Sep 30

Basmania 00 Cover 2 sScrisul este o formă de cunoaştere în sine. Scriitorul se descoperă pe sine şi descoperă lumea în care trăieşte prin actul de a scrie. Senzaţia devine cu atât mai acută atunci când preocupările ficţionale ating zonele inconştientului. Se relevă structuri narative cu încărcătură arhetipală, teme fundamentale sau elemente de anticipare ale unor viitoruri posibile. Toate acestea devin subiectele unui proces de cunoaștere ce continuă și după actul propriu-zis al scrisului.

Lucrând la Răspântia Gândurilor, prima parte a romanului fantasy Basmania, am trăit un proces fabulos de cunoaştere. Contactul cu lumea basmelor e unul remarcabil, chiar și numai din poziţia de cititor, deoarece intri în legătură cu forme ale sacrului. Cu atât mai fascinant este pentru scriitor, deoarece el simte acut statutul de co-creator, căci, cu adevărat, basmele ni se dau spre a fi scrise de undeva de sus.

*

Empirică sau teoretică, cunoașterea are două căi de acces: prima se află în spațiul rațional, cea de-a doua e suprarațională și o asociem unui proces imaginativ, unei stări inspirate sau intuiției. Calea suprarațională nu poate fi decât una nemijlocită și este lipsită de materialitate, de concretul unui „interlocutor” cu funcția de transmițător de cunoaștere cum ar fi cartea sau mentorul. Experierea cunoașterii este actul cel mai intim pe care îl putem avea în raport cu universul pe care îl locuim și care ne locuiește.

Înțelegerea fenomenului poate fi ușurată dacă ne raportăm la textul biblic, scrierea inspirată cea mai importantă. În Evanghelii nu este deloc întâmplător că apelativul cel mai uzual al lui Iisus este acela de „Învățător” (Rabbi). De altfel, și primul său act public, întrebările și răspunsurile date la Templu, la vârsta de doisprezece ani, este tot un act de cunoaștere.

Pentru Iisus cunoașterea este principala cale de mântuire. O spune și o repetă sub diferite forme, intuind că, odată cu trecerea timpului, Biserica creștină ajunsă instituție în simfonie cu statul va prefera să promoveze valorile morale ca principalele căi spre mântuire. Pentru Iisus, cunoașterea înseamnă accesul la adevăr, adică la propria sa persoană, a Fiului, cel prin care se poate ajunge la Tatăl: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut” (Ioan, 14:6,7).

Iisus leagă în mai multe rânduri împlinirea actului de cunoaștere de necesitatea unei inimi curate, neîmpietrite: „Tot nu pricepeți și tot nu înțelegeți? Aveți inima împietrită?” (Mc. 7,17) sau „Fericiți cei cu inima curată căci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8). Evident că nu despre vederea fizică este vorba, ci de vederea spirituală, cu „ochiul inimii”, formă supremă de cunoaștere. Mai mult, absența cunoașterii, ignoranța, ca formă a minciunii ce constituie atât domeniul, cât și instrumentul diavolului – „stăpânitorul acestei lumi”, este pentru Iisus o sursă a damnării: „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți” (Ioan 4:22), „Pentru ce nu înțelegeți vorbirea mea?… Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu a stat întru adevăr” (Ioan 8:43).

Atunci când se referă la un act de cogniție, Iisus folosește de regulă trei sintagme distincte pentru a da înțelegere deplină nivelului de cunoaștere la care se referă. Pentru stadiul de a fi în vecinătatea unui subiect de cunoaștere, folosește l verbul a ști: „Pe mine mă știți, și mă știți de unde sunt.” (Ioan 7:28) Pentru al doilea nivel, cel de apropiere a subiectului de obiect, folosește verbul a înțelege: „Și chemând la sine mulțimile, Iisus le-a zis: Ascultați și înțelegeți” (Matei 15:10). Sensul este de a aduna, de a fi împreună pentru a pătrunde semnificația cuvântului rostit. De altfel, limba română are și în acest caz o putere imensă de a nuanța, verbul a rosti folosindu-se doar în cazul unei comunicări cu înțeles, a vorbirii cu rost, a spunerii unui lucru cu semnificație. E și cazul poeziei – ea nu se vorbește, nu se spune, ci se rostește. Pentru cel de-al treilea nivel, cel al cunoașterii depline, Iisus folosește cuvântul propriu-zis, cunoștere. Prin etimologia sa greacă, cuvântul cunoaștere (lat. cognoscere) indică o apropiere până la identificare a cunoscătorului cu cunoscutul. Evangheliile folosesc expresii precum „cheia cunoașterii”, „cunoștința mântuirii”, „veți cunoaște adevărul”, toate având în componență gnosis, care a dat mai târziu termenul gnoză, forma cea mai înaltă a cunoașterii spirituale.

