S-au împlinit zece ani de la premiera piesei mele Uzina de plăceri ce a avut loc în octombrie 2012 la Teatrul Nottara. La aniversare s-a consumat acest dialog, apărut de curând în revista teatrului Nottara:
Sînziana Miloșoiu: Cum s-au întâlnit, acum 10 ani, textul dramaturgului Valentin Nicolau, cu regizorul Alexandru Berceanu şi cu trupa de la „Nottara”?
Valentin Nicolau: Poveste lungă… Textul câştigase în 1999 marele premiul „Camil Petrescu” al concursului de dramaturgie organizat de Ministerul Culturii şi, conform regulamentului concursului, urma să fie montat într-un teatru bucureştean. La acea vreme directorul Teatrului „Nottara”, Vlad Rădescu, a dorit textul. Aşa a ajuns piesa în teatru şi tot a atunci s-a produs prima tentativă de montare. A urmat o perioadă tulbure în care la direcţia teatrului s-au perindat mai mulţi directori, spectacolul rămânând în fază de proiect. În primăvara lui 2002, după venirea lui Mircea Diaconu la conducerea Teatrului „Nottara”, lucrul la piesă s-a reluat cu o distribuţie nouă şi cu un tânăr şi talentat regizor – Alexandru Berceanu. Pe Alexandru îl cunoşteam de ceva vreme, era un admirator a lui Toca. Alexandru a adus-o în echipă şi pe Ina izbăşeanu, scenografa spectacolului. În octombrie 2012 avea loc premiera.
S.M.: Un text care vorbeşte despre oameni singuri care, pentru a da un sens vieţii,… visează. O realitate tristă, dar plină de umor cinic şi de dorinţă de a supravieţui. De ce are publicul de astăzi nevoie de astfel de poveşti?
V.N.: Se regăseşte în astfel de poveşti. Disperările şi râsul salvator de pe scenă fac parte din viaţa lor. Poate că situaţiile similare de însingurare, de durere şi, în acelaşi timp, de poftă de viaţă, de nevoie de iubire şi dorinţă de a lupta pentru fiecare zi de mâine, îi face pe spectator să se înţeleagă mai bine. Să afirme cu tărie, fără dubiu, că în ciuda tuturor mizeriilor, a necazurilor, viaţa e o minune care trebuie trăită cu poftă.
S.M.: Cât timp aţi scris la acest text? A avut mai multe variante?
V.N.: Patru sau cinci nopţi. Cei drept, de ani de zile mă urmăreau două poveşti distincte, una a unui bătrân care trăieşte exclusiv în trecut şi alta a unui tânăr care câştigă tot ce-şi propune din jocurile şi concursurile anunţate în presă. Când m-am apucat de scris cele două s-au topit într-o singură poveste, apărând şi al treilea personaj, o femeie aparent frivolă care va schimba radical vieţile celor doi bărbaţi. S.M.: Aţi participat la repetiţii? S-a lucrat mult pe text?
V.N.: Rareori. Modificarile de text au fost mai degrabă câteva prescurtări ale unor pasaje sau replici prea lungi şi le-am convenit împreună cu Alexandru Berceanu.
S.M.: Octombrie 2002. Premiera. Cum a fost prima întâlnire cu personajele de pe scenă? Erau aceleaşi cu cele create de imaginaţia dumnevoastră?
V.N.: Spaima dramaturgului la premieră nu cred că dispare în nicio situaţie. Frica să nu-ţi regăseşti pe scenă personajele costruite în minte e de neevitat. Minunat e atunci când începi să ieşi din frică, odată cu derularea spectacolului. Când răsufli uşurat că nu ai fost trădat de regizor şi de actori. În seara aceea de octombrie, acum zece ani, eu am trăit bucuria să-mi văd textul împlinit în spectacolul de pe scenă şi nu m-am simţit deloc trădat.
S.M.: Acum, după un deceniu, aţi nuanţa sau chiar aţi rescrie anumite scene?
V.N.: Nu-mi pun problema asta. Evident că azi sunt altul decât acum zece ani şi în consecinţă văd altfel, scriu altfel. Dar, repet, nu-mi pun problema aşa. De altfel, de la premieră nu am mai văzut spectacolul şi aşa mi s-a întâmplat cu toate piesele mele – le văd doar la premieră. Dacă mi-aş pune problema să rescriu n-aş mai termina vreodată o piesă.
S.M.: „Ca zăpada şi cei doi” a devenit, pe scena de la „Nottara”, „Uzina de plăceri S.A.”. De ce aţi schimbat titlul? Cât de important e titlul ca element de acroşaj pentru public?
V.N.: Conducerea teatrului şi Alexandru Berceanu au fost de părere că titlul iniţial nu e suficient de comercial. Textul era al meu şi purta numele pe care eu îl credeam şi îl cred cel mai potrivit, în pofida presupusei sale fragilităţii comerciale. Spectacolul urma să fie al teatrului, aşa că nu m-am împotrivit. Ştiu din proprie experienţă, ca editor, că un titlu bun vinde, aşa că n-am făcut nazuri. Arta e şi ea o negustorie şi e un meşteşug să-ţi vinzi marfa.
S.M.: Cum aţi rezistat să nu vă revedeţi spectacolul în acest răstimp?
V.N.: Mărturisesc că de câte ori trec pe Magheru sunt cu ochii pe afişele care încadrează intrarea în teatru şi trăiesc cu speranţa să regăsesc „Uzina de plăceri” printre ele. De câteva ori am fost gata-gata să intru în sală împins de prieteni. Mi-e poate şi un pic teamă, ca atunci când eviţi să revezi o femeie pe care ai iubit-o cândva. Chiar dacă ştii că ea e „acolo” şi o poţi reîntâni, ea, de fapt, e „atunci”.
S.M.: Care ar fi secretul longevităţii şi, implicit, al succesului de public de care s-a bucurat acest spectacol?
V.N.: Actorii, regizorul, scenograful, toţi cei care au muncit la ridicarea unui spectacol împlinit. Poate că şi povestea personajelor a sedus şi sper să continue s-o facă.
S.M.: Cum se vede, după 10 ani, „Uzina de plăceri S.A.” din scaunul dramaturgului?
V.N.: Ţin mult la piesa asta pentru că ea m-a urcat prima oară pe scena unui teatru bucureştean. Despre spectacol am o amintire încărcată de emoţii şi, în anii scurşi, mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu sunat de câte un prieten stabilit aiurea prin Europa şi să-mi dea să ascult ropotul de aplauze de la finalul spectacolelor cu „Uzina de plăceri”. Piesa a avut parte de multe turnee în străinătate, de multe spectacole care au umplut sălile cu românii din diaspora. Minunate momente să auzi, chiar şi de la mare distanţă, o sală aplaudând, ovaţionând, iar piesa să fie a ta.
Recomanda sau printeaza acest articol