Norii mei

Nu am amintirea unei întâlniri cu Adrian Sobaru. Poate că ne-am intersectat pe holuri, poate chiar am schimbat cândva câteva cuvinte. Îl am acum în minte doar zburând… Am evitat mult să pun pe hârtie aceste gânduri, dar fapta lui m-a marcat, mi-a impus respect. Reacţia celorlalţi însă m-a indignat, iar tăcerea colegilor m-a dezamăgit şi m-a dezgustat.

Am spus de multe ori că TVR e o Românie în mic. Inertă, laşă, duplicitară, cu conducători cinici care se spală pe mâini, catalogând curajul ori disperarea drept nebunie. Într-adevăr, în toate societăţile alienate doar „nebunii” mai au curajul să spună adevărul. Ticăloşia conducătorilor merge până la „dărnicia” – ca semn al grijii purtate angajatului – de a-i oferi consultanţă psihiatrică în locul unui trai decent şi al unei vieţi demne. Mă apucă deznădejdea de fiecare dată când conaţionalii mei îmi aduc aminte că trăiesc într-o ţară unde curajul şi onoarea nu sunt nici pe departe preţuite, ci ajung fapte inutile, bune doar de ştiri senzaţionale. Nu provoacă treziri de conştiinţe, ci doar ochi puşi în pământ în cadenţă de turmă.

TVR a redevenit un monstru bleg, de aceea nu mă aşteptam să se ridice cu forţă în apărarea lui Adrian Sobaru. Dar nici nu-mi închipuiam ca toţi colegii lui să tacă. Speram ca măcar câţiva, cu care am lucrat şi despre care credeam că nu s-au vândut cu totul, vor avea glasul revoltat, vor face un minim gest de solidaritate. Tăcerea i-a făcut complici ticăloşiei. TVR nu a ajuns doar televiziunea cu ecranul cel mai mic, ci şi cu cele mai puţine caractere care-şi respectă demnitatea profesională şi umană şi n-o dau la schimb pentru un post de consilier, de realizator de emisiuni, de director, de supravieţuitor într-o instituţie-fantomă.

Preţuire şi admiraţie, Adrian Sobaru!

Sunt jenat că am condus cândva o instituţie care a ajuns în aşa decădere.

„Suntem ceea ce furăm” este crezul nerostit al politicianului român. „Suntem cât furăm” e varianta îmbunătăţită a celui de la guvernare. Ea implică mai multe sensuri, dar cel care presupune timpul, timpul electoral, îl creşte în ochii Opoziţiei, umplând-o de respect şi invidie. Zicerile invocate sunt combustibilii maşinăriei politice româneşti, pentru cele două direcţii de mers, hăis şi cea. Ţara este împinsă înainte şi înapoi, într-o horă ţopăită pe aceeaşi melodie strigată cu tărie de generaţiile mereu pierdute: tot pe loc, pe loc, pe loc!

Pe vremuri, românul pârjolea totul în faţa cotropitorilor. Astăzi, tactica naţională aplicată de politicieni constă în prăduirea propriului popor văzut ca duşman, pentru că în faţa lui a trebuit să se milogească în campania electorală. Campanie electorală înseamnă fă-te frate cu dracul până treci puntea, adică prosteşte-l pe fraier până te vezi cu mandatul în buzunar. „Dracul” îi va justifica ulterior atitudinea duşmănoasă manifestată cu predilecţie faţă de bătrâni şi lăuze. Tactica de jefuire nu se mai continuă cu ascunsul în codru, şi el frate cu românul odinioară, deoarece „fratele” a fost defrişat intensiv şi nu mai poate fi un tăinuitor de încredere. În locul lui sunt geamurile fumurii ale limuzinelor, conturile secrete din străinătate şi gardurile înalte ale vilelor diforme. Guvernantul va lupta cu greaua moştenire, iar poporul îi va da şi haina de pe el, c-aşa-i românul când se veseleşte de prea multe credite.

Neterminat, dar deja stricat, deci bun de inaugurat – e finalul oricărei prăduieli de bani publici, cu tăiat de panglici în faţa aparatelor de filmat. E modul sadic prin care guvernantul le spune direct alegătorilor cât sunt de proşti şi cât de mult îi dispreţuieşte. Românul e blând, înţelept şi răbdător, adică un idiot de care poţi să-ţi baţi joc cât vrei, că el tot te realege. „Înţelept”, pentru că totdeauna a optat pentru răul cel mai mic, şi nu pentru binele cel mai mare. Fără pretenţii şi lipsit de aspiraţii, are doar nevoi pe care bucuros le-o duce toate, de e pace, de-i război.

Creştin făţiş, politicianul îşi iubeşte la maxim aproapele, convins că diavolul e celălalt. El este un „sfânt” care, cu „smerenie”, îşi ajunge sieşi după tot ce a strâns în anii de guvernare, deosebindu-se de gloata care se mulţumeşte cu puţin, doar cu promisiuni. Alesului să-i fie bine, că, în rest, Dumnezeu cu mila: alegătorul dă drumul la televizor şi nu mai aude, nu mai vede nimic, crezând cu tărie că România nu va crăpa niciodată, fiind o gură de rai binecuvântată cu toate poamele şi dobitoacele pământului care cresc numai cu apă şi soare. Aici, pe un picior de plai, a căzut prima pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, aici merge şi aşa, aici fericirea e totală, căci mâine poate fi mai rău.

Primindu-i cu buzunarele deschise pe investitorii veniţi să cumpere ţara la kilogram, politicienii au dat dovadă de ospitalitate, transformându-i pe români în locuitori-chiriaşi în propria lor patrie, atâţia câţi au mai rezistat între graniţele ei. De aceea sunt apreciaţi de mai-marii lumii şi păstraţi ca vătafi peste feudele româneşti date în arendă neamului nostru şi urmaşilor urmaşilor de la oraşe şi sate. Din ţăranul ajuns orăşean şi din orăşeanul ţărănizat a rămas doar un reziduu numit „mitocănie şmecheră”. Lui i se adresează politicianul, el este alegătorul de nădejde, căci ţărăşeanul nu este nici român, nici ţigan; nici estic, nici vestic; nici ortodox, nici păgân; nici centru, nici periferie; nici, nici; el este griul implacabil care răzbate de sub România spoită, un metis adaptat la minciună şi mizerie.

