Norii mei

Nu m-am lăsat păcălit de eticheta care încadrează cartea în atenţia juniorilor. Mi-au trebuit două jumătăţi de noapte ca s-o sfârşesc, ziua dintre ele fiind o întrerupere ce a trecut greu.

Literatura pentru adolescenţi păstrează doze mari din anestezicul cu care poveştile copilăriei paralizează cruzimea realităţii şi durerea ce ar putea să o inducă. Romanele pentru juniori vestesc, de cele mai multe ori, o lume frumoasă sau doar fabuloasă, în care se poate trăi până la adânci bătrâneţi şi unde Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene au toate şansele să-şi împlinească visurile şi iubirile. Mai de curând, anunţă o lume în care nu puterea cunoaşterii, ci a magiei face din orice tânăr un învingător, un erou adulat. Puţine au fost cărţile ce au înfăţişat poveşti crude, cu adulţi nemachiaţi şi victime pe care nu e dispus nimeni să le salveze. Citind Jocurile Foamei m-am dus cu gândul la Mizerabilii, la Marile Speranţe. Aceast prim roman al trilogiei Suzannei Collins păstrează sinceritatea despre lume, văzând în cititorul imberb puiul de adult căruia trebuie să-i spui adevărul, nicidecum „basme”, spre a-l pregăti pentru ce va avea să trăiască.

Relatând despre existenţa în Panem – rămăşiţă a falnicelor SUA devastate de un cataclism atomic, Jocurile Foamei revigorează ideea unui imperiu decadent ce aplică metoda antică de guvernare panem et circenses. Cartea este un „elogiu” adus televiziunii ca extensie a vieţii. Este „dovada” supravegherii permanente a omului care a cedat puterea deciziei personale către mediile virtuale. Asemenea unui scenariu de film, povestea se dezvoltă ca o posibilă variantă de viitor. De fapt, relatând despre un „mâine”, eroina rosteşte, scrâşnind din dinţi, întâmplări despre „astăzi”, naturaleţea povestirii mascând revolta juvenilă.

Modelul luptei dintre gladiatori este ridicat prin Jocurile Foamei la rangul de înfruntare naţională. Despre arenă aflăm că este virtuală şi fără hotare, schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de strategii/regizorii jocului televizat pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire. În acest colosal reality-show miza este viaţa, eliminarea din joc survenind odată cu moartea concurentului. Uciderea adversarilor este raţiunea competiţiei, dar ca să „performeze” trebuie ca fiecare „tribut” să supravieţuiască foamei care devastează trupul şi conştiinţa şi-i face inapţi să omoare. Pentru cei mai mulţi dintre combatanţi obsesia foamei este zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi. Antrenamentul cotidian al stomacului gol dublat de o voracitate bine educată şi de inteligenţa celui care speculează la maximum cel mai mic avantaj dau şanse la a termina viu şi singur întrecerea. Acest terifiant spectacol de televiziune marchează ritmologia anuală a federaţiei Panem şi are ca public naţiunea întreagă pentru care unica libertate rămasă e cea de  telespectator captiv. Durerea celuilalt, sângele scurs pe ecran, detaliul suferinţei sunt răsplata pentru cetăţeanul-telespectator.

Cine a avut curiozitatea, dacă nu chiar mania, de a se juca pe computer înţelege bine noţiunea de „joc de strategie” în care abilitatea de a supravieţui stă în primul rând în arta de a drămui şi spori „resursele”. Miza este viaţa personajului. Obiectivul, moartea „celuilalt”. Trăim astăzi în plan virtual ce am putea trăi mâine în realitate şi asta ne dă fiori. Niciodată hrana nu a ajuns omenirii, dintotdeauna omul va ucide alt om pentru a o dobândi. Pare să se închidă cercul pe care primitivul l-a început luptând pentru ce avea să numească mai târziu „civilizaţie” şi care îl va şi înfrânge. Golemul din noi pândeşte şi nu e deloc mai puţin feroce, ar putea fi morala. Rafinamentul civilizaţiei face diferenţa într-un singur sens: lupta bestială determinată de foame şi instinctul criminal ajung competiţie televizată, generează sponsori şi pun la bătaie sume uriaşe la casele de pariuri. Ratingul e măsura trăirii emoţionale a cetăţeanului exemplar.

