Dec 07

„Suntem ceea ce furăm” este crezul nerostit al politicianului român. „Suntem cât furăm” e varianta îmbunătăţită a celui de la guvernare. Ea implică mai multe sensuri, dar cel care presupune timpul, timpul electoral, îl creşte în ochii Opoziţiei, umplând-o de respect şi invidie. Zicerile invocate sunt combustibilii maşinăriei politice româneşti, pentru cele două direcţii de mers, hăis şi cea. Ţara este împinsă înainte şi înapoi, într-o horă ţopăită pe aceeaşi melodie strigată cu tărie de generaţiile mereu pierdute: tot pe loc, pe loc, pe loc!

Pe vremuri, românul pârjolea totul în faţa cotropitorilor. Astăzi, tactica naţională aplicată de politicieni constă în prăduirea propriului popor văzut ca duşman, pentru că în faţa lui a trebuit să se milogească în campania electorală. Campanie electorală înseamnă fă-te frate cu dracul până treci puntea, adică prosteşte-l pe fraier până te vezi cu mandatul în buzunar. „Dracul” îi va justifica ulterior atitudinea duşmănoasă manifestată cu predilecţie faţă de bătrâni şi lăuze. Tactica de jefuire nu se mai continuă cu ascunsul în codru, şi el frate cu românul odinioară, deoarece „fratele” a fost defrişat intensiv şi nu mai poate fi un tăinuitor de încredere. În locul lui sunt geamurile fumurii ale limuzinelor, conturile secrete din străinătate şi gardurile înalte ale vilelor diforme. Guvernantul va lupta cu greaua moştenire, iar poporul îi va da şi haina de pe el, c-aşa-i românul când se veseleşte de prea multe credite.

Neterminat, dar deja stricat, deci bun de inaugurat – e finalul oricărei prăduieli de bani publici, cu tăiat de panglici în faţa aparatelor de filmat. E modul sadic prin care guvernantul le spune direct alegătorilor cât sunt de proşti şi cât de mult îi dispreţuieşte. Românul e blând, înţelept şi răbdător, adică un idiot de care poţi să-ţi baţi joc cât vrei, că el tot te realege. „Înţelept”, pentru că totdeauna a optat pentru răul cel mai mic, şi nu pentru binele cel mai mare. Fără pretenţii şi lipsit de aspiraţii, are doar nevoi pe care bucuros le-o duce toate, de e pace, de-i război.

Creştin făţiş, politicianul îşi iubeşte la maxim aproapele, convins că diavolul e celălalt. El este un „sfânt” care, cu „smerenie”, îşi ajunge sieşi după tot ce a strâns în anii de guvernare, deosebindu-se de gloata care se mulţumeşte cu puţin, doar cu promisiuni. Alesului să-i fie bine, că, în rest, Dumnezeu cu mila: alegătorul dă drumul la televizor şi nu mai aude, nu mai vede nimic, crezând cu tărie că România nu va crăpa niciodată, fiind o gură de rai binecuvântată cu toate poamele şi dobitoacele pământului care cresc numai cu apă şi soare. Aici, pe un picior de plai, a căzut prima pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, aici merge şi aşa, aici fericirea e totală, căci mâine poate fi mai rău.

Primindu-i cu buzunarele deschise pe investitorii veniţi să cumpere ţara la kilogram, politicienii au dat dovadă de ospitalitate, transformându-i pe români în locuitori-chiriaşi în propria lor patrie, atâţia câţi au mai rezistat între graniţele ei. De aceea sunt apreciaţi de mai-marii lumii şi păstraţi ca vătafi peste feudele româneşti date în arendă neamului nostru şi urmaşilor urmaşilor de la oraşe şi sate. Din ţăranul ajuns orăşean şi din orăşeanul ţărănizat a rămas doar un reziduu numit „mitocănie şmecheră”. Lui i se adresează politicianul, el este alegătorul de nădejde, căci ţărăşeanul nu este nici român, nici ţigan; nici estic, nici vestic; nici ortodox, nici păgân; nici centru, nici periferie; nici, nici; el este griul implacabil care răzbate de sub România spoită, un metis adaptat la minciună şi mizerie.

Născut poet, ca orice român, e şi deştept. E adulat de intelectualii cu preţ redus, pentru că între două şpăgi primite e capabil să dea un volum de reflecţii asupra destinului omenirii. Cum cărţi din cărţi se scriu, guvernantul citeşte numai note informative, lăsând ficţiunile pe seama cetăţenilor. Lor le rămâne şi libertatea de a alege între doctrinele politice care se diferenţiază exclusiv prin aritmetica resturilor furăciunii: unii fură lăsând să se împartă câte foarte puţin la mai mulţi, alţii fură lăsând să se împartă ceva mai mult la mai puţini.

Dacă îi spui toate astea, îţi închid gura amintindu-ţi că tăcerea şi indiferenţa te-au transformat în complice. Părtaşi la prăduirea ţării, suntem jefuitorii viitorului copiilor noştri. Ce fel de neam e acela care-şi pune în imn imperative pe care nu le urmează? A fi român deşteptat astăzi înseamnă a fi ca politicienii care cred că mita este expresia consideraţiei ce trebuie să le-o plătim zilnic?

Dă-i românului mintea de pe urmă, că tot nu ştie cum să o folosească în cabina de vot!