Născut poet, ca orice român, e şi deştept. E adulat de intelectualii cu preţ redus, pentru că între două şpăgi primite e capabil să dea un volum de reflecţii asupra destinului omenirii. Cum cărţi din cărţi se scriu, guvernantul citeşte numai note informative, lăsând ficţiunile pe seama cetăţenilor. Lor le rămâne şi libertatea de a alege între doctrinele politice care se diferenţiază exclusiv prin aritmetica resturilor furăciunii: unii fură lăsând să se împartă câte foarte puţin la mai mulţi, alţii fură lăsând să se împartă ceva mai mult la mai puţini.

Dacă îi spui toate astea, îţi închid gura amintindu-ţi că tăcerea şi indiferenţa te-au transformat în complice. Părtaşi la prăduirea ţării, suntem jefuitorii viitorului copiilor noştri. Ce fel de neam e acela care-şi pune în imn imperative pe care nu le urmează? A fi român deşteptat astăzi înseamnă a fi ca politicienii care cred că mita este expresia consideraţiei ce trebuie să le-o plătim zilnic?

Dă-i românului mintea de pe urmă, că tot nu ştie cum să o folosească în cabina de vot!

Fugim de suferinţă ascunzându-ne în vis – refugiu fragil, dar singurul într-o lume în care hăituirea ne vine de peste tot. Existenţa într-o lume nedreaptă o compensăm căutând experienţele onirice, simple visări sau surogate ficţionale furnizate cel mai adesea de televiziune. Suferinţa zilnică, personală şi concretă, este  înlocuită de una impersonală şi virtuală, dar suportabilă. În plus, apare ca beneficiu holograma sentimentului că dreptatea există şi se poate împlini.

Experienţa onirică indusă de consumul zilnic de televiziune are ca efect substituirea actului de justiţie real, absent în realitate, cu unul virtual. Se produce un catharsis satisfăcător şi total neviolent. Până de curând, omul era mulţumit doar cu condamnări şi execuţii publice care îi proiectau în faţa ochilor realitatea suferinţei şi a morţii – iluzie trăită că „s-a făcut dreptate”. Dacă anticii îşi „descărcau” păcatele punându-şi mâinile pe un animal ce apoi era izgonit din cetate spre a le duce în pustiu, astăzi ţapul ispăşitor e tot mai mult virtual. E infractorul încătuşat, politicianul acuzat de corupţie, interlopul hăituit. Ne sunt prezentaţi seară de seară în emisiunile de ştiri ca dovezi ale unui act de justiţie aparent continuu. Figuri îngroşate până la grotesc pentru a se elimina orice dubiu privind apartenenţa lor la „băieţii răi”. Aceste întrupări ale răului sunt raţii zilnice de ţap ispăşitor al căror consum descarcă acumulările de tensiuni, dezamorsând încărcătura socială şi evitând detonarea violenţelor cu efecte incontrolabile. Bomba va arde mocnit, bolborosind ca o mămăligă la foc mic. Conştiinţele nu mai ating masa critică de solidarizare explozivă, se trezesc individual precum se şi sting.

Unii directori şi realizatori de programe tv cred că prin excesul de expunere a „vinovaţilor” trezesc conştiinţele mai degrabă decât să le adoarmă. Un fel de „Deşteaptă-te, române!” rostit seară de seară cu obstinaţie, de ajunge să sune ca o placă stricată. Depăşirea măsurii în mediatizarea răului poate avea şi efect invers – „curăţirea” răufăcătorului, ca şi cum prin repetare, în loc să fie o dată în plus demonizat, i s-ar şterge contorul de „negativ”. Descărcat periodic de gestiunea faptelor sale reprobabile, devine avatarul propriei sale persoane executate mediatic, mai proaspăt şi mai curat, apt să acumuleze noi şi noi nemulţumiri populare.

Roberto Quaglia crede că odată cu filmul Avatar se instituie dreptul fiecăruia de a fi un erou. Avatarizarea cinematografică are un echivalent imediat în lumea politicii televizate: politicienii îşi pot scoate avatarurile în scenele periculoase, evitând riscuri electorale. De aici încolo, politica va veni mai degrabă din micul ecran. Unul dintre cei mai experimentaţi politicieni români, Octav Cozmâncă, afirmă că un partid poate câştiga astăzi alegerile cu cinci membri charismatici care să stea zilnic pe ecranele televizoarelor, dominând spectacolul social ca adevărate superstaruri din showbiz. Ignorând că în România e mai important cel care numără voturile, versatul politician creionează noul model de politică televizistică. Quaglia îşi încheia discursul despre justiţia onirică spunând că „apogeul acestei evoluţii a politicii va fi atins când fiecărui cetăţean i se va da propriul suport senzorial care să îi permită să recunoască, fie în candidatul pentru care votează, fie în învingătorul alegerilor, propriul său Avatar. Va fi Noua Lume a Democraţiei Finale, în care toţi vor fi profund şi schizofrenic convinşi că guvernează lumea, iar fiecare va putea să se învinovăţească pe el însuşi pentru eventuala sa opresiune şi persecuţie. O lume perfectă în care singura revoluţie posibilă va fi… sinuciderea revoluţionarului (sau, mai precis, auto-asasinarea)”.

În spaţiul mioritic, personajul politic a devenit şi cel mai important substitut de programe tv, făcând o economie imensă bugetelor de producţie de televiziune, iar mogulii ar trebui să-i fie recunoscători. Emisiunile informative şi talk-show-urile s-au transformat în cele mai atractive telenovele şi sitcomuri pentru un popor care, spre a-şi desăvârşi sinuciderea, are nevoie de Traian Băsescu, acelaşi care, seară de seară, îi dă prilejul să-şi omoare timpul odată cu ţara.