Candoarea cu care Catniss – eroina principală – povesteşte se risipeşte pe măsura transformării ei. Puştoaica sălbatică ce-şi vâna şi culegea hrana din pădurea de dincolo de sârma ghimpată se metamorfozează în femeia ce-şi manipulează primele sentimente de iubire, devenind o autentică vedetă de televiziune. Îşi pierde virginitatea sufletească rămânând doar o fecioară antrenată în lupta cu foamea, învingătoare în faţa morţii. Adolescenta reface prematur pervertirile adulţilor ce-şi consumă la televizor mai întâi viaţa materială, iar apoi sentimentele şi dorinţele. Confirmarea prin altcineva, prin omul iubit, este înlocuită de confirmarea de a fi apărut le televizor. Eroi sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă.

N-aş recomanda această carte celor care ţin la inocenţa copilăriei, le-o va face ţăndări.

Am inventat cărţile ca să putem vorbi chiar şi cu cel absent. Despre Sfântele Scripturi se spune că sunt „o imensă corespondenţă între Dumnezeu şi om”, consecinţă a emancipării omului faţă de Creatorul său, căci până la acel moment comunicarea se făcea plenar, „faţă către faţă”. Cartea presupune o distanţă, ca urmare a unei despărţiri. Toate aceste ne îndreptăţesc să spunem, sus şi tare: cartea apropie! Cartea aduce din nou în comuniune omul cu Dumnezeu, omul cu semenii lui. Dacă reuşeşte să aproprie ce a fost despărţit nefiresc, atunci cartea e o formă acută de iubire. (Nota bene)

Ca cei mai mulţi din generaţia mea – generaţia lui Paganel, a cunoaşterii prin experienţă, inclusiv prin lectură – mi-am început viaţa de cititor cu Jules Verne: „Căpitan la 15 ani“. Titlu care nu le mai spune mare lucru celor foarte tineri. Pentru ei, aparţinători ai generaţiei Harry Potter, alte nume de scriitori au relevanţă, cel mai actual fiind George R.R. Martin cu a sa grandioasă epopee „Cântec de gheaţă şi foc“.

Cine îşi mai doreşte astăzi cu aceeaşi ardoare o carte? Oamenii stăteau la cozi cu orele ca să cumpere mâncare şi cărţi. „Cartea milionarului – Cartea de la Metopolis“ a lui Ştefan Bănulescu, cel care a fost pentru români un Marquez înaintea lui Marquez, mi-a devenit şi mai dragă fiindcă am avut şansa să ajungă şi pentru mine, după o coadă de vreo trei ore. Nu ştiu dacă astăzi un puşti ar mai fura cărţi, dar eu am furat. Din biblioteci, din librării şi uneori de la cunoscuţi care-mi împrumutau inconştienţi volume. În 1752, Papa Benedict al XIV-lea a proclamat o bulă prin care hoţii de cărţi erau pedepsiţi cu excomunicarea. Şansa mea a fost să fur cărţi prin anii şaptezeci, secolul trecut(!), şi să trăiesc o singură spaimă, o dată când un nene dintr-o librărie m-a alergat pe B-dul 6 Martie, fără şanse, pentru că eram şi mai tânăr, şi mai iute de picior. Am mai alergat şi m-am oprit în Cişmigiu, unde, ascuns după nişte tufişuri, am răsfoit cartea şterpelită: „Calea regală“ a lui Andre Malraux.

