Norii mei

Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar când am venit v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti! – Constantin Brâncuşi

La târgul de carte ce a avut loc săptămâna trecută, cel mai bine s-a vândut televizorul. Succes au avut Mihaela Rădulescu, Urzeala tronurilor – carte minunată ajunsă vedetă datorită ecranizării în serial de HBO şi alţi câţiva autori, figuri de serviciu pe micile ecrane. Nebăgate în seamă au rămas multe cărţi preţioase care nu-şi mai găsesc locul într-o lume întoarsă pe dos. Impostură şi valoare de-a valma în imensul malaxor care este televiziunea – expresia unei lumi din ce în ce mai puţin ordonate pe merit, în care entropia estetică metisează adevărul cu minciuna.

Un recent studiu european plasează România, ca de multe alte ori, pe ultimul loc, de data asta în ceea ce priveşte consumul de bunuri culturale (cărţi, teatru, cinema, concerte, muzee şi expoziţii), dar şi cu cel mai mic procent de scriitori sau artişti creativi (sculptori, pictori, compozitori etc.) din totalul angajaţilor. Dacă pentru alte categorii, precum consumul de săpun şi pastă de dinţi, bugetul familial, mortalitatea infantilă, cele mai proaste locuinţe…, ultimul loc ni se pare chiar şi nouă normal, chestiunea cu cultura nu prea ne pică bine, pentru că aveam senzaţia că suntem un popor super-cultural – mit ce părea de nedistrus. După ce mai întâi am aflat că 40% din români au ajuns analfabeţi, acum trebuie să ne resemnăm şi cu eticheta de cei mai puţini culturali dintre europeni. De resemnat ne resemnăm uşor, stă în felul nostru de  a fi, dar aveam nişte pretenţii, aveam şi noi o cărămidă cu care la nevoie ne băteam în piept. Acum ne-au luat-o şi pe-asta. Depresiv!

Concluzia statisticii europene s-a putut verifica cu ochiul liber parcurgând holurile din ce în ce mai mari şi mai libere ale Bookfestului. Standuri reduse ca număr şi suprafaţă, participanţi mai puţini, decimaţi de molima sărăciei, cumpărători răriţi, veniţi mai degrabă să admire, decât să-şi facă provizii pentru bibliotecile personale. Există termometre naturale pentru economie, indicatori empirici mai demni de încredere decât orice gargară a puterii. Cartea, felul în care ea se vinde sau nu, este un senzor fin pentru starea de bine sau de rău a puterii de cumpărare a românului. Cartea e un produs imediat dispensabil, de aceea a ajuns astăzi să nu mai aibă parte de cititorii pe care îi merită. Firesc pentru preţul pe care statul îl pune pe educaţie şi pe cultură, care se vede cel mai bine în salariile umilitoare plătite profesorilor, intelectualilor în general. Boc, Băsescu şi alţi decuplaţi de la realitate au ca măsură a stării economiei nivelul de vânzare a produselor pe care doar ei le consumă: maşinile  de lux, ceasurile şi bijuteriile scumpe, cadourile ministeriale pentru amante, hardughiile de case în care nu mai încap. În România numai furăciunile înfloresc tot anul, căci jaful n-a intrat niciodată în criză. De aceea guvernanţii afirmă senin că recesiunea e o amintire, că economia mai are un pic şi va dudui enervant de tare. În ochii lor pare că ne încăpăţânăm să nu trăim decent, refuzând să gustăm momentele de fericire din statisticile oficiale şi, culmea, avem şi tupeul să ne plângem. Nişte inconştienţi nerecunoscători, românii!

Prima oară când spectacolul cărţii de la Romexpo a fost unul trist. Cărţile arătau ca nişte copii părăsiţi, care aşteaptă cuminţi, dar zadarnic, să vină cineva să-i ia acasă. Asta nu a făcut ca indecenţa să absenteze, din peisajul târgului nelipsind intelectualii încorporaţi în solda puterii. N-au mai avut obrăznicia din anii trecuţi când se întindeau la nesfârşite dezbateri „culturale” cu preşedintele lor incultural. Aplecaţi de spate, ca orice slugă cu state vechi, cu privirea ascunsă în pământ pentru a evita să se confrunte cu scârba sau reproşul din ochii vreunui cititor, au turuit cu tupeu despre adevăr, despre libertate, despre valorile naţionale şi marea cultură română – vorbind numai despre ei unei colectivităţi dezbrăcate de discernământ, de puterea de a rezista atracţiei morbide pentru tot ce mişcă pe micul ecran. Delirul a fost atât de mare, încât tovarăşul de şpriţ filozofic al preşedintelui a perorat mai bine de o oră ridicându-şi statuie din vorbe în faţa unui public chinuit de căldură şi varice, dar care continua să se uite la el ca la un televizor cu sonorul defect, semnul mascaradei împlinite.

Trăim o epocă nu doar de mizerie, de umilinţă, ci şi de imbecilizare. Actuala putere politică este atât de distructivă, încât a stâlcit chipul românului, schimonosindu-l prin asemănarea  la care l-a forţat. Pe faţă i-a apărut atitudinea de idiot sigur de sine şi rictusul de mitocan şmecher. Dacă mai e o şansă ca ridurile sărăciei să se atenueze şi crisparea sărăntocului speriat de ziua de mâine să se diminueze, trăsăturile de incult vor putea fi cel mult mascate de grimasa strofocării de a minţi frumos. Marea reuşită a regimului Băsescu-Boc este de a ne fi deformat după chipul lor hâd, de a ne fi făcut asemenea desfigurării lor culturale şi morale.