puşi pe rele care, după ce s-au jucat împreună sub acoperire, luaţi la întrebări de ce s-au înhăitat unul cu altul, le e greu să nege că cine se-aseamănă se-adună. Se ameninţă reciproc că vor spune lumii adevărul despre cât de mică au conştiinţa, cât de moale le e caracterul. Pericolul e că toate aceste pârăciuni pot ridica unele semne de întrebare pulimii care nu trebuie să fie zdruncinată din credinţa că guvernarea e blondă, are fusta strâmtă şi până la fund, iar preşedintele-mare-sculă o călăreşte cum vrea. Tot aşa cum pulimea nu trebuie să ştie că e criză. Pulimea trebuie să creadă că măririle de salariu şi alte stimulente, zise mite electorale, le vor fi date de preşedintele-şmecher-mare, că el are de unde şi nu din crize şi din furăciuni. Clar?! La bogaţi şi la moguli să fie criză! Corect?!…

Devoalându-şi impostura, măscăriciul nu mai are popularitate, are doar populime. De aceea se va întoarce mereu la pulime, e tot ce i-a mai rămas alături de intelectualii care gândesc cu stomacul.

„Alo, fabrica de biciclete Tohan?… Vă rog cu Maricica de la focoase!”

Un tren cu armament e jefuit ziua-n amiaza mare, în timp ce mecanicul de locomotivă vinde motorină iar poliţiştii se uită la televizorul din dotare. S-au prins de furt abia a doua zi, altfel au exersat la fiecare oprire camera de luat vederi, de parcă menirea lor era să facă un documentar pentru retardaţi despre rugină, caniculă şi scurgere a timpului, filmând vagoanele inerte şi sigiliile virgine. Misterul rămâne: ce au văzut poliţiştii la televizorul din dotare din vagonul special amenajat pentru confortul vigilenţei lor. Ce i-a captivat într-atât?… Nu putea fi decât fascinanta Românie care trăieşte din penibil în penibil, din jenant în mai jenant: bacalaureat la jumătate, titularizări pentru repetenţi, NUP-uri pentru politicieni veroşi, behăielile oierului latifundiar, zicerile parlamentarului cu compas, echer şi tomberon, lupta pentru copil dintre caraghiosul pervers şi inocenţa iubirii până la ultimul ban. Sau poate deznodământul divorţului unui macho cu o nimfo, ori discursul intelectualilor cu suta lipită pe frunte interpretând prompt indignarea că preşedintele nu i-a dat şi-un cap în gură Regelui… România umple televizorul, încât n-o mai auzi şi n-o mai vezi decât pe ea, în toată mizeria şi durerea degradării sale.

În atare condiţii, cine mai bagă de seamă că autorităţile au dat undă verde concesionării celui mai mare zăcământ de aur din Europa, aflat la periferia ei, acolo unde guvernanţii se comportă ca pe maidan, făcând legea comisionului din orice? Şi asta într-un moment în care marii bancheri ai lumii discută din ce în ce mai aplicat despre nevoia de a bate monedă din metal preţios, ca singura soluţie la cacealmaua masei monetare tipărite fără acoperire, iar aurul ajunge pe burse la cea mai mare valoare din istorie!

Ce ţară e aia care merge încet, dar sigur, spre graniţele ei, timp în care guvernanţii se uită tot la televizorul din dotare numărând şpăgile, ca apoi, tot ei, să-şi filmeze istoria statului pe loc, vreme în care mecanicul de la Cotroceni mai prăduieşte puţinul combustibil care ne putea întoarce acasă? Ţară care mai are un pic şi iese din ea însăşi, împrăştiindu-se irevocabil în toate zările. O ţară în care mămăliga, oricât ar fierbe, nu dă în foc, ţară cinematografică pentru telespectatori mulţi, dar… cuminţi.

Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. – Neagu Djuvara

 „Toată viaţa mea n-am putut să scuip, nici să înjur, nici să divorţez. Şi-acum vine Boc şi-mi taie pensia ?!“ – au fost cuvintele unui bătrân ofiţer român indignat. Sentimentul datoriei, respectarea ordinelor îi face pe angajaţii din structurile militarizate să aibă un comportament modificat şi în viaţa civilă, cea la vedere. Poate că aşa se explică reacţia unora, precum Andrei Pleşu sau a altor intelectuali în serviciul puterii care au scăldat-o sau au tăcut la afirmaţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu referitoare la regele Mihai şi mareşalul Antonescu.

Pentru unii nu pare a fi doar expresia unei promiscuităţi morale, a unei curvăsării intelectuale, ci pur şi simplu disciplină asumată până la capăt. Pentru Tismăneanu – istoricul, cel care şi-a renegat tatăl doar pentru că Băsescu avea de bifat condamnarea comunismului, reacţia a fost predictibilă, însă pentru Tismăneanu – evreul, ca şi pentru alţi intelectuali ghedesişti care şi-au construit cariera şi bunăstarea mai degrabă pe apartenenţa la aceeaşi etnie, tăcerea e stranie. Şi în cazul lor, gradul să fi bătut memoria sângelui? Amintirea Holocaustului să fi încetat să-i mai tulbure pentru că prezentul cazon e mai profitabil? Nu putem să ne prefacem că pogromul de la Iaşi ori masacrul de la Odessa nu au existat. Dacă pe noi, românii, încă ne doare, ei de ce tac, de ce sunt evazivi într-un caz în care ar trebui să nu aibă nici o ezitare?… Doar Radu F. Alexandru a fost limpede, numai că reproşul său pare să fi fost unul calculat, legat de încercările de a deveni şeful comunităţii evreieşti din România, prin gestul său adăugând o pagină ce va cântări greu la viitorul dosar de candidat.