Pentru a defini vederea prin simțuri, latina folosește verbul video, preluat și de limba română, în timp ce greaca recurge la verbul theorein, care are sensul de „a contempla, a vedea prin spirit, a vedea în Duh, a vedea cu ochiul inimii”. A cunoaște cu inima e o cunoaștere suprarațională, inima fiind sediul cunoașterii contemplative. În Vechiul Testament comunicarea prin simțuri se face predilect prin auz, una dintre excepții fiind la Iov: „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). În Noul Testament văzul este simțul dominant al comunicării, prin intermediul luminii. Pentru ochiul inimii mijlocul luminativ este Duhul însuși. „A înțelege cu inima” (corde intelligent, kardia synosin), „a cunoaște cu inima”, deschide calea cunoașterii divine (theognosia).

Iisus indică propria noastră interioritate ca „sediul” adevărului suprem: „împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17:26), subliniind încă o dată că purtăm în noi chipul creatorului. Iar asemănarea trebuie să ne-o dobândim prin cunoașterea deplină a acestei descendențe. Astfel, inima nu este doar un organ corporal, ci sediul vieții afective, centrul ființei în care sălășluiește duhul: „Să vă lumineze ochii inimii”(Efeseni 1 17:18). Acesta este și sensul coborârii minții în inimă din rugăciunea lui Iisus – cel al trecerii de la o cunoaștere discursivă la una iluminată. Știința contemporană a uluit (Institutul Heart Math, 1991) atunci când a dovedit că inima are un sistem nervos complex, propriu, format dintr-o rețea de mai multe tipuri de neuroni și că este singurul organ care trimite mai multe comenzi creierului decât primește de la el. Câmpul electromagnetic al inimii este de câteva mii de ori mai mare decât cel produs de creier, de aceea el poate penetra nu doar fiecare celulă a corpului, dar e și suficient de puternic pentru a radia în afara trupului. Despre inteligența inimii au vorbit și unii sfinți părinți, negând opoziția tradițională în care era pusă mintea în raport cu inima, dezvoltând adevărate teologii ale inimii, inima desemnând „omul interior”, despre care vorbea Apostolul Pavel, în opoziție cu „omul exterior”, care duce o viață de suprafață cu o cunoaștere implicit limitată și trunchiată. În Omilii, Sfântul Macarie Egipteanul spune explicit că mintea conduce inima, jucând rolul vizitiului „care pregăteşte carul de luptă al sufletului şi ţine în frâu gândurile” (Om. 40, 5).

Cunoaștere inspirată presupune un proces de aducere aminte a unui adevăr preexistent: „V-am spus aceste lucruri pentru ca atunci când le va veni ceasul să se împlinească, să vă aduceți aminte că vi le-am spus” (Ioan 16:4). Atât termenul latin reminisce, cât și cel grecesc memnemai definesc facultatea de a memora. Numele memoriei este folosit în mai multe situații în textul neotestamentar, ca în cazul femeii care a turnat mir pe capul lui Iisus sau al tâlharului crucificat. Dar atunci când Iisus vorbește de Duhul Sfânt, sensul este cel al învățăturii, a aducerii aminte, adică cel de cunoaștere: „Duhul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14:26). Cel mai înalt sens al amintirii drept cunoaștere îl găsim în instituirea euharistiei, la Cina de Taină. Termenul latin commemoration semnifică faptul că amintirea este totuna cu lucrul amintit. Termenul grecesc anamnesis este definit de la Platon ca urcare în lucrul amintit, ca anulare a timpului succesiv (cronos) și intrare în timpul simultan (Kairos), în care cunoașterea se face prin identificare. Cuvântul anamnesis, cu o structură de dublă negație (an-a-mnesis), este suprema afirmare a cunoașterii contemplative. În unele versete limba latină folosește termenul recordare, „a-ți aminti cu inima”, subliniind încă o dată funcția gnoseologică a inimii.