Am avut răbdarea să recitesc un text scris acum aproape şase ani. Povestea nu datează. Urcăm în timp mereu aceeaşi spirală a inutilei învârteli în cercul politic, constatare pentru cine are luciditatea să privească de mai sus România politică. Redau integral articolul:

ROMÂNIA FEUDELOR TÂRZII

Propunere pentru o lege a cadastrului politic

România este o ţară supusă parcelarizării. Din patru în patru ani se purcede la modificarea hotarelor moşiilor, la bătălia pentru dominaţie. Politicienii proaspăt ieşiţi  câştigători din campania electorală se reped să ocupe cât mai multe domenii mănoase şi să-şi numească vătafi noi. Pentru aceştia România este suma feudelor politice care pot fi ocupate. Ce rămâne pe dinafară e o gargară patriotică desuetă. După victoria în alegeri, preţ de trei-patru luni, iese la iveală o specie aparte de indivizi, altfel până atunci cu preocupări şi comportament onorabile. Câţiva ziarişti corozivi, câţiva autodescoperiţi ca reprezentanţi ai societăţii civile, câţiva de aiurea apar ca aghiotanţi fideli pe lângă noii comandanţi politici îmbăţoşaţi de măreţia victoriei şi inconştienţi încă de perspectiva eşecului. Toată această perioadă se umple de gălăgie, de înghesuieli şi păruieli pentru a pune mâna pe pradă. Impostura pare să se instaleze comod şi începe să miroasă a conjuraţia ticăloşilor. Umorile şi scârbăvniciile răbufnesc. Prieten scuipă pe prieten, coleg îmbrânceşte alt coleg, delaţiunea devenind un gest de mare moralitate. Totul e o goană nebună după un mic jaf care pare a se justifica doar prin rotaţia democratică a puterii politice. Şi nimeni nu se sperie de dictatura mediocrităţii ce începe să prindă cheag. Nici haosul nu deranjează prea mult atâta timp cât „scuza” victoriei obţinute funcţionează. Aşa e la schimbare. Apar sentinţe totale şi implacabile. Dacă într-o instituţie s-a prins cândva un hoţ, atunci instituţia este o bandă de hoţi care fură naţiunea. Dacă un individ a avut o bubă pe nas, cu siguranţă respectivului i se va spune Bubosul şi trebuie tratat ca un lepros.

Puţini observă cum mâinile care n-au lăsat încă jos cupa de şampanie încep să tremure nervos. Se instalează disperarea celui care nu înţelege ce are de făcut, nu poate, dar simte privirea a milioane de oameni ce speră că prin votul lor n-au dat-o iarăşi în bară. Atunci apare soluţia de avarie. Amatorismul şi ineficienţa se vor acoperi de gălăgie, cravate roz şi puţin sânge pentru popor. Sângele „vechilor”, pentru că al celor de la putere este mult prea proaspăt şi preţios. Pentru binele public! Astfel corupţia devine o problemă de istorie şi geografie. Întotdeauna e doar în trecut şi e localizată doar la „ceilalţi”.

E parcă un blestem de care România nu poate să scape. Acasă la Mioriţa nu contează construirea de instituţii puternice. De reguli stabile. Ci doar ocuparea cu orice preţ a fotoliilor de şef. Cineva spunea că suntem un neam de cumnaţi. Cu siguranţă că suntem şi unul de şefi. Şefi peste vremuri şi nu vremelnic şi pentru bunul mers al instituţiilor ce trebuie să funcţioneze dincolo de interesul şefilor-cumnaţi.

Privind această hartă zobită a României, mă întreb de ce guvernanţii nu-şi dau o lege a cadastrului politic pentru a ne scuti pe restul de acest spectacol mocirlos. Mă mai întreb cât mai este până la integrare. Pentru mulţi dintre români pare a rămâne singura scăpare. Evadarea dintr-o istorie care întârzie să se primenească. În această ţară mică şi fără pretenţii, Eminescu numea clasa politică „elită prădalnică”. Demonstraţia, în detaliu, a făcut-o mai apoi Caragiale. Ei sunt contemporanii noştri sau noi trăim încă vremurile lor? Sigur e doar că Mioriţa e o oaie clonată de români. 

(apărut în Academia Caţavencu, 2 februarie 2005)

Literatura pentru adolescenţi păstrează doze mari din anestezicul cu care poveştile copilăriei paralizează cruzimea realităţii şi durerea ce ar putea să o inducă. Romanele pentru juniori vestesc, de cele mai multe ori, o lume frumoasă sau doar fabuloasă, în care se poate trăi până la adânci bătrâneţi şi unde Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene au toate şansele să-şi împlinească visurile şi iubirile. Mai de curând, anunţă o lume în care nu puterea cunoaşterii, ci a magiei face din orice tânăr un învingător, un erou adulat. Puţine au fost cărţile ce au înfăţişat poveşti crude, cu adulţi nemachiaţi şi victime pe care nu e dispus nimeni să le salveze. Citind Jocurile Foamei m-am dus cu gândul la Mizerabilii, la Marile Speranţe. Aceast prim roman al trilogiei Suzannei Collins păstrează sinceritatea despre lume, văzând în cititorul imberb puiul de adult căruia trebuie să-i spui adevărul, nicidecum „basme”, spre a-l pregăti pentru ce va avea să trăiască.

Relatând despre existenţa în Panem – rămăşiţă a falnicelor SUA devastate de un cataclism atomic, Jocurile Foamei revigorează ideea unui imperiu decadent ce aplică metoda antică de guvernare panem et circenses. Cartea este un „elogiu” adus televiziunii ca extensie a vieţii. Este „dovada” supravegherii permanente a omului care a cedat puterea deciziei personale către mediile virtuale. Asemenea unui scenariu de film, povestea se dezvoltă ca o posibilă variantă de viitor. De fapt, relatând despre un „mâine”, eroina rosteşte, scrâşnind din dinţi, întâmplări despre „astăzi”, naturaleţea povestirii mascând revolta juvenilă.

Modelul luptei dintre gladiatori este ridicat prin Jocurile Foamei la rangul de înfruntare naţională. Despre arenă aflăm că este virtuală şi fără hotare, schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de strategii/regizorii jocului televizat pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire. În acest colosal reality-show miza este viaţa, eliminarea din joc survenind odată cu moartea concurentului. Uciderea adversarilor este raţiunea competiţiei, dar ca să „performeze” trebuie ca fiecare „tribut” să supravieţuiască foamei care devastează trupul şi conştiinţa şi-i face inapţi să omoare. Pentru cei mai mulţi dintre combatanţi obsesia foamei este zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi. Antrenamentul cotidian al stomacului gol dublat de o voracitate bine educată şi de inteligenţa celui care speculează la maximum cel mai mic avantaj dau şanse la a termina viu şi singur întrecerea. Acest terifiant spectacol de televiziune marchează ritmologia anuală a federaţiei Panem şi are ca public naţiunea întreagă pentru care unica libertate rămasă e cea de  telespectator captiv. Durerea celuilalt, sângele scurs pe ecran, detaliul suferinţei sunt răsplata pentru cetăţeanul-telespectator.

