Feb 09

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt

Jan 21

 

Am primit acest filmuleţ de la un prieten din Lisabona. Nu cred că ştie nici el că am făcut prospecţiuni marine trei veri, în anii studenţiei la Geofizică. Văzând imaginile, am avut pentru câteva clipe sentimentul că sunt din nou la bordul salvatorului Viteazul, pe bătrânele cargouri Moldova sau Marea Neagră, ori pe nava militară de cercetări marine Grigore Antipa, singura la acea vreme dotată cu batiscaf şi echipă de scafandri profesionişti. Eu însumi parcă am trăit în filmele lui Cousteau… Erau nave pe care Institutul de Geologie şi Geofizică, unde mă angajam vara ca muncitor necalificat, le închiria pentru prospecţiuni efectuate pe platoul continental al Mării Negre, în căutare de hidrocarburi. Trei ani la rând, din mai până în octombrie, am „arat“ de la nord la sud şi de la est la vest apele continentale ale Mării Negre.
Cu Viteazul am trăit momentele cele mai tensionate, pentru că se întâmpla să fim nevoiţi să ne încetăm activitatea deoarece salvatorul primise ordin de deplasare în marş forţat la un vapor sau la o platformă de foraj marin aflată în dificultate din cauza furtunii. Dintr-o navă bondoacă şi liniştită, care se deplasa legănându-se ca un Hopa-Mitică, făcută să revină mereu la verticală, se transforma într-o navă etanşă ce-şi tura la maximum motoarele puternice pentru a ajunge cât mai curând la cei care lansaseră SOS. Se cambra urcând fiecare val pentru ca apoi să-şi înfigă prova în şaua dintre valuri lăsând senzaţia că de aici încolo va coborî în adâncuri. După câteva secunde lungi în care aveam impresia că ne afundăm cu adevărat, prova se ridica din nou, cu greu, aruncând un munte de apă peste punţile închise etanş, acolo unde ne adunam cu toţii trăind încordaţi odată cu vasul respiraţia gâfâită a navigării pe o mare care-şi merită numele atunci când se înfurie.

Nov 02

„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”

Nichita Stănescu

În occidentul creştin, crucea este reprezentată simplu, sobru, avându-l răstignit pe Hristos. Pentru ortodocşi, crucea este deseori împodobită, iar Iisus mai mereu absent.  O cruce a faptelor şi a suferinţelor, pe de o parte, şi, de cealaltă parte, o cruce a învierii şi a Bunei Vestiri. O dramaturgie a pătimirilor omeneşti – pentru apuseni, în contrapunct cu saltul făcut spre mântuire al răsăritenilor. Asumarea propriei istorii în care învierea este o dezlegare a poveştii umane, în opoziţie cu eschivarea confruntării cu istoria. Faptă în Occident, preînchipuire în Orient.  Exterioritate – interioritate.

Vâltoarea risipei

Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine  nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.

Scriu pentru a mă citi cineva.

„Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi”

Vocaţia de farsor o aflăm încă din primul act teatral, atunci când Adam s-a ascuns sub o tufă de prezenţa atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Creatorul, spunând despre sine că este Cel care este, a primit replica omului-actor: Eu sunt cel care nu sunt! Teatrul este o ceartă?… Dialogul relatat este şi expresia primei libertăţi pe care omul a ţinut să şi-o declare, cea faţă de Dumnezeu, şi are valoare de act creator în sine, îndreptăţindu-ne să vedem în el începutul artei – în urma unei despărţiri. De atunci, Dumnezeu a comunicat o vreme prin scris, insuflând Sfintele Scripturi. Prin scris se comunică doar când distanţe separă, cu cel apropiat comunici nemijlocit. Continuând să prefere stilul epistolar, omul a umplut bibliotecile cu uriaşa sa corespondenţă. Cu fiecare ficţiune nou creată sporeşte sminteala lumii, vrând parcă să acopere adevărul că inspiraţia sa e de fapt taina comuniunii divino-umane. Fiindcă Dumnezeu nu ne seamănă, a făcut cu discreţie ca despărţirea să nu fi fost totală şi nicidecum definitivă, menţinând interiorităţi reciproce cu noi, chiar şi în situaţia în care omul-scriitor face din Cuvânt (unul dintre numele lui Dumnezeu) unealta îngâmfării sale.

