Norii mei

Viaţa on-line

Chiar dacă nu există încă un Big Brother, el se poate întrupa oricând. Viaţa noastră privată a ajuns bun public, viaţa personală şi cea profesională au devenit o ofertă compactă. Lăsând peste tot urme, suntem permanent reperabili, în special de cei din ungherele întunecoase ale societăţii. Telefonul mobil, IP-ul computerului şi cartea de credit ne expun mereu, dezvăluindu-ne coordonatele geografice alături de istoria plăcerilor, consumurilor şi obişnuinţelor noastre. Cineva, undeva, poate şti orice despre noi.

Sfera privată a dispărut. Dacă vrei să exişti, pentru prieteni sau pentru mediul în care activezi, nu-ţi mai poţi permite libertatea de a nu fi „conectat”, de a fi „off”. Eşti obligat să fii „on”, să fii vocal, sincron, apt şi disponibil. Ne supunem unui nou drum al vieţii, eu-l ia calea e-ului. Pentru asta pervertim limbajul, stâlcim limba, existăm bidimensional ca într-o lume video. Reducem relaţiile numai la interactivitate, producem şi consumăm mai degrabă gadgeturi, deoarece de altceva ori nu mai ştim, ori nu mai avem timp să ne bucurăm. Totul trebuie să se petreacă fără efort, să scutească timp şi neapărat să fie „fun”. www-ul a devenit un loc de trăit, un mod de a trăi. E mai mult decât un refugiu. E locul unde poţi fi cineva sau alt-cineva, unde te poţi ascunde, dar şi unde poţi ajunge erou.

Vieţuirea în mediu social a ajuns o pauză luată între două intrări pe net. Iar atunci constatăm că existăm în şi prin proiecte, mai mereu ale altora. Senzaţia de copleşire o depăşim cu seninătate, amintindu-ne că, de fapt, viaţa în off e doar o sincopă. Revenind în reţea, ne bucurăm că organizarea piramidală odată suprimată a dematerializat managementul, redefinindu-ne matricial. E democraţie, e libertate. Însăşi ideea de ierarhie a devenit stânjenitoare şi vetustă. Valoarea, în orice ipostază o invocăm, a ajuns doar o problemă de rating. Mesajul înseamnă audienţă!

Având pregnantă conştiinţa ecranului, ne trezim uneori rătăciţi în faţa televizorului. Ne amuzăm rezervat, ca nişte iniţiaţi, de faptul că producţia celor mai fabuloase scene de televiziune este făcută de amatori şi nu de profesionişti. Paradoxal, pentru ceilalţi, dar nu şi pentru noi, creaţia programată a marilor televiziuni nu atinge performanţele de audienţă obţinute (cu nişte biete telefoane mobile sau cu camere de filmat rudimentare prin comparaţie) de producătorii particulari – martori sau trăitori ai cutremurelor, ai tsunami-urilor şi cruzimilor semenilor. Evident, atunci când vorbim de rating la maximum, amatorismul bate profesionalismul. Pentru cei care au luat calea e-ului nu mai e nicio mirare că un filmuleţ pe YouTube poate avea zeci de milione de accesări. Că o trăsnaie filmată în pripă poate fi mai vizionată decât o montare grandioasă. Că un viral e mai eficient uneori decât un videoclip publicitar clasic. Publicitatea s-a transformat într-o promisiune cu conţinut atractiv. Ea se insinuează oriunde, încercând parcă să se substituie poveştii înseşi.

Invazia divertismentului ne plasează preferinţele la intersecţia amuzamentului personal cu cel profesional. Starea de amuzat este echivalentă stării de sedat. Nu mai vrem să aflăm ceva, dorim doar să ne simţim bine şi să dobândim doar acele infomaţii care ne fac imediat eficienţi. Nu mai este important ce a fost, ce este, ci doar ce-i pe cale să se-ntâmple. Istoria se surpă pe buza prăpastiei care ne separă de ce am fost cu o clipă în urmă. Viitorul rupt din rădăcinile sale, şi pentru faptul că este de cele mai multe ori deja antamat, e digerat a doua oară. Anticipându-i gustul, suntem scutiţi de spaima unei indigestii.

Comunicam cândva unul-cu-toţi. Acum comunicăm câţiva-cu-toţi. Suntem pe cale să comunicăm toţi-cu-toţi. Cu cât devenim mai mulţi noi, aceşti toţi, constatăm că actul comunicării noastre nu mai provoacă efecte, nu mai are forţă umană. Sute de mii de petiţionari on-line nu au puterea de convingere a unui grup revoltat format din câţiva indivizi hotărâţi. Cu milioane de petiţii electronice nu se mai poate face o Revoluţie Franceză. Şi toate acestea din cauza supunerii oarbe în faţa unei duble dictaturi: dictatura vitezei către nicăieri şi dictatura transparenţei spre gol, spre nimic, spre vid. Viteza distruge conţinutul, iar transparenţa spulberă profunzimea. Transparenţa nu este adevăr tot aşa cum viteza nu este fapt trăit.

Totul tinde spre de-comunicare.

Cândva, gândind de la nimic la ceva, omul începea să creeze. Astăzi, omul, gândind de la ceva la nimic, se anulează.

Şcoala de-comunicare

Un mare matematician afirma că şcoala distruge capacitatea interogativă a copilului. Depăşind cei şapte ani de acasă, pierdem treptat starea de mirare.

Cu atât mai mult cu cât, recent, paradigma sub care ne transformam în adolescenţi s-a schimbat din cea a lui Paganel în cea a lui Harry Potter, adică de la o lume ce putea fi explorată şi cunoscută la una obscură ce poate fi doar dominată, şi numai prin puterea magiei.

Şcoala creează automate ce deprind procedee de rezolvare a unor situaţii presupuse a fi de tipul celor cu care se vor întâlni ulterior în viaţă. O primă premisă falsă. Dascălii nu sunt capabili să anticipeze adevăratele teme de confruntare ale copilului de peste ani, pentru simplul motiv că profesorii sunt captivi în propriul lor trecut. Se sufocă în fiecare tânăr, din prost început, dorinţa de înţelegere a lumii, stimulându-se doar asimilarea rutinelor, a răspunsurilor la ce se cere. Ce se cere se învaţă. Învăţăm pentru alţii, citim pentru a dovedi altora. Sistemul educaţional este construit cel mai adesea la modul imperativ: „Să se demonstreze, să se întocmească, să se analizeze etc.” Lasă foarte puţin loc ideii de a prospecta, de a dezvolta aptitudini pentru înţelegerea personală a lumii. Lumea trebuie înţeleasă doar aşa cum au înţeles-o alţii. Propria noastră simţire este sufocată, intuiţiei personale i se refuză acceptarea.

Simplificând lumea, în ideea că astfel ar fi mai uşor de a fi percepută, cei care o explică o delimitează în mici feude de cunoaştere, izolate şi, deseori, în antiteză unele cu celelalte. Cuvintele, din ce în ce mai în exces, nu mai au forţa de a numi, de a descrie, decât apelând la negaţie. Vocabularul se restrânge şi odată cu el lumea interioară. Rostite excesiv, uneori fără a le mai înţelege sensul, cuvintele tocite se golesc de logos. Înainte un cuvânt avea puterea de a crea o lume. Astăzi, cuvântul nu mai e capabil să-i descrie acesteia nici cea mai măruntă dintre calităţi.

Înecaţi într-un ocean de vorbe, viaţa a devenit un film mut foarte zgomotos.

Valentin Nicolau
ianuarie 2009