Cine a avut curiozitatea, dacă nu chiar mania, de a se juca pe computer înţelege bine noţiunea de „joc de strategie” în care abilitatea de a supravieţui stă în primul rând în arta de a drămui şi spori „resursele”. Miza este viaţa personajului. Obiectivul, moartea „celuilalt”. Trăim astăzi în plan virtual ce am putea trăi mâine în realitate şi asta ne dă fiori. Niciodată hrana nu a ajuns omenirii, dintotdeauna omul va ucide alt om pentru a o dobândi. Pare să se închidă cercul pe care primitivul l-a început luptând pentru ce avea să numească mai târziu „civilizaţie” şi care îl va şi înfrânge. Golemul din noi pândeşte şi nu e deloc mai puţin feroce, ar putea fi morala. Rafinamentul civilizaţiei face diferenţa într-un singur sens: lupta bestială determinată de foame şi instinctul criminal ajung competiţie televizată, generează sponsori şi pun la bătaie sume uriaşe la casele de pariuri. Ratingul e măsura trăirii emoţionale a cetăţeanului exemplar.

Candoarea cu care Catniss – eroina principală – povesteşte se risipeşte pe măsura transformării ei. Puştoaica sălbatică ce-şi vâna şi culegea hrana din pădurea de dincolo de sârma ghimpată se metamorfozează în femeia ce-şi manipulează primele sentimente de iubire, devenind o autentică vedetă de televiziune. Îşi pierde virginitatea sufletească rămânând doar o fecioară antrenată în lupta cu foamea, învingătoare în faţa morţii. Adolescenta reface prematur pervertirile adulţilor ce-şi consumă la televizor mai întâi viaţa materială, iar apoi sentimentele şi dorinţele. Confirmarea prin altcineva, prin omul iubit, este înlocuită de confirmarea de a fi apărut le televizor. Eroi sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă.

N-aş recomanda această carte celor care ţin la inocenţa copilăriei, le-o va face ţăndări.

http://www.nemira.ro/nemira-junior/jocurile-foamei–1316

„Mâna asta, cu degetele ăstea cinci, sunt eu sau este ea?”

Nichita Stănescu

În occidentul creştin, crucea este reprezentată simplu, sobru, avându-l răstignit pe Hristos. Pentru ortodocşi, crucea este deseori împodobită, iar Iisus mai mereu absent.  O cruce a faptelor şi a suferinţelor, pe de o parte, şi, de cealaltă parte, o cruce a învierii şi a Bunei Vestiri. O dramaturgie a pătimirilor omeneşti – pentru apuseni, în contrapunct cu saltul făcut spre mântuire al răsăritenilor. Asumarea propriei istorii în care învierea este o dezlegare a poveştii umane, în opoziţie cu eschivarea confruntării cu istoria. Faptă în Occident, preînchipuire în Orient.  Exterioritate – interioritate.

Vâltoarea risipei

Civilizaţia modernă se bazează pe o uriaşă mutilare antropologică: îngroşarea omului la nivelul simţurilor. Criză (krisis – „judecată”) este cuvântul rostit cu obstinaţie astăzi. Înţelesul lui ne pune pe gânduri şi ne reaminteşte că orice criză îşi are cauza în depărtarea noastră de Dumnezeu. Atunci când omul se simte bine  nu vrea să se schimbe nimic. Viteza cu care trăim e dovada că nu ne este bine. Persistând în eroarea de a considera că viaţa sa e o proprietate şi nu un dar, a înlocuit puterea dragostei cu dragostea pentru putere. Fiecare dintre noi a devenit limită pentru poftele celuilalt. Corabia ni se scufundă, iar noi ne călcăm în picioare pentru a obţine o cabină de lux. „Nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun” – pare a fi descrierea cotidianului nostru şi nu a iadului. Oamenii care spun astăzi adevăruri nu mai pot fi credibili, pentru că „e nevoie de doi ca să se descopere adevărul: unul ca să-l rostească şi celălalt să-l priceapă”. Singuri nu putem nici măcar să ne oferim iertare. Dorim să ne iubim doar pe noi, dar nu vom reuşi decât în celălalt. Oricât am vrea, orice am încerca, nu ne suntem suficienţi.

Scriu pentru a mă citi cineva.

„Tăcerea este taina veacului viitor, iar cuvintele unealta acestei lumi”

Vocaţia de farsor o aflăm încă din primul act teatral, atunci când Adam s-a ascuns sub o tufă de prezenţa atotvăzătoare a lui Dumnezeu. Creatorul, spunând despre sine că este Cel care este, a primit replica omului-actor: Eu sunt cel care nu sunt! Teatrul este o ceartă?… Dialogul relatat este şi expresia primei libertăţi pe care omul a ţinut să şi-o declare, cea faţă de Dumnezeu, şi are valoare de act creator în sine, îndreptăţindu-ne să vedem în el începutul artei – în urma unei despărţiri. De atunci, Dumnezeu a comunicat o vreme prin scris, insuflând Sfintele Scripturi. Prin scris se comunică doar când distanţe separă, cu cel apropiat comunici nemijlocit. Continuând să prefere stilul epistolar, omul a umplut bibliotecile cu uriaşa sa corespondenţă. Cu fiecare ficţiune nou creată sporeşte sminteala lumii, vrând parcă să acopere adevărul că inspiraţia sa e de fapt taina comuniunii divino-umane. Fiindcă Dumnezeu nu ne seamănă, a făcut cu discreţie ca despărţirea să nu fi fost totală şi nicidecum definitivă, menţinând interiorităţi reciproce cu noi, chiar şi în situaţia în care omul-scriitor face din Cuvânt (unul dintre numele lui Dumnezeu) unealta îngâmfării sale.

Mântuitorul nu a scris decât pe nisip

Viaţa cere uitare. Ca să ne aducem aminte trebuie ca înainte să fi uitat. Forţa a tot ce este viu este uitarea. Memoria noastră funcţionează precum o rană: cu cât îi rupi coaja mai des, cu atât cicatricea creşte şi-ţi va reaminti durerea. De aceea repovestim aceleaşi poveşti. Dar şi pentru că nu le înţelegem. Ceva înţeles nu mai este repetat, o dată priceput cuvântul este redus la tăcere. În interiorul tăcerii îşi face loc adevărul, devenind şi spaţiul aducerii aminte. Ne vom aminti doar ceea ce este încă prezent şi totuşi uitat.

Poveştile se întâmplă mereu în prezent, pentru că nu s-au întâmplat niciodată, şi asta ca ele să se poată întâmpla întotdeauna şi oriunde. În poveste totul e real, pentru că totul este inventat. De aici şi neîncrederea. Teatrul este o artă a neîncrederii învinse. De aceea întâmplările dintr-o sală de teatru stau sub semnul conspiraţiei (conspiraţie înseamnă să respiri acelaşi aer) şi al comuniunii, al companiei (companie înseamnă să mănânci aceeaşi pâine), transfigurarea textului dramatic în spectacol împlinindu-se prin energia degajată de repetiţii.