Grotesc peisajul intelighenţiei româneşti: istorici pârâţi, profesori universitari ce bat din călcâie, filozofi ce toarnă laude băloase în paharul preşedintelui, scriitori şi ziarişti trompete de partid… Ieftini ori acoperiţi cu simţul datoriei ofiţereşti, ei sunt dizeuzele intelectualiste ale marelui cor al profitorilor.

Într-o ţară în care lupta împotriva corupţiei este politică de stat, corupţia este politică de stat.

Suferim ca în vreme de război, trăind în timp de pace. Război fără război? Suportăm zbateri grele, dar nimic bun nu se naşte… E războiul nevăzut pentru perpetuarea răului ce provoacă chinurile nefacerii: România îşi avortează viitorul… Mâine va fi o zi mai disperată ca azi, ieri eram încă un popor.

Miza războiului nevăzut este enormă: libertatea celor aflaţi la putere. Traian Băsescu şi mafia pe care o patronează (Bordura e un element cu care a apărut civilizaţia – Adriean Videanu – B1TV) ştiu că dacă vor fi dislocaţi de la guvernare vor lua, mai devreme sau mai târziu, drumul puşcăriei. Doar ei cunosc cu adevărat dimensiunea jafului pe care l-au făptuit. Noi, oricât de intuitivi am fi, zărim doar o mică parte (Când mă uit la oamenii din jurul lui Blaga văd 300 de ani de puşcărie – Cozmin Guşă – Evenimentul zilei). Rămânerea la putere este vitală nu doar pentru politicienii portocalii, ci şi pentru unii judecători şi procurori, parte din serviciile secrete, funcţionari publici şi oameni de afaceri branşaţi la resursele statului pentru a le transforma în bani personali şi de partid. Piramida obedienţei cointeresate (Discursul preşedintelui mi s-a părut unul echilibrat, nu pot decât să-l aplaud şi nu doar din slugărnicie – Andreea Vass – TVR Info) ce constituie elita prădalnică a ţării. Având ca miză propria existenţă, au devenit mai puternici şi cu mare capacitate de regenerare. Dobândind conştiinţa haitei, nici nu vor fisura uşor (Nu putem spera să fim atât de norocoşi să găsim tot în PDL şi imediat încă un Traian Băsescu – Elena Udrea – România liberă). Expansivi şi tenaci ca buruiana, vor năpădi peste tot sufocând, se vor agăţa de orice posibilitate de a supravieţui în detrimentul celorlalţi.

Alternativa e să jefuiască în continuare, să încalce orice regulă, orice lege, să distrugă chiar şi România dacă e nevoie, dar să rămână la guvernare. Altfel, ani grei de pârnaie îi aşteaptă, în van vor fi fost viloaiele şi banii strânşi (Clasa politică nu vrea să se ducă la închisoare, vrea să fure în continuare – Monica Macovei – Deutsche Welle). Nu au scrupule, nici logică, nu mai există limite. Totul sau nimic! Mai multă prăduire, mai mari nelegiuiri. Ori vor supravieţui îngenunchind o ţară întreagă, ori, după ei, potopul. Pe viaţă şi pe moarte! – este jocul în care ne-au împins şi pe noi. Miza pare infinit mai mică pentru noi încât o bagatelizăm (E plină piaţa de foarte mulţi oameni care l-au făcut pe Băsescu preşedinte – Traian Băsescu – România liberă) ca pe o boală care nu omoară abrupt, ci năruie câte puţin în fiecare zi. Când ne vom da seama că şi pentru noi miza a fost tot viaţa ori moartea, va fi prea târziu, istoria este incurabilă.

Atât de multe, de grave şi de dese sunt ştirile despre hoţiile puterii, încât, prin suprasaturaţie, pe cele mai multe ajungem să le considerăm banale. Ceea ce acum câţiva ani ne-ar fi scandalizat, astăzi ne lasă reci. Furtul şi ilegalitatea sunt la ordinea zilei, fac parte din cotidian. Când jaful este dublat de incompetenţă, tabloul spolierii devine delirant (Toate curvele s-au apucat de guvernat. Sunt multe al dracului, din păcate – Radu Mazăre – TVR1). Delirul maxim apare din disperare, precum propunerea reorganizării teritoriale. 8 din 41 e cacealmaua prin care Băsescu forţează din nou şansa de a fura la vot în marea harababură stârnită de schimbările aiurea făcute. Aparent, o mişcare cu scopul doar de a scoate UDMR-ul din cărţi, în fapt, o manevră cu efect direct în trucarea cifrelor la următoarele alegeri. Ce contează că soarta României e pusă la bătaie şi că cine va şti să-l şantajeze eficient va umfla potul cel mare – dezmembrarea ţării?! Contează doar că portocaliii au o schemă de joc la care, adăugând bancnote de 50 sau de 100 de lei, pachete cu zahăr-ulei-făină, câteva flăcări violet şi alte „argumente” electorale, şansa se transformă în plan ce poate fi împlinit. Pentru că în vreme de criză şi parte din popor este la ofertă, cea ieftină, ocultă şi iubitoare de bingo (E paranormal că am avut de ales la prezidenţialele noastre între doi angajatori ai lui Aliodor Manolea – Alina Mungiu – România liberă).

Trăim cu toţii un final de poveste, într-o post-societate, o post-democraţie şi o post-economie. Până şi războaiele au ajuns postmoderne, cu armele ce nu mai sunt vizibile, ci subtile precum epidemiile, naturale precum cutremurele devastatoare şi extremele climatice dezlănţuite local. Doar politica (Am devenit normal, am apucat să vă spun? – Marean Vanghelie – Mediafax) şi dictatura rămân la fel de barbare, disimularea lor ce s-a mai rafinat.