Tot în Cişmigiu, aveam să-mi consum frenezia după ce-am văzut filmul „Zorba Grecul“, aprins de pasiunea pentru carte, şi, tot ascuns după nişte arburşti, vibram atât de tare, încât am început să dansez, precum personajul meu iubit, Alexis Zorba. Ambele cazuri s-au sfârşit cu sosirea miliţiei. Prima dată m-am ales doar cu mustrări că am călcat iarba, a doua oară m-au dus la secţie, pentru comportament obscen în public… M-au ţinut vreo oră şi pe urmă s-au plictisit şi mi-au dat drumul, pronosticând că la maturitate o să ajung într-un ospiciu, fiindcă eu o ţineam gaia-maţu, că nu făceam nimic rău în parc, ci doar dansam de unul singur. Erau anii comunismului, era încă suportabil, recluziunea şi nebunia devenind totale abia un deceniu mai târziu. De la Malraux am învăţat că prietenia dintre doi bărbaţi e o cale regală, de la Kazantzakis că, în viaţă, când munceşti trebuie să munceşti până la capăt, când iubeşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta şi că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să-ţi pierzi bucuria de a trăi.

Adolescenţa face din fiecare un mare cititor, citim lumea din jurul nostru, pe bucăţi, că e încă prea mare; citim oamenii din jurul nostru, tot fragmentar, căci nu-i înţelegem încă prea bine; ne citim pe noi, pe îndelete, neştiind că nu vom isprăvi vreodată. Tot aşa legăm locuri, amintiri şi persoane de anumite cărţi. Şi invers, vorbind de o carte lecturată demult reînviem figuri, respirăm parfumuri trecute. N-am să uit niciodată noiembrie 1985, când am citit „Război şi pace“. Înainte, începusem cartea de cel puţin zece ori, fără să reuşesc vreodată să trec de pagina 30. Aruncat de repartiţie, ca proaspăt absolvent de Geofizică, aproape de locul unde se agaţă harta în cui, în Maramureş, la Negreşti Oaş, am avut atâta tihnă, încât cele două volume îmi părea că se termină prea repede. Spre sfârşit, număram câte pagini mai am de citit şi, panicat că voi termina prea curând, reluam şi reciteam din spate, doar-doar voi prelungi plăcerea lecturii. La fel ca-n iubire, cărţile se sfârşesc, dar amintirea lor e fără de sfârşit. Le-am uitat titlurile, autorii, însă ştim sigur că sunt topite în carnea noastră, ca orice dragoste

 „Lupul de stepă“ şi „Jocul cu mărgele de sticlă“ nu pot fi uitate. Ele continuă să strige în mine de atunci, din anii aceia. Pe Herman Hesse am continuat să-l citesc şi mai târziu, dar întâlnirile remarcabile nu le avem oricând, ci în momente atât de bine alese, încât, uneori, Dumnezeu parcă ne face cu ochiul că bibliografia de căpăi a fiecăruia dintre noi e lucrul care ni s-a hărăzit, deci ni s-a şi potrivit, încă de la început.

Chiar dacă nu am fost crescut de o bibliotecă şi deseori şi mie mama mi-a spus „Mai ieşi, copile, afară şi trăieşte!“, atunci când mă vedea citind şi iar citind, iar eu cu timpul am întrecut-o în aşteptări de mai mult pe „afară“ trăiam, recunosc că sunt ceea ce am citit. Cu atât mai complicată situaţia mea, cu cât am devenit editor. Rămân un împătimit al jocului cu cărţile care aduc norocul în viaţă, patima de a face cărţi fiind mai mare decât cea de a face bani din ele. Ca scriitor, lucrurile se complică şi mai tare. Citindu-mi-se cărţile, mi se dă înapoi timpul pe care l-am trăit pentru alţii, cu aceeaşi dragoste. Cartea e un dar!

(apărut în Adevărul Literar şi Artistic din 17.12.2011)

Life of flowers from VOROBYOFF PRODUCTION on Vimeo.

http://youtu.be/yflcMj0GpPA

Pe 12 martie anul acesta,  Italia  sărbătorea 150 de ani de la formarea sa şi cu această ocazie, la Opera din Roma a avut loc un concert de maximă încărcătură simbolică, dirijat de Riccardo Muti. Nabucco de Verdi este o operă atât muzicală, cât şi politică, evocând sclavia evreilor din Babilon. În Italia, aria Va pensiero este simbolul dorinţei de libertate a poporului, care în anii 1840 – epoca în care a fost compusă opera – asuprit fiind de Imperiul Habsburgic avea să lupte până la crearea Italiei unite.