Mântuitorul nu a scris decât pe nisip

Viaţa cere uitare. Ca să ne aducem aminte trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, o dată priceput cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi totuşi uitat.

Poveştile se întâmplă mereu în prezent, pentru că nu s-au întâmplat niciodată, şi asta ca ele să se poată întâmpla întotdeauna şi oriunde. În poveste totul e real, pentru că totul este inventat. De aici şi neîncrederea. Teatrul este o artă a neîncrederii învinse. De aceea întâmplările dintr-o sală de teatru stau sub semnul conspiraţiei (conspiraţie înseamnă să respiri acelaşi aer) şi al comuniunii, al companiei (companie înseamnă să mănânci aceeaşi pâine), transfigurarea textului dramatic în spectacol împlinindu-se prin energia degajată de repetiţii.

Cum pe scenă par a fi spuse poveştile altora, spectatorul s-a retras la locul său. A luat distanţă, pentru că apropierea maximă anulează vederea, iar în teatru a vedea e cel mai important – ochii sunt mai încrezători decât urechile. Imaginile au puterea de a-l lua în stăpânire pe spectator, şi doar pentru asta a venit la teatru, să se facă părtaş poveştii, căci în afara sălilor de teatru poveştile au fost înlocuite cu istorie, în faţa căreia a abdicat demult.

Experienţa ieşirii din turmă

Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, vieţuieşte în poveştile altora nemaiaparţinându-şi. Trăieşte tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul şi toţi îndemnându-l în afară. El însuşi are senzaţia că sună a gol şi atunci alege gălăgia aglomeraţiei, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluţia în sine şi-atunci o aşteaptă doar din exterior. „Nu mai căutaţi în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor şi atât de greu este să-ţi acorzi ţie atenţie.

Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăştii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluţii acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.

Legea gravităţii interioare

Când doi oameni îşi spun Te iubesc!, aceştia nu fac schimb de informaţii şi nici literatură, ci se împărtăşesc unul de celălalt. Eşecul existenţei e să nu iubeşti în concret. Închiderea în sine duce la sinucidere sufletească. O îmbrăţişare e mai cuprinzătoare decât orice tratat de dragoste, e mai puternică decât orice cuvânt de iubire. Împărtăşirea înseamnă dezlegarea liberă a sinelui către celălalt, trecerea în tine a celuilalt. Oricât de desăvârşit ar fi cuvântul, el nu epuizează realitatea, cu atât mai puţin realitatea dramatică în care tăcerea depăşeşte umbra unui cuvânt nerostit.

Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil. 

Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort.

(apărut în Alternatives Theatrales, octombrie 2010)

Oct 19

Asemenea omului-cititor – suflet îmbrăcat în haină de trup, cartea este spirit îmbrăcat în trup de hârtie. Materialitatea cărţii e în contradicţie cu inefabilul ei, cu esenţa ei eliberatoare. Poate tocmai de aceea iubim atât de mult obiectul inventat de Gutenberg.

În epoca digitală, cartea se desprinde de materialitate dobândind fluiditatea mediului, călătorind şi schimbându-şi forma asemenea norilor. Cartea electronică se poate aşeza pe orice dispozitiv, textul nu mai e captiv unei anumite dispuneri în pagină, condiţionările impuse de tehnologia tiparului clasic nu mai trebuie respectate.

Nemira este astăzi prima editură de tradiţie care oferă cărţi electronice pe platformă proprie – link e-books Nemira: http://www.nemira.ro/ebooks/

Lectură plăcută, oriunde v-aţi afla!