În toate momentele din care purcede un act de cunoaștere sfinții părinți se pregăteau pentru întâlnirea cu adevărul. Bine-cunoscute sunt rugăciunea Sfântului Ioan Gură de Aur înainte de a citi sfintele cărți: „Doamne Iisuse Hristoase, deschide-mi mie ochii inimii… arată-mi mie cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale… să-mi luminezi mintea și gândul cu lumina înțelegerii Tale, ca nu numai să citesc cele scrise, ci să le și împlinesc…” și cuvintele rostite de Sfântul Grigorie Teologul înainte de a se așeza la masa de scris: „Să am parte de Duhul și să-mi dea cuvânt.”

Vorbind de Iisus Hristos, vorbim despre taina de la întemeierea lumii: „Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). Vorbind despre scrieri inspirate, vorbim despre o altă taină, cea a literaturii dăruite drept cunoaștere de mai dinainte scriitorului ales să fie canal de comunicare către oameni. În acest caz, alesul trebuie nu doar să fie recunoscător pentru „preștiința” cu care a fost învestit, ci și smerit, adică să stea în adevărata sa măsură de co-creator al textului, neuitând nici o clipă că „limba este sălașul Ființei”.

 27 septembrie 2014

 

 

Feb 22

1779814_399520426850147_47850578_nVara lui 1980, sfârșit de iunie. Abia ce venisem din armată și m-am și angajat să fac bani ca să pot pleca la mare. La două zile după întoarcerea din cătănie m-am angajat muncitor necalificat la ISPIF, să-mi pun mușchii la lucru: timp de o lună am făcut zeci de foraje manuale în pământul uscat din vecinătatea Bucureștiului.
În fotografie sunt membrii echipei în care am lucrat și care în loc de mașină era dotată cu un atelaj tras de un cal amărât. De la stânga la dreapta: domnișoara inginer de îmbunătățiri funciare, tehnicianul echipei, domnul Pătrașcu, muncitor necalificat (îmi pare nespus de rău, dar doar numele său mi-l mai amintesc și asta pentru că îmi era și vecin – un pensionar, fost subofițer de armată, care nu putea să stea acasă fără să facă ceva, așa că lucra pe unde găsea – prin dânsul am ajuns să mă angajez în vara aceea), eu și căruțașul. Ce vară fierbinte a fost în acel an!
După o lună mi-am luat banii și am fugit la 2 Mai. I-am spart în trei zile, dar am mai stat până la începutul lui septembrie. Cum? Nu știu, dar așa se întâmplau minunile în anii aceia la 2 Mai și Vama Veche…
În toamna acelui an am început facultatea…

Jan 31

Motto: Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!

Albert Camus – Omul revoltat

 

Tatăl meu e cel mai mare ziarist din lume! Pe bune! Scrie la cele mai importante ziare online și la revistele cele mai tari. Serios! Dacă vreți, vă dau adresele lor de internet și link-uri la articolele lui. Toate au un succes extraordinar! Culmea e că publică și la ziare din ălea vechi, pe hârtie, sau, cum le spune el: „presă adevărată!”. Tata crede că tot ce e pe hârtie, cărți și ziare, e mai adevărat decât ce e pe tabletă sau pe calculator. Vorba bunicii: „Subiectiv!”, adică să ai o părere, așa, mai specială, pe care nu trebuie neapărat s-o iei în seamă. Eu o iau în serios și mă mai gândesc ce-a vrut el să spună, că tata tot ce spune, spune cu rost. Și când e „subiectiv”, e mai altfel decât toți. Tata e cel mai deștept om din lume și e și talentat ca nimeni altul!