Cum pe scenă par a fi spuse poveştile altora, spectatorul s-a retras la locul său. A luat distanţă, pentru că apropierea maximă anulează vederea, iar în teatru a vedea e cel mai important – ochii sunt mai încrezători decât urechile. Imaginile au puterea de a-l lua în stăpânire pe spectator, şi doar pentru asta a venit la teatru, să se facă părtaş poveştii, căci în afara sălilor de teatru poveştile au fost înlocuite cu istorie, în faţa căreia a abdicat demult.

Experienţa ieşirii din turmă

Omul nu caută în el pentru că este răspândit în exterior. Este risipit în cotidian, vieţuieşte în poveştile altora nemaiaparţinându-şi. Trăieşte tot mai rar bucuria întâlnirii cu sine, nimic nu-l cheamă înlăuntrul său, totul şi toţi îndemnându-l în afară. El însuşi are senzaţia că sună a gol şi atunci alege gălăgia aglomeraţiei, ajungând un spectator al unei lumi de spectatori. Uită sau nu crede că Dumnezeu l-a făcut cu soluţia în sine şi-atunci o aşteaptă doar din exterior. „Nu mai căutaţi în afară!” – îi strigă necontenit Creatorul, însă vacarmul e asurzitor şi atât de greu este să-ţi acorzi ţie atenţie.

Eu sunt titularul istoriei mele! – îmi spun de fiecare dată când simt cum mă împrăştii aiurea, dincolo de mine. De ce caut soluţii acolo unde nu depind de mine?! – mă cert mereu, în special atunci când ispita de a scrie teatru mă întoarce de la gândul de a scrie roman.

Legea gravităţii interioare

Când doi oameni îşi spun Te iubesc!, aceştia nu fac schimb de informaţii şi nici literatură, ci se împărtăşesc unul de celălalt. Eşecul existenţei e să nu iubeşti în concret. Închiderea în sine duce la sinucidere sufletească. O îmbrăţişare e mai cuprinzătoare decât orice tratat de dragoste, e mai puternică decât orice cuvânt de iubire. Împărtăşirea înseamnă dezlegarea liberă a sinelui către celălalt, trecerea în tine a celuilalt. Oricât de desăvârşit ar fi cuvântul, el nu epuizează realitatea, cu atât mai puţin realitatea dramatică în care tăcerea depăşeşte umbra unui cuvânt nerostit.

Cu trecerea anilor, transcriu pe hârtie din ce în ce mai puţin poveştile care se nasc şi mor în mine. De aceea fiinţa mea e încărcată cu o stare toxică. Cuvintele sunt ca apa de izvor: dacă le ţii în tine, se strică, dacă le dai drumul, devin proaspete şi bune. Poveştile nescrise putrezesc. Nevoia de a mărturisi nu trebuie reprimată. Literatura nu poate fi decât mărturisitoare, pentru că înţelegerea lumii este actul cel mai personal posibil. 

Echilibrul dinamic dintre pelerinajul interior şi trăirea în comuniune, dintre regăsirea sinelui şi împărtăşirea lui cu celălalt îmi face sufletul transparent redându-mă mie şi lumii deopotrivă. Abia atunci când braţele mele întinse ca pe o cruce nevăzută află echilibrul, scriu aşa cum iubesc, fără efort.

(apărut în Alternatives Theatrales, octombrie 2010)

„Care este diferenţa dintre un politician şi un hoţ?” Singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi a răspuns: „Pe primul îl aleg eu, al doilea mă alege el pe mine.” Umorul anecdotei ascunde masochism, dar şi o actualitate disperantă. Pentru români, egalitatea de competenţe dintre politician şi hoţ denotă o percepţie publică de mult consolidată. Suprapunerea celor două tipologii are bază statistică fără marje mari de eroare.

Vârful de percepere îl reprezintă decizia lui Traian Băsescu de a sacrifica România pentru a se realege preşedinte. În acest caz, s-a furat ţara cu totul, viitorul naţiunii a fost prădat. Pungăşia s-a făcut în cârdăşie cu partidul pe care nu a încetat o clipă să-l conducă. Ascunzând problemele grave cu care economia se confrunta din cauza jafului făcut de guvernare, probleme agravate şi de efectele crizei financiare mondiale, a dispus trecerea sub tăcere şi amânarea oricăror măsuri de redresare economică, deoarece efectele lor ar fi redus şansele sale de realegere. Mai mult, a supralicitat cu noi promisiuni electorale. Traian Băsescu s-a pus pe sine înaintea ţării, condamnând România cu bună ştiinţă la sărăcie şi înrobire prin îndatorare. Sistemul public şi cel privat au fost în bună parte distruse, lipsite de griji rămânând doar afacerile de partid. Şi asta în condiţiile în care 2008-2009 au fost anii când ciordeala portocalie s-a dublat pentru a obţine în afara banilor personali şi sumele necesare campaniilor electorale, cele mai scumpe şi mai dezmăţate din câte s-au consumat vreodată. Ideea de alegeri democratice a fost serios compromisă, substitutul acestora devenind un amestec între sufragiu plătit şi furt instituţional la numărarea  voturilor sub “paza” Ministerului de Interne. Se consolidează astfel un sistem electoral care, pentru a funcţiona, are nevoie de electori sărăciţi şi îndobitociţi. Mecanismul votului se bazează pe disperarea, pe tâmpeala şi promiscuitatea alegătorului. Băsescu va face mereu tot ce-i stă în putinţă să ţină “majoritatea” înfometată, asistată social prin diverse mite politice. Transformată în masă de manevră, ea devine predispusă să ţâşnească pavlovian spre urne în schimbul câtorva lei. Fiecare vot astfel dat lui Băsescu şi partidului său este o dublă delapidare: sumele plătite au fost furate din bani publici, iar votul măsluit, amanetând viitorul, îl face apt pentru o nouă prădălnicie. Cumpărarea se completează ulterior cu aritmetica părtinitoare a adunării şi centralizării datelor electorale, de aici şi obsesia pentru deţinerea portofoliului de la Interne. Pot fi considerate actele lui Traian Băsescu o înaltă trădare a intereselor statului român?

