Norii mei

Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de “repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență.

Acum patru ani, la Teatrul de Comedie a intrat vijelios în repetiție piesa de teatru “Vecinii noștri de pat” a lui Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu George Mihăiță și George Ivașcu în rolul principal. Piesa era dată ca un viitor mare succes și a fost așteptată cu mult interes, mai ales că presa relata încă de la repetiții o mulțime de evenimente notabile: la castingul pentru diverse roluri a fost o aglomerație de nedescris, o pretendentă la un rol de prostituată s-a dezbrăcat în fața examinatorilor șocați și s-a spălat cu apă dintr-o sticlă, în locurile intime, actorii nu puteau să repete rolurile cum trebuie din cauza hohotelor de rîs care îi potopeau șamd.

Despre ce e vorba, în mare? Undeva, în Spania, într-un loc unde căpşunile cresc cât pepenii, Traian, noul urmaş al marelui împărat roman, este şef peste o comunitate de români plecaţi din ţară ca să se îmbogăţească. Printre lădiţele de căpşuni, Traian leagă şi dezleagă destine şi-şi propune să construiască o nouă ţară, Românica Mare. Prin şantaj şi ameninţări, noul „împărat” ţine sub control întreaga comunitate în care adulterul şi violurile sunt la ordinea zilei şi nimic nu se întâmplă fără ştirea lui. În final? Mimi, prostituata care se visa educatoare, îşi împlineşte visul. Deschide o grădiniţă specială cu program de noapte, pentru copiii târfelor. Iar Traian împărăţeşte lumea cocoţat pe columna de lădiţe de lângă căpşunul imperial. Personajul seamănă izbitor cu Traian Băsescu, iar autorul recunoaște, pentru Inpolitics, că asta a și urmărit, mai ales că Nicolau se aflase, nu demult, într-un conflict major cu președintele, care a făcut tot posibilul să îl debarce de la șefia TVR, unde fusese numit de regimul PSD. E privilegiul artiștilor să își ia revanșa în acest fel: Michelangelo a pictat cu urechi de măgar, în Judecata de apoi,  figura maestrului de ceremonii al Papei, Biagio da Cesena, care opinase că în Capela Sixtină predomină nuditatea și vulgaritatea, iar Wagner cu greu a fost convins să nu boteze un erou negativ din “Olandezul zburător” cu numele unui critic muzical, Eduard Hanslick, care îl călca pe nervi.

Totuși, dincolo de mica răzbunare a dramaturgului, trebuie spus că piesa (textul integral aici) nu e croită pentru a-l înțepa pe Băsescu, ci este o privire amară asupra vieții milioanelor de căpșunari români nevoiți să plece în pribegie pentru un ban muncit cu greu. Un subiect puțin sau deloc atins, pînă acum, în cinematografia, teatrul sau literatura ultimilor ani. O piesă, îndrăznim să afirmăm, care s-ar fi jucat precis cu casa închisă, estimări împărtășite, la vremea respectivă, și de mai-marii teatrului. Numai că nu a fost să fie așa. Dintr-o dată, repetițiile au început să  se tărăgăneze, data premierii să se îndepărteze, pînă cînd totul a fost lăsat baltă, pe mutește. Paradoxal, în România s-a putut juca fără probleme o piesă precum “Evangheliștii”, a Alinei Mungiu, considerată o mega-blasfemie, refuzată de mulți actori și regizori și în care erau batjocoriți sfinții din Biblie, dar nu s-a putut juca una în care era caricaturizat un lider politic. Ce-i drept, ditamai președintele.

Cititi continuarea pe site-ul Inpolitics.ro.