În fine… Problema e că tata este comentator politic… Nici asta nu prea am priceput ce-i aia, iar pe el mi-a fost așa, nu știu cum, să-l întreb. Cum adică să-ntrebi un comentator politic ce e aia un comentator politic?! Așa că am întrebat-o pe doamna învățătoare ce-i aia „politică”. Mi-a dat un răspuns de doamnă învățătoare care n-are chef: „Ceva de care nu scapă nimeni”. Adică? – am insistat eu. „Adică e ceea ce fac oamenii pe care-i alegem noi, ca să ne fie bine, și ei reușesc doar să le fie lor bine”. Răspuns de doamnă educatoare căreia nu-i ajunge salariul! – așa am auzit-o pe mama spunând odată despre doamna când doamna se văita că nu știu ce nu se poate, că n-are fonduri. Ce-i aia „fonduri”? Mama, cum e ea foarte clară, mi-a spus că fonduri egal bani pe care de regulă nu-i ai. Hai că-i simplu! Deci despre treaba cu „politica” a rămas să mai întreb și să mai caut pe net. Am dat pe Google și… horror! Pagini întregi despre, că nu mai știam pe care să mă uit. Așa că am început să mă uit la televizor, atunci când este tata invitat la talk-show-uri. Da, tatăl meu e invitat la toate talk-show-urile din lume, la cele mai mari și mai „influente”, că am auzit tot la tata când zicea că la nu știu care nu se duce că nu e „de impact”, că nu e „influent”. Hai că-i ușor ce-i aia „de impact” și „influent”. Nu mai pierd timpul să explic.

Deci am început să mă uit la emisiuni politice. Mama, văzându-mă cu ochii în ecran, mi-a zis:

- Ai schimbat desenele animate? Îți plac mai mult maimuțoii ăștia?

 M-am prins pe loc că făcea mișto. Ce? Am voie să zic „mișto”! Și la școală doamna a zis „ce tip mișto”, când a fost tata să mă ia într-o zi când mama n-a putut să vină. Am auzit-o eu când îi șoptea celeilalte doamne, dar tata n-a auzit-o că era nervos că mama l-a pus la „corvoadă”. Ce-i aia „corvoadă”? Nici să le explic eu pe toate, acum! Mai căutați și voi în dicționar, mai dați un search, ce naiba!

Dar doamna avea dreptate, tata e un tip mișto. La televizor toată lumea din televizor se uită în gura lui. Așa e expresia! „A se uita în gura cuiva” nu înseamnă a-i vedea dinții și nici măselele, ci a fi atent la ce vorbește. La dinți și măsele se uită stomatologul, rețineți acest cuvânt, care înseamnă nenea dințarul. E simplu! Chiar toate trebuie să le explic eu?!… Și zicea un nene din televizor că tata e și foarte rău, că e „necruțător” cu politicienii. Mințea! Tata e un om așa de bun! „Necruțător”, am văzut eu într-un film, era unul care le lua viața unor indieni. Horror! Tata nu le ia viața politicienilor, doar vorbește și scrie despre ei. Când scrii despre cineva nu-i iei viața. Corect?! Spuneți-mi mie cine de pe strada noastră o mai hrănește pe Cuțica, cățelușa fără stăpân? Cine a salvat un porumbel din ghearele lui Motănescu, cotoiul doamnei da la parter?!… Și știți câte exemple pot da că tata e cel mai bun om din lume? Multe! Dacă le-ați scrie pe hârtie ar avea atât de multe cifre, că o să mă întrebați pe mine cum se citește numărul, iar eu nu sunt decât într-a-ntâia și nu știu matematică de om mare. Aritmetică, da. Știu să adun, să număr, dar n-am și eu decât două mâini, ca toți oamenii, de unde mai mult de zece degete?!