Aug 20
img_96571

Insula Sf. Ivan

Pe data de 1 august, anul acesta, se făcea publică descoperirea moaştelor Sf. Ioan Botezătorul într-o raclă găsită pe Insula Sf. Ivan (Ioan), în dreptul localităţii bulgare Sozopol, astăzi oraş turistic la 35 km sud de Burgas, ce purta în Antichitate numele de Apollonia Pontica, ulterior făcând parte din Imperiul Bizantin şi din Regatul bulgar.

Insula Sf. Ivan, cea mai extinsă din Marea Neagră, adăposteşte un far şi clădirile sale anexe, precum şi ruinele Mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul, complex monahal datând din secolele V-VI, construit deasupra unui templu roman. Interesul arheologilor pentru acest sit a fost stârnit din nou în urmă cu 25 de ani şi recent au fost descoperite şi cartate ruinele unei reşedinţe regale, ale unei biblioteci, un zid fortificat şi mai multe chilii.

Panoul care anunţă şantierul arheologic

Panoul care anunţă şantierul arheologic

De curând, săpăturile conduse de arheologul Kazimir Popkostantinov au adus la lumină o raclă-relicvariu din alabastru, zidită în altarul unei biserici vechi, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, din cadrul complexului monahal. Racla, deschisă în prezenţa oficialilor Bisericii şi statului bulgar, conţine moaşte ale Sf. Ioan Botezătorul – părţi ale unui braţ, ale tălpii piciorului, dinţi şi un os facial. Arheologii consideră că aceste moaşte au fost donate mânăstirii de pe Insula Sf. Ivan de către Patriarhia Constantinopolului, fără a preciza exact momentul daniei.

Şantierul arheologic, pe fundal oraşul Sozopol

Şantierul arheologic, pe fundal oraşul Sozopol

Locul unde au fost găsite moaştele

Locul unde au fost găsite moaştele

Dezvelirea unui osuar comun

Dezvelirea unui osuar comun

Moaştele, considerate autentice de clerul bulgar, au fost predate Episcopului Ioaniki de Sliven care le-a încredinţat bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Sozopol, biserică ce mai deţine moaşte ale Sf. Andrei şi o bucată din lemnul Sfintei Cruci.

Frontispiciul bisericii cu hramul Sf. Gheorghe

Frontispiciul bisericii cu hramul Sf. Gheorghe

Oficialităţile bulgare au fost deosebit de entuziaste de această descoperire, văzând-o ca o nouă sursă de venituri pentru bugetul ţării prin turismul religios pe care ar trebui să îl genereze: „Consider că Sozopol va fi Noul Ierusalim” – Bojidar Dimitrov, ministrul Turismului; „Guvernul bulgar se uită la descoperire ca la o mântuire de ordin financiar… descoperire care ar putea face minuni pentru economia şi pentru turismul ţării” – Wall Street Journal. Un ultim amănunt: logoul turismului bulgar conţine crucea creştină!

Biserica Sf. Gheorghe

Biserica Sf. Gheorghe

Având aceste informaţii, am fost săptămâna trecută la Sozopol şi pe Insula Sf. Ivan. Am vizitat şantierul arheologic, fiind martorul dezvelirii unui osuar comun, şi am vorbit cu un arheolog ce coordona în acel moment lucrările de excavaţie. Acesta mi-a dat detalii privind locul exact unde a fost descoperit relicvariul de alabastru. În rest, insula este un bolovan imens, pustiu şi arid, singura clădire fiind cea a farului. La mică distanţă de insulă se vede sistemul de balizare al unei ferme de midii realizate pe bani europeni şi care alimentează toate restaurantele din partea de sud a litoralului bulgăresc cu scoici proaspete, aşa cum partea de nord este deservită de ferma din largul orăşelului Durankulak. Pe insulă n-am întâlnit niciun alt pelerin sau turist curios, fapt ce contrazice afirmaţiile oficialilor bulgari conform cărora Insula Sf. Ivan ar fi vizitată zilnic de 3 000 de oameni, ca urmare a descoperirii făcute aici.