Momentul realegerii este şi punctul culminant dintr-o operetă politică în care discursul preşedintelui s-a învârtit în jurul cuvântului ticălos. L-a rostit consecvent cu aceeaşi pasiune cu care vorbeşte despre sine, spunându-şi preşedintele. Ticălos – obsesie nereprimată, declinată uneori cu violenţă, alteori mieros, dar întotdeauna la adresa altora, vrând parcă să spună că „diavolul e celălalt”. Hoţul strigă „Hoţii!” Uzurpând ideea de preşedinte, Traian Băsescu este impostorul exemplar, reuşindu-i această mare farsă şi pentru că uneori impostura e mai convingătoare decât modelul autentic.

Tâlhăriile bandei de pungaşi conduse de reales au defectat parcursul istoric al României, generând costuri enorme şi repercusiuni pe termen lung. Situaţia seamănă cu cea a Argentinei din 2001, când, din cauza unei datorii de peste 100 de miliarde de dolari, ţara s-a aflat în pragul falimentului. Acum, pentru România, cea mai proastă şi mai păguboasă soluţie de întoarcere la normalitate ar fi cea violentă. Cu atât mai mult cu cât prezentul e o aberaţie înfricoşătoare: braţul care apără statul – poliţia – se revoltă, celălalt, care-l hrăneşte – fiscul -, se revoltă şi el. Întregul organism social este cuprins de spasme. Trupul României pare posedat, zvârcolindu-se sălbatic, fără putinţa de a-şi expulza demonul, asemenea îndrăcitului care-şi loveşte cu pumnii capul şi trupul trântit la pământ, urlând că diavolul este celălalt.

Pentru mulţi, soluţia este exilul, evadarea dintr-un destin nedrept. Din România nu se pleacă, ci se fuge. Oamenii golesc ţara ca alungaţi de un mare pericol, goniţi de o molimă devastatoare. Fug ca de dracul de hăhăitul realesului ce sună a pagubă, care dă fiori precum un banc macabru.

Istoria noastră va fi confundată pentru o perioadă de timp cu o anecdotă scălâmbă. Ea se va sfârşi cu cea mai proastă glumă pe care Băsescu a făcut-o: Emil Boc, culmea batjocoririi statului român. Sinistre caricaturi, stăpânul şi ţuţărul. După Carol al II-lea, Traian Băsescu este cel mai „pustiitor flagel” care s-a abătut vreodată asupra României. Nu conştientizăm încă dimensiunea dezastrului şi nici faptul că, tolerându-l pe Băsescu, i-am devenit complici. Vom fi judecaţi cu indulgenţă de copiii noştri?

Asemenea omului-cititor – suflet îmbrăcat în haină de trup, cartea este spirit îmbrăcat în trup de hârtie. Materialitatea cărţii e în contradicţie cu inefabilul ei, cu esenţa ei eliberatoare. Poate tocmai de aceea iubim atât de mult obiectul inventat de Gutenberg.

În epoca digitală, cartea se desprinde de materialitate dobândind fluiditatea mediului, călătorind şi schimbându-şi forma asemenea norilor. Cartea electronică se poate aşeza pe orice dispozitiv, textul nu mai e captiv unei anumite dispuneri în pagină, condiţionările impuse de tehnologia tiparului clasic nu mai trebuie respectate.

Nemira este astăzi prima editură de tradiţie care oferă cărţi electronice pe platformă proprie – link e-books Nemira: http://www.nemira.ro/ebooks/

Lectură plăcută, oriunde v-aţi afla!

De regulă, confundăm noţiunea de „intelectualitate română” cu acel mic grup de intelectuali, cei mai mulţi de formaţie umanistă, strânşi imediat după Revoluţie în GDS, care, cu abilitate, au reuşit să impună în opinia publică ideea că ar reprezenta întreaga intelectualitate din România. Trebuie amintit un lucru trecut sub tăcere, dar care are semnificaţii pentru caracterul pragmatic al acestei concentrări „spontane” de intelectuali, anume faptul că primele întreprinderi privatizate în România au fost Editura Politică, transformată în Editura Humanitas, şi cotidianul România liberă! Dacă ne întrebăm de ce tace astăzi intelectualitatea română, ar trebui să privim înainte de toate către aceiaşi intelectuali prezenţi în mod grupat pe scena politică în ultimii douăzeci de ani, din ce în ce mai implicaţi ca servanţi ai anumitor lideri politici care şi-au declarat, chiar şi conjunctural, doctrina de dreapta. Restul intelectualilor, cei „neinstituţionalizaţi”, reacţionează aşa cum au făcut-o mai mereu, dispersat şi pe cont propriu, dovedind în mod ciudat că nu pot solidariza în lipsa unui interes comun pe care să-l fi identificat şi să-l fi urmărit cu obstinaţie, aşa cum era de aşteptat de la o grupare dominată de simţul practic indus de pregătirea ei majoritar inginerească. Paradoxal, universitarii umanişti au dovedit un mai ascuţit simţ pragmatic, câteodată chiar mercantil, atunci când s-au raportat şi s-au confruntat cu puterea politică. Uneori pofta a alungat ruşinea, iar dorinţa de mărire a înlăturat bunul-simţ.