Deci de la televizor n-am priceput mare lucru și m-am uitat cu multă încăpățânare. Toată lumea știe ce-i aia „încăpățânare”, trec mai departe. Așa că n-am avut ce face și a trebuit să-l întreb pe tata. L-am luat pe ocolite, că pe oamenii mari, dacă-i iei direct, se sperie. Nu știu unde au făcut ei școala, dar au învățat mai mult să nu răspundă. Și la școală, e clar, doamna învățătoare ne dă ordine precise. Ce e aia „ordine”? Asta am să explic, tare m-a preocupat chestia și am stat zile întregi pe net până am priceput. „Ordine” e ce trebuie făcut și nu se comentează. Obligatoriu! La armată nu se vorbește, ci se dau ordine. Nu știați? Dar la școală nu e la armată! Cum adică: „Desenați!”, „Acum să se arate că…!”, „Memorați, învățați pe de rost…!”. Și eu când îmi mai închipui? Când mă mai mir de ce descopăr?! Asta nu mai pricep, dar, când o să înțeleg, jur să explic la toată lumea. Sper să nu înțeleg prea târziu și să ajung om mare, că atunci o să-mi fie indiferent, i-am văzut eu pe oamenii mari, nu le mai pasă de nimic… Așa mă pasează toți adulții: „Lasă că pricepi tu când vei crește mare”. Serios?! Adică să stau eu cumințel și să aștept așa, fără să pun întrebări, fără să mă minunez, fără să… Ce lume au inventat și adulții ăștia!

Deci l-am luat pe ocolite și l-am întrebat:

- Tata, cine a fost Machiavelli? – să vadă și el că nu sunt zero în ale politicii, că putem discuta la nivel înalt… Termenii ăștia, „nu sunt zero în ale politicii” și „discuții la nivel înalt”, i-am auzit spuși la televizor de oamenii ăia despre care se zice că sunt politicieni. La început am crezut că Machiavelli trebuie să fie ca și tata, un comentator politic. Când am aflat că nenea Machiavelli a trăit pe vremea când nu erau televizoare, mi-am dat seama că lui trebuie să-i fi fost mai ușor decât lui tata, el nu trebuia să-i certe în direct pe politicieni și să se enerveze mereu. Nenea Machiavelli trebuie să fi fost tare liniștit, pe vremea aia oamenii, dacă n-aveau la ce uita, vorbeau între ei și înțelegeau mai repede. După ce s-a inventat televizorul și oamenii nu mai vorbesc unul cu altul și așteaptă totul de la ecran, a trebuit să vină politicienii să spună tot felul de lucruri neadevărate –  n-am spus minciuni, că nu e voie să spui despre alții că sunt mincinoși, n-ai tu de unde să știi! – așa ne-a învățat doamna educatoare. Și tot din cauza televizorului a trebuit tata să vină pe ecran și să-i contrazică pe politicieni, ca să înțeleagă ceva oamenii. Dar tata zice că de pomană își răcește el gura – ce expresie! – că oamenii tot nu pricep nimic. De fapt, tata spune că oamenii „nu bagă la cap”, dar eu cred că expresia asta nu-i chiar corectă, că în cap nu poți să bagi niște vorbe spuse la televizor. Dar poate că știe tata ce știe și iar o s-o aflu și p-asta când o să cresc mare. În fine, după ce am pronunțat „Machiavelli” tata m-a privit pe sub sprâncene și mi-a răspuns sec:

- Un șmecher!

Aoleu! Tata să zică așa ceva despre un nene?! Asta înseamnă că tata e rău, așa cum ziceau despre el la televizor?… Dar imediat s-a corectat și mi-a spus:

- Ăla care a sintetizat istoria omenirii.

„Sintetizat”?… „Istoria omenirii?”… Ca să fiu sigur l-am întrebat ce-i aia „sintetizat”. Vă zic și vouă: să spui foarte pe scurt, dar foarte, foarte pe scurt ceva foarte, foarte lung și mare. Hai că-i simplu, eu am priceput din prima. Ca să vadă c-am înțeles am confirmat:

- Îhm!

Și tata a continuat:

- Machiavelli a zis „scopul scuză mijloacele” și toată lumea s-a luat după el. Adică s-a luat și mai tare, pentru că și până atunci tot așa a funcționat.

Ei, aici mi s-a cam înfundat. „A se înfunda” nu e chiar ca la chiuvetă când nu se mai scurge apa, dar pe aproape, adică nu mai înțelegeam nimic. Și a continuat:

- Asta li s-a părut multