Norii mei

 

Scena 3

În jurul fotoliului în care a stat DINU sunt împrăştiate albumele de fotografii, ca şi cum ar fi fost răsfoite pe îndelete.

DINU: Căsătoreşte-te în grabă ca să regreţi pe îndelete. Eterna poveste.

ELENA: Asta e tot ce a-i înţeles tu?

DINU: Temniţa cea mai de temut e cea în care te simţi bine.

ELENA: Atât?!

DINU: Femeile sunt un bun comun. Nu-s de ţinut la vedere căci stârnesc pofta de a fi cumpărate.

ELENA: Te-apropii.

DINU: Nu poţi demasca o mască.

ELENA: Serios?!

DINU: Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transformă în purgatoriu şi sfârşesc în infern.

ELENA: Evident!

DINU: De ce ar trebui să înţeleg ceva? De ce ar trebui să-mi pese?

ELENA: Pentru că i te-ai substituit lui. Cu bună ştiinţă.

DINU: Lui îi pasă?

ELENA: La început mă ducea peste tot, mă prezenta tuturor, eram în prim-planul vieţii lui. Încă nu-mi dădeam seama că pentru el eram doar un trofeu. Mă expunea lumii ca pe o captură unică, aflată doar în posesia lui. Dintr-o artistă iubită de toţi, dăruită tuturor, ajunsesem proprietatea lui exclusivă.

DINU: Nu-ţi displăcea.

ELENA: La început m-a zăpăcit vârtejul de baluri, serate, recepţii, gale şi alte sindrofii cu bărbaţi de stat, capete încoronate, miniştri şi diplomaţi. Părea un spectacol mai mare decât cel de pe scenă. Aveam senzaţia că puterea lor, a celor care deţin puterea, era mai mare decât puterea mea de actriţă, oricât de mult aş fi captivat publicul din sala de teatru seară de seară. Era şi ceva afrodisiac în toate acele fastuase serate, iar el era, trebuie să recunosc, era şarmant. Avea magnetism şi strălucea.

DINU: Reflecta doar lumina pe care o iradiai. Tu străluceai, tu erai înebunitor de frumoasă. Nu „frumoasă” e cuvântul nimerit… erai fabuloasă.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Ştiu… Îmi închipui… Presupun doar. Zi mai departe.

ELENA: Lumea mă avea încă vie în memorie, mai ieri mă văzuseră pe scenă, la televizor. La spectacolele mele nu se găseau bilete cu săptâmâni înainte. De aceea continuam realmente să fiu în centrul atenţiei şi asta era un surogat acceptabil pentru nevoia mea de aplauze. Admiraţiile şi exclamaţiile lor ţineau loc, aşa simţeam atunci, ţineau loc ropotelor de aplauze în care mă scăldam la fiecare sfârşit de spectacol. Atunci n-am înţeles de ce mi-era rău când mă ducea la teatru. Doar acolo, într-o sală de teatru, simţeam o durere, un gol în stomac, o spaimă inexplicabilă mă cuprindea… Ce ciudat sună „mă ducea”! Dar chiar asta era, mă purta în tot felul de locuri publice, mă etala, mă expunea…

DINU: Ca actriţă, nu era ceva nou.

ELENA: Nu mai eram actriţă! În sălile de teatru sufeream pentru că locul meu nu era într-o lojă, ci pe scenă. De acolo ştiam eu să vrăjesc, oamenii nu doar să stârnesc poftele bărbaţilor şi invidiile femeilor din sală, înainte de începutul spectacolului, când toţi snobii caută cu privirea vedetele din loje. La sfârşitul reprezentaţiei toată lumea e captivă scenei, iar acolo eu nu mai eram să-mi culeg aplauzele.

DINU: Vorbeşti de aplauze de parcă totul se face doar ca să ajungi să ai parte de ele.

ELENA: Dragostea fără semne concrete e neîmpărtăşită. Aplauzele sunt declaraţiile lor de dragoste, singurele pe care relaţia asta actor-spectator le poate presupune… Ştii, substitutul meu de soţ, ce n-ai priceput tu niciodată? Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu pentru a fi înţelese.

DINU: La fel şi actriţele.

ELENA: Te maturizezi, până la urmă… Cu timpul, a început să mă scoată din ce în ce mai rar. Îmi pierdeam încet şi sigur valoarea. Lumea nu mai reacţiona la vederea mea, nu mai eram nici subiect de ştiri la orele de maximă audienţă. Pălise imaginea cuplului irezistibil: politicianul teribil şi fermecătoarea sa soţie, fostă mare vedetă, actriţă de teatru şi cinema… Eu eram o „fostă”, el era în continuare teribil şi plin de viaţă… În ultimul timp mă mai ia doar când îl obligă protocolul să fie însoţit de nevasta legitimă. Dar cum şi protocoalele au ajuns astăzi mai neprotocolare, chestia cu „legitima” a devenit desuetă… Tu ieşi cu nevasta sau cu amanta?

DINU: Cu câinele, dar numai duminică seara. Mă plimb aiurea pe străzi şi-mi fac planurile pentru săptămâna următoare.

ELENA: Crezi că mă intereseză?! Te-am întrebat aşa, ca să nu te simţi obligat să mă compătimeşti.

DINU: Oricum nu o făceam, te compătimeşti singură destul. Mi-ai livrat o poveste despre băiatul rău, învingătorul, care a închis în colivie pasărea măiastră, unica, minunata…

ELENA: Învingătorii sunt victime inconştiente.

DINU: Aşa, da! Ne apropiem de adevăr.

ELENA: Adevărul cui? Al lui, al meu, al Lui Dumnezeu?! Uneori suntem la fel de diferiţi de noi înşine precum suntem diferiţi de ceilalţi… Tu poţi crede că soţul meu m-a vândut ca pe o sclavă, ca pe o târfă?! Nu, ca pe un obiect!

DINU: Corect! La început cumperi ca mai târziu să vinzi, în pierdere sau în câştig. Depinde cât de ieftin ai luat. Domnul soţul tău, din punctul ăsta de vedere, e norocos. Şi e un tip dintr-o bucată, ceilalţi disimulează.

ELENA: Nu ştiam ce-mi place la tine: eşti un libidinos sincer, ceea ce te face simpatic!

DINU: Ce replică! Se vede că eşti o fostă mare actriţă. (Aplaudă.) Foarte bine!

ELENA: Mai degrabă mi-ai adulmeca mirosul în cearşafurile în care am dormit, lenjeria intimă abandonată neglijent la baie decât să ai curajul să încerci să te culci cu mine.

DINU: Magnific! (Aplaudă.) Mi-a mers la suflet.

ELENA: Sufletul tău a început să facă burtă.

DINU: Lena, scumpa mea, eşti adorabilă! Uluitoare! Hai să ne aducem aminte de vremurile bune! Te rog, mergi şi te îmbracă într-o rochie de seară. Să fii răpitoare, ca odinioară. În seara asta ieşim la Operă!