Constatăm că intelectualii care l-au susţinut cu fervoare pe Traian Băsescu, de la momentul luptei acestuia pentru Preşedinţia ţării şi până astăzi, când se zbate pentru a supravieţui în acest post şi poate chiar pentru a-şi păstra libertatea, au intrat într-o tăcere susceptibilă de vinovăţie. Suspiciunea, dacă se va dovedi întemeiată, ar demonstra că sunt capabili să-şi asume responsabilitatea pentru că au contribuit nemijlocit la naşterea unui monstru şi că au fost părtaşi la distrugerea ţării. Mulţi dintre cei care au lucrat din greu la victoria lui Traian Băsescu aveau promisă o răsplată şi mai toţi au şi primit-o, excepţie importantă făcând editorul-filosof care, conform înţelegerii, urma să ocupe postul de ministru al Culturii. „Defecţiunea” din Camera Deputaţilor, care a dus la alegerea lui Adrian Năstase, a stricat planul de a o face pe Mona Muscă preşedinte. Cea care contribuise decisiv atât la victoria portocalie, cât şi la cea a lui Traian Băsescu, şefa importantei reţele de agenţi sub acoperire din „societatea civilă” şi din presă, Mona Muscă, s-a văzut văduvită de o funcţie pe măsura aportului său la cucerirea puterii. Imediat a revendicat postul de ministru al Culturii, singurul important rămas încă nenominalizat public la acel moment. Reuşind să i-l sufle de sub nas editorului-realizator TV, şi-a atras ura acestuia, dar şi scrâşnetul de dinţi din partea Stăpânului care, în final, avea să nu o ierte, în special pentru faptul că ajunsese la o cotă de popularitate nepermis de mare. Sacrificarea Monei Muscă s-a produs cu încălcarea gravă a regulii jocului, ce stabileşte că un agent sub acoperire nu poate fi deconspirat atâta vreme cât este încă activ. Pe această garanţie a mizat Mona Muscă atunci când minţea fără să clipească, negând colaborarea ei cu vechea Securitate. Traian Băsescu a fost cel care a ignorat cutuma şi Mona Muscă a sucombat politic ieşind într-un mod jalnic de pe scenă. Eliminarea Monei Muscă a afectat buna coordonare a acoperiţilor din „societatea civilă” şi din presă, reducând astfel şi forţa lor de impact şi de manipulare în solda complexului securisto-economic guvernat de Traian Băsescu. În plus, lăsată de izbelişte, o parte din reţea a ajuns la îndemâna celorlalţi jucători de pe piaţă. Revenind la camarila intelectualistă, cu excepţia celui menţionat, care a avut în continuare răbdare să aştepte, aducând mereu noi şi noi dovezi de rafinată plecăciune, a cărui viaţă cerebrală s-a îmbogăţit cu subtile reflecţii asupra noilor sale maşini germane şi cu meditaţii profunde privind loţiunile de corp folosite, mai toţi intelectualii băsescieni şi-au primit promisele sinecuri. Şefii de la ICR au fost numiţi tot dintre trompetele cu neuron ale preşedintelui, câteva posturi de ambasadori le-au fost destinate, care, din fericire pentru statul român, au rămas doar la stadiul de numiri, alături de alte câteva fotolii de europarlamentar şi alte poziţii „rentabile”, dar mai puţin vizibile. Chiar şi un post de guvernator al Deltei s-a plătit, motivându-se că numitul dădea la rame la fel de bine cum dădea din gură. Mercenarii mintali au ales să facă mai degrabă bani decât sinapse.

Un caz aparte rămâne cel al lui Andrei Pleşu, cel mai stimabil dintre intelectualii înregimentaţi. Acesta s-a implicat în jocul politic chiar de la începutul noii societăţi ieşite din Revoluţie. Abil, iubitor de spaţii publice, de ierarhii sociale şi de reflectoare, Andrei Pleşu este un histrion autentic. După funcţia de ministru al Culturii în primul guvern postdecembrist şi după cea de ministru de Externe în cabinetul condus de Radu Vasile, Andrei Pleşu şochează acceptând postul de consilier al proaspăt alesului preşedinte Traian Băsescu. Marele om de cultură, adulat şi respectat ca nici un alt intelectual român, să devină consilierul unuia care în afară de etichete de whisky şi note informative nu a citit nimic?! Părea o negare a teoriei evoluţiei speciilor. Încă o statuie căzută printre atâtea socluri rămase goale. Unii şi-au amintit atunci de poveştile apărute în presă privind colaborarea cu Securitatea a distinsului rector al NEC (despre care un talentat scriitor şi jurnalist murmură în barbă că ar fi un Ştefan Gheorghiu întors pe dos). Mister!

Hazliu este cazul unui poetaş cu pretenţii de ziarist, ce şi-a tipărit plachetele de versuri pe banii lui Soros şi căruia cel mai bine i-a reuşit să-l imite pe Ceauşescu în emisiuni de divertisment. Acest idolatru e pe cale să devină consul al României, ca o ultimă răsplată pentru prestaţiile umile şi repetate în slujba lui Zeus. Nominalizatul pare a avea mai vechi legături cu SIE, de notorietate fiind că asemenea funcţii sunt ocupate cu precădere de ofiţeri sub acoperire ai respectivului serviciu de informaţii.

Grosul trupelor „docente” este cantonat în diverse instituţii publice, ONG-uri sau în presă. Câţiva ziarişti cu ştaif au fost puşi să întoarcă armele împotriva Preşedintelui, la al cărui monument de vorbe trudiseră atât, pentru a-şi apăra mogulul. Au depăşit cu bine momentul, dovedind că pot şi scuipa acolo unde au lins. Unii au ajuns consilieri sau directori prin ministere. Jalnic la prima vedere, dacă nu luăm în considerare că în respectivele funcţii vămuiesc „intersecţii” bănoase. Câţiva sunt încartiruiţi chiar în „garnizoana” Cotroceni, apărându-şi de aproape modelul spiritual. Alţii au fost generos răsplătiţi de patronii care îşi primiseră prada. Este şi cazul unui scriitor de talent, reprogramat ca docil gazetar şi făcut superstar prin procedee de marketing de editorul său, care la rândul lui… Vorba filosofului: Venerez, deci încasez!

Cum se explică tăcerea lor de acum? Cu excepţia lui Mircea Dinescu, care şi-a pus ţărână în cap, restul tac mâlc. Este consecinţa vinei pe care şi-o asumă sau rămâne doar o atitudine prudentă pentru a vedea cum se sfârşeşte povestea devenită incomodă şi cu prea puţine beneficii? A cam apus vremea când statul le punea la dispoziţie avion estival personal pentru a-şi întâlni idolul. E muţenia ce aşteaptă să devină clar cine va fi cu adevărat Stăpânul şmecheriei numite pompos România. Pitiţi de ochiul acuzator al unei populaţii din ce în ce mai revoltate, intelectualii de palat speră că le vor fi uitate fojgăielile din vremea când preamăreau Conducătorul iubit acumulând astfel energie ca să ţâşnească din nou în vârful ţării şi să declame răsunător: Am învins! Puţini, încă, vociferează deja de pe cealaltă parte a baricadei. Caraghios este cazul unei uteciste-pensionare sub acoperire de teveristă, relansată ca „tânără” speranţă liberală. Experienţa panegirică dobândită de pe vremea când realiza emisiunile Omagiu, completată ulterior cu un permanent exerciţiu al limbii, i-au adus rapid o răsplată cu buget. Lichelismul nu este o exclusivitate a actualei puteri, iar inteligenţa şi instruirea nu implică neapărat caracter. Lichelismul lustruit e o cheie universală ce deschide buzunarele potentaţilor care au nevoie de validare publică şi osanale academice din partea celor pe care oamenii de bun-simţ îi consideră a fi oneşti numai pentru faptul că au carte şi vorbesc frumos.

De ce au făcut respectivii intelectuali pactul cu diavolul? Au cunoscut, sau nu, promiscuitatea celui pe care aveau să-l slugărească? Se întrevăd două posibilităţi: 1) au fost inocenţi şi se poate admite că nu i-a dus mintea, chiar şi nivelul lor intelectual; 2) au ştiut bine la cine se înrobesc şi atunci problema se desparte iarăşi în două. Au ştiut, dar au vrut să profite; au ştiut, dar n-au avut încotro, pentru că înrolarea lor în solda preşedintelui a survenit în urma unui ordin, în virtutea unei mai vechi apartenenţe la un sistem secret de putere. Acum, oricine poate aşeza şi singur piesele în poziţiile descrise.

Cele creionate nu explică, totuşi, de ce intelectualitatea română, cea vocală şi influentă în societate, nu a fost una de stânga, ca în mai toate democraţiile europene. Şi, mai gravă nedumerire, de ce nu s-a înfiripat o expresie cât de cât coerentă a intelectualităţii de stânga, chiar şi în situaţia dominaţiei celei de dreapta sau cu atât mai mult în atare condiţii?

Traian Băsescu – preşedintele impostor

Adevărul apare atunci când eticheta nu mai este în stare să menţină farsa.  Lumea subminată face cioburi minciuna, lăsând adevărul să răzbată. Trăim o farsă istorică ce a produs drama unei generaţii şi multe tragedii personale – oameni abandonaţi morţii cu bună ştiinţă de către conducătorii ţării. Cel care ar fi trebuit să fie ocrotitorul naţiunii este primul care a împins-o spre prăpastie. Cel care ar fi trebuit să fie simbolul statului, motiv de mândrie pentru cei mai mulţi dintre concetăţeni, a ajuns bătaia lor de joc şi persoana pe care toţi demnitarii străini o ocolesc. Cel chemat să domolească tensiunile şi să aplaneze conflictele din societate este primul care ridică piatra. Cel care ar fi trebuit să fie un model, în special pentru tineri, argumentează cu propria persoană că a fi vicios şi a nu învăţa sunt reţetele de succes în ţara sa de „mâna a doua”. Într-adevăr, cu el în frunte, România riscă să devină o ţară de mâna a doua. Traian Băsescu a mutilat portretul de preşedinte al României, a caricaturizat cea mai înaltă funcţie a statului român, a făcut din epoca sa una a imposturii, a jafului şi a disperării.

Dezbinând oameni, încăierând categorii sociale, împingându-i în proiecte personale egoiste, Traian Băsescu a crezut că-i va putea domina pe români ca pe o masă de manevră dispusă să se amuze de dansurile sale ţigăneşti, de glumele lui grosolane. Numai că sărăcia are o putere înrobitoare mai mare decât machiavelismul dâmboviţean şi a răsturnat calculul de putere. Mai mult, ceea ce părea a se transforma într-o populaţie vegetală începe să dea din nou semne de sistem nervos, de solidaritate. O comunitate dă semne că există atunci când cei mai mulţi au aceleaşi visuri, visarea în spaţiul social fiind dovada că statul nu şi-a ţinut promisiunile.

Mecanismul de seducţie al lui Traian Băsescu s-a bazat pe faptul că un scandal, cu cât este mai respingător, cu atât atrage mai tare. Atunci şi-a asumat rolul de a fi Scandalul acestei ţări, al acestor vremuri. Scandalurile secretă toxine: invidie, ură şi alte resentimente, iar atunci când ele sunt eliberate în exces, organismul social se îmbolnăveşte şi starea de rău face din cauză, din Scandal, un fapt îngreţoşător. Arma principală a lui Traian Băsescu – „întoarcerea la popor”, adică plierea pe ceea ce se presupune a-i plăcea poporului – s-a întors împotriva sa. Cedând mimetismului colectiv, Traian Băsescu transformă „toţi contra toţi” în „toţi contra unul”. Nimeni nu-l va învinge pe Traian Băsescu, se va exclude singur prin forţa propriului rău.

Răul are un nume: Traian Băsescu

Când Traian Băsescu deschide gura produce vrajbă, înşelătorie şi sărăcie. E pe cale să desăvârşească un stat securistic sub acoperire de ţară europeană. Întâiul impostor al ţării a reuşit într-un timp scurt performanţa să pervertească o ţară cu ajutorul unei camarile veroase. Impostura, ca mecanism de ascensiune în funcţii publice, este susţinută de faptul că în realitate numirile se fac cu precădere din rândul informatorilor sau al agenţilor sub acoperire ai Securităţii puşi pe căpătuială. Condiţia pentru accesul la poziţii înalte de conducere, reprezentată în trecut de calitatea de membru PCR, în special pentru incapabili, a fost astăzi înlocuită cu cea de membru al unor societăţi discrete sau colaborator al Securităţii redivivus, în fapt cele două suprapunându-se adesea prin acţiunea concertată de infiltrare a redivivuşilor în toate structurile naţionale şi transnaţionale. Palatul Cotroceni a devenit un centru de excelenţă al securismului vechi şi nou, laboratorul experienţelor nereuşite asupra poporului român. Guvernul, Parlamentul, partidele politice sunt impregnate de bătrânii şi mai tinerii redivivuşi. Ierarhiile societăţii au ajuns ficţiuni perverse, inapte să răspundă realităţilor unui stat ce stă să se prăbuşească în sine. Dincolo de concret, Traian Băsescu este expresia unei estetici a urâtului şi exponentul unei culturi a inculturii. Mentalitatea sa de „stăpân” de gaşcă se reduce la: „banii proştilor sunt bogăţia deştepţilor”, în cazul de faţă proştii fiind contribuabilii români.

Poate că Traian Băsescu este cu adevărat bolnav, aşa cum se zvoneşte. La prima vedere, ai spune că doar îşi urăşte sincer propriul popor, dar parcă e mai mult decât atât. Există o boală rară, care, după simptome, i-ar putea fi diagnosticată, chiar şi de la distanţă, anetopatia – lipsa patologică a simţului moral. În acest caz, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ar trebui să se autosesizeze. Întrebarea firească în această situaţie este dacă în structurile de siguranţă naţională mai sunt şi oameni fideli profesiunii lor, statului român şi nu doar banilor şi stăpânilor… Până una-alta, statul român rămâne „locul unde sinuciderea lentă a tuturor se numeşte viaţă”.