Înainte de reprezentaţie, Gianni Alemanno, primarul Romei, a urcat pe scenă rostind un discurs în care a denunţat reducerea de către guvern a bugetului alocat culturii, în condiţiile în care Alemanno este membru al partidului aflat la putere şi fost ministru al lui Berlusconi. Această intervenţie politică, într-un moment cultural cu mare încărcătură simbolică pentru Italia, avea să producă un efect neaşteptat, mai ales că Silvio Berlusconi în persoană asista la reprezentaţie.

Riccardo Muti, dirijorul,  a povestit cum a decurs seara: “De la bun început,  publicul a ovaţionat îndelung. Apoi am început să cântăm. Totul se desfăşura foarte bine, dar când am ajuns la faimoasa arie Va Pensiero am simţit imediat că atmosfera în public devine încordată… În momentul când oamenii au realizat că aria  Va Pensiero era pe cale să înceapă, tăcerea a căpătat o încărcătură de veritabilă fervoare. Puteai să simţi reacţia viscerală a publicului la auzul lamentaţiei sclavilor care cântau «Oh, patria mea, atât de frumoasă, şi pierdută !». Când Corul se apropia de sfârşit, în public deja se striga: «Bis!» Publicul se pornise să strige «Trăiască Italia!» şi «Trăiască Verdi!» Spectatorii care ocupau locurile de sus  aruncau hârtii pe care erau scrise mesaje patriotice…”

Deşi o mai făcuse o dată la Scala din Milano  în 1986, Muti a ezitat să acorde bis pentru Va pensiero, considerând că o operă trebuie  să curgă de la început până la sfârşit. Dar sentimentul patriotic al publicului se trezise deja. Cu un gest teatral, dirijorul s-a întors cu faţa spre public şi spre Berlusconi şi iată ce-a urmat:

 
După ce strigătele de “bis” pentru Va Pensiero s-au stins, cineva din public a strigat: ”Viaţă lungă Italiei!” Riccardo Muti a rostit: “Da, cu asta sunt de acord, Viaţă lungă Italiei! [aplauze] Nu mai am 30 de ani şi mi-am trăit viaţa, dar ca italian care a călătorit mult prin lume mi-e ruşine de ceea ce se întâmplă în ţara mea. Aşa că mă supun cererii voastre de bis pentru Va Pensiero. N-o fac numai din emoţia patriotică pe care o resimt, ci pentru că astă seară, în timp ce dirijam corul care cânta  Oh, ţara mea, frumoasă şi pierdută, m-am gândit că dacă vom continua aşa, vom ucide cultura pe care s-a clădit istoria Italiei. Şi într-un astfel de caz, patria noastră ar fi cu adevărat frumoasă şi pierdută. [Aplauze furtunoase, inclusiv ale artiştilor de pe scenă] De când domneşte aici un climat italian, eu, Muti, am tăcut prea mulţi ani. Acum aş vrea… ar trebui să dăm un sens acestei arii. Întrucât ne aflăm în casa noastră, în teatrul capitalei,  cu un cor care a cântat magnific, şi care e acompaniat magnific, dacă vreţi cu adevărat, vă propun să vă alăturaţi nouă pentru a cânta cu toţii împreună.”
Şi a invitat publicul să cânte cu Corul Sclavilor. “Am văzut cum grupuri de oameni se ridică în picioare. Toată Opera din Roma s-a ridicat. Şi Corul, de asemeni, s-a ridicat. A fost un moment magic la Operă.” Seara respectivă a fost nu numai o reprezentaţie cu Nabucco, ci deopotrivă o declaraţie a teatrului capitalei adresată politicienilor.

***

Italia mai are o şansă atâta timp cât artişti cu conştiinţă, precum Ricardo Mutti, vorbesc răspicat, iar italienii reacţionează. În România letargia e maximă, nimic nu-l mai mişcă pe românul ascuns în sinele său. Şi nici artiştii nu ridică glasul peste corul intelectualilor obedienţi. Tăcere complice şi vinovată.

