Norii mei

  Ultimele articole din acest volum nu au mai apărut în presa scrisă, ci doar pe noriimei.ro preluate ulterior şi de câteva publicaţii online. Până la articolul „Singura cale spre Cotroceni”, Marius Tucă obişnuia să-mi spună „te public cu religiozitate”. Zâmbeam şi nu mai comentam când mi-o repeta. În fapt, tot ce-i trimeteam apărea imediat a doua zi în Jurnalul Naţional. Acel articol  nu a mai apărut, fără nici o explicaţie. Marius Tucă a tăcut cu aceeaşi religiozitate. Tot de la acel articol a încetat şi preluarea articolelor mele de căte cotidianul.ro. Cornel Nistorescu, care până atunci mă ruga insistent să-i dau „marfă” pentru Cotidianul şi dacă se poate exclusivităţi, a tăcut şi el brusc şi definitiv. Eu am continuat să scriu comediografii politice dar nu am mai trimis nimănui nimic, le-am publicat pe blogul meu.

Jurnalistul a devenit un bun de folosinţă limitat, o unealtă. Viaţa sa profesională durează atâta timp cât se face folositor orientării publicaţii pentru care scrie. Când opiniile sale sunt în răspăr şi nu mai slujesc intereselor din spatele publicaţiei, jurnalistul devine indezirabil. Dacă opiniile sale sunt folositoare altora, va fi reconsiderat ca jurnalist de publicaţia sau grupul de presă advers şi va fi tratat din nou cu respect, poate cu aceeaşi „religiozitate”. Aici se cam epuizează posibilităţile, căci o a treia alternativă de obicei nu mai apare. Cei mai mulţi dintre ziarişti au ajuns la condiţia câinelui care atunci când i se aruncă băţul se uită după el şi o rupe la fugă să-l aducă. Rămân doar câţiva nedomesticiţi, care asemenea leului, atunci când li se aruncă băţul se uită după cine l-a aruncat.

Starea actuală de lucruri e valabilă nu doar pentru presa scrisă, în audiovizual degradarea poate că e chiar mai accentuată. Promiscuitate, uneori. În România de azi aproape totul a ajuns bipolar, totul e angrenat în jocul de putere, nimic nu a rămas neprins în lupta intereselor economice. Presa – ca s-o numesc cu termenul consacrat –  e pe cale să ajungă un simulacru. Are alt conţinut chiar dacă-i spunem la fel. Mimează ideea de jurnalism numai în măsura în care opiniile ziariştilor sunt conforme cu politica dictată de patron. Şi dăm din nou de cuvântul „politică” care, din felul în care e făcută, ne întoarce în sens invers găsirii adevărului care să ne elibereze.

Până nu trăieşti pe pielea ta o asemenea experienţă crezi că „nu e chiar atât de grav”. După, sentimentul că totul s-a pervertit provoacă deznădejdie. Te remontează şi-ţi mai taie din greaţă alternativa pe care o redescoperi în unicul mediu rămas liber de constrângeri şi obedineţă – internetul. Doar aici mai poţi spune cu glas tare tot ce gândeşti, doar aici mai poţi urla de furie. Sigur, la prima cădere de reţea te apucă spaima că te-au „tăiat” şi de aici, că cenzura a răzbit şi pe net. Dar când constaţi că n-a fost decât o defecţiune tehnică mai că-ţi vine să ţopăi de fericire – eşti liber să te exprimi şi ai cum să te faci auzit, internetul n-a intrat pe mâna lor. Încă.

„De şmecheri şi canalii distanţarea se realizează prin nepăsare şi refuzul de a-i întâlni pe teritoriul lor”. Aş întoarce cu totul spatele acestui „teritoriu” dacă el n-ar veni peste mine, peste noi, vrând să se împropietărească cu vieţele noastre. Şi-atunci trebuie să rămân de veghe. Dar ştiu că „enervările” sunt şi patimă neînfrânată. „Patima e un nod de contraziceri.” Şi-atunci?…

(acest text încheie volumul ”România feudelor târzii – comediografii politice”)