harta1Revenit în Sozopol, am mers direct la biserica cu hramul Sf. Gheorghe unde, din nou surpriză, nu am avut parte de înghesuială. În afara unui poliţist şi a unui soldat ce păzeau discret cutia transparentă în care erau depuse moaştele Sf. Ioan Botezătorul, niciun alt semn nu trăda prezenţa preţioaselor relicve creştine. Aşa că am putut trăi în tihnă clipe de linişte şi reculegere, cum nu ai parte în alte locuri asemănătoare. Dorinţa de a aduce acasă măcar un pliant, căci fotografiatul era interzis în interiorul bisericii, mi-a fost refuzată, pangarul neavând nimic care să amintească de moaştele pe care biserica le adăposteşte. Mărturia mea este singura dovadă că ele există şi totodată un îndemn de a merge şi voi acolo până ce locul nu va deveni o conservă turistică.

Mar 09

Viaţa on-line

Chiar dacă nu există încă un Big Brother, el se poate întrupa oricând. Viaţa noastră privată a ajuns bun public, viaţa personală şi cea profesională au devenit o ofertă compactă. Lăsând peste tot urme, suntem permanent reperabili, în special de cei din ungherele întunecoase ale societăţii. Telefonul mobil, IP-ul computerului şi cartea de credit ne expun mereu, dezvăluindu-ne coordonatele geografice alături de istoria plăcerilor, consumurilor şi obişnuinţelor noastre. Cineva, undeva, poate şti orice despre noi.

Sfera privată a dispărut. Dacă vrei să exişti, pentru prieteni sau pentru mediul în care activezi, nu-ţi mai poţi permite libertatea de a nu fi „conectat”, de a fi „off”. Eşti obligat să fii „on”, să fii vocal, sincron, apt şi disponibil. Ne supunem unui nou drum al vieţii, eu-l ia calea e-ului. Pentru asta pervertim limbajul, stâlcim limba, existăm bidimensional ca într-o lume video. Reducem relaţiile numai la interactivitate, producem şi consumăm mai degrabă gadgeturi, deoarece de altceva ori nu mai ştim, ori nu mai avem timp să ne bucurăm. Totul trebuie să se petreacă fără efort, să scutească timp şi neapărat să fie „fun”. www-ul a devenit un loc de trăit, un mod de a trăi. E mai mult decât un refugiu. E locul unde poţi fi cineva sau alt-cineva, unde te poţi ascunde, dar şi unde poţi ajunge erou.

Citeste mai departe »

Mar 08

Motto: „Când ştii exact ce trebuie să faci nu laşi loc minunilor.”

Interesul dramaturgului pentru repetiţiile de teatru nu are nimic paradoxal atât timp cât îl macină procesul prin care textul său este, după caz, batjocorit sau îmbunătăţit. Asta în situaţia în care, de cele mai multe ori, tocmai dramaturgul este marele exclus din  procesul de ridicare a spectacolului. Indignat, revoltat sau doar curios, dramaturgul simte nevoia să afle de ce anumite fraze pe care le-a scris sunt eliminate sau modificate drastic, de ce altele trec dincolo de proba repetiţiilor integrându-se nealterate în materia teatrală. Această imensă sete de a cunoaşte mecanismele intime ale repetiţiilor are ca scop perfecţionarea propriei scriituri, cât mai aproape de condiţia ideală în care textul să-i fie reprezentat fidel în spectacol. Dramaturgul lucid nu uită nici o clipă faptul că un spectacol de teatru este proiecţia colectivităţii, că textul său este perceput de cele mai multe ori de regizori ca un pre-text dramatic şi nu ca o partitură de interpretat în acelaşi timp exact şi foarte personal. În schimb, visează să scrie un text care să conţină toate premisele de a fi respectat la virgulă.
Citeste mai departe »