…Alcătuind acest volum, sper să pun capăt tentaţiei de a mai fi comediograf de ocazie, măcar o vreme, desprinzându-mă de patima de a mă “enerva” pe ceea ce nu pot schimba în lumea în care trăiesc. E felul meu de a-mi exorciza demonul ce nu-mi dă pace. Dacă nu voi reuşi să ies din robia lui, voi păcătui din nou scriind, reluând un drum căruia îi caut de fapt întoarcerea

(“Dumnezeu e în sens invers” - Editura Nemira, mai 2011.)

De unde această permeabilitate pentru golăniile politice ale guvernanţilor? Aruncând o privire şi în alte ogrăzi europene, constatăm că încă doi preşedinţi sunt croiţi după acelaşi calapod latin de măscărici cocoţat pe tron. Au probleme sexuale la nivel de stat, delirul lor politic dă frisoane propriilor naţiuni. Fără să fie o exclusivitate românească, diferenţele stau în accentele de ridicol, în grobianismul stilului, în insolitul expresiei răului pe care fiecare îl reprezintă.

Sunt suficiente semnele pentru a spune că trăim o „epocă postideologică”. Distingem din ce în ce mai greu opoziţii clasice: stânga-dreapta, privatizare-naţionalizare, republică-monarhie. Locul disputelor doctrinare a fost luat de discursuri despre interesul naţional, despre lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, despre economisirea fondurilor bugetare şi eficientizarea Parlamentului.

Ca o sancţiune pentru clasa politică, neîncrederea în Executiv duce invariabil la soluţia guvernului de tehnocraţi. Văzuţi ca salvatorii patriei împotmolite politic, „specialiştii” vor fi rareori chemaţi şi niciodată nu vor primi mână liberă. Sancţiunea se amână, sperietoarea rămâne şi cu asta toată lumea s-a calmat. Nu se mai vorbeşte de guvernare, ci de “bună guvernanţă”. Numindu-se deja “bună”, prestaţia guvernării nu mai poate fi pusă sub niciun semn de întrebare. Guvernanţă fără guvernământ rămâne o formă fără fond. Guvernele nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. Deciziile lor politice se limitează cel mai adesea la mutările venite în plic de la Banca Mondială, FMI, instituţiile europene, corporaţiile şi organizaţiile internaţionale influente. Complăcându-se în această stare tâmpă de aghiotant, guvernele îşi diluează atribuţiile fragmentându-se în instituţii şi practici informale.

Este efectul obsesiei neoliberale care bântuie cancelariile europene, glorificând statul minimalist care-şi abandonează cetăţenii, nemaiconsiderându-se responsabil pentru soarta lor.  Globalizarea puterii politice nu lasă loc nou de exprimare pentru societatea civilă, ci înlocuieşte decizia locală şi vizibilă cu una regională, eventual mondială şi mult mai discretă, scutindu-l pe guvernantul autohton de a-şi mai bate capul cu altceva în afară de propriile interese. Politicienii sunt preocupaţi nu să facă politică, ci cât mai puţine greşeli şi cât mai mulţi bani, să apară la televizor, deci să se realeagă. Politica se rezumă la discursul public amăgitor şi la practica bunăstării personale. Armistiţiul ideologic face ca limbajul politicii să înceteze a mai fi politic. Pe timpul păcii nonideologice se vorbesc vorbe, se face rating şi se câştigă bani – singurul scop. Politica devine o profesie depolitizată, partidul capătă statutul de societate pe acţiuni ce operează pe o piaţă mai degrabă administrativă cu profituri uriaşe.

Fără a mai exista tensiune între individ şi comunitate, trăim senzaţia că am atins libertatea în starea ei împlinită. Doar că libertatea constă în lipsa dorinţei de a deţine controlul asupra altor oameni, ceea ce nu e cazul. Această aparentă pace socială este semnul letargiei democraţiei autentice. Tehnologizarea cotidianului, transformarea vieţii publice într-un spectacol continuu, virtualizarea celei sociale în reţele asemenea unor imense pânze de păianjen, toate ne fac să fim permanent pregătiţi să comutăm între a adera sau de a părăsi un partid politic, un serviciu, o sectă sau chiar o ţară. Cetăţeni online, fără crez politic, ci doar cu simpatii sau antipatii faţă de actorii politici, la fel ca faţă de oricare alţi actori. Scara de valori politice, asemenea celorlalte, se configurează după prestaţiile televizistice, după capacitatea activiştilor de partid de a fi vedete care seduc un electorat transformat în public telespectator. A seduce are în acest caz sensul primar de a minţi. Sigura opţiune care ni se va refuza este poziţia apolitică, echivalentă cu starea de off, deoarece ne exclude din orice categorie de consumator. Eşti obligat să rămâi on, pentru că doar aşa poţi fi identificat, poţi fi controlat. Intrarea şi ieşirea dintr-o comunitate, votul pentru unul sau altul dintre partide sunt la ofertă pe o piaţă politică mereu mai depolitizată, dar care răsplăteşte în timp real şi concret electorul. De aceea instituţiile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcătuite după criteriul legăturilor de sânge şi de partid. Se trag unii pe alţii la banul public pentru a răsplăti alegătorul depolitizat, dar flămând. Dacă lupta de clasă a ajuns o amintire istorică, sărăcia a devenit substitut pentru ideologie, iar indiferenţa – un surogat.

Mascarada e maximă: trăim senzaţia că opţiunea e la noi, că viaţa e un slalom pe care îl facem cu abilitate. În fapt, devenim tot mai captivi în matricea neputinţei. Uitând că omul progresează doar atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea, devenim ridicoli certându-ne politic între noi, fără a mai face însă politică. Ispăşim până la capăt pedeapsa prin care Dumnezeu ne-a abandonat nouă înşine.

„… învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima… (Matei: 11,29)

SMERÉNIE s. 1. v. umilinţă. 2. umilinţă, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spăsenie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 3. plecare, supunere, umilinţă, (livr.) obsecviozitate, (înv.) plecat, umiliaţiune, umilitate. (~ în faţa … ) 4. (BIS.) credinţă, cucernicie, cuvioşenie, cuvioşie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hristoitie, râvnă, râvnire, smerire. (~ unui credincios.) – DEX

Părintele Savatie Baştovoi afirmă că etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”. Sensul vechi al cuvântului smerit este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem.

Omul îşi poate defini în multe feluri „măsura”. Există un invariant al vieţii noastre, indiferent cine suntem şi ce facem sfârşim la fel. De aceea, măsura noastră este moartea. Smerindu-ne regăsim dimensiunile efemere, ne readucem aminte raporturile de mărime între noi şi univers.

Noţiunea cea mai apropiată smereniei este libertatea. Pe deplin liber înseamnă a putea fi tu însuţi oriunde şi oricând. Doar că părerea noastră despre libertate stă de cele mai multe ori sub semnul amăgirilor. Cel mai adesea ne închipuim că suntem liberi când, în fapt, suntem dependenţi de atâtea lucruri din afara noastră. Odată spulberată libertatea noastră părelnică se lasă loc descoperirii înşelătoriei în care ne-am complăcut. Smerenia ne trezeşte din iluzie. Trezirea e dureroasă. Este înfricoşător să descoperi că, deşi chip chemat la asemănare cu Dumnezeu, suntem nimic la capătul acestei vieţi. Smerenia ne eliberează de minciună. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate.

Cele două sensuri ale cuvântului smerenie, cel religios şi cel laic, coexistă încă, doar că în vorbirea curentă sensul laic este perceput în mod covârşitor, înăbuşind firava înţelegere a celui religios ce tinde să mai aibă sens doar pentru credincioşii ortodocşi. Ce se-ntâmplă cu semantica acestui cuvânt ilustrează felul în care omul contemporan, citadin şi modern, se desparte de adevărul cunoaşterii sale, răsturnând chiar sensul de libertate asociat smereniei, în înţelegerea actuală şi comună de umil, subordonat, deci tocmai lipsit de libertate. Cândva o virtute, astăzi o ruşine. Pervertirea înţelesului acestui cuvânt a însoţit desacralizarea lumii, a contribuit şi ea la inversarea raporturilor dintre om şi univers participând la construcţia imensei plăsmuiri că suntem stăpânii unui univers care trebuie să ni se supună, smerindu-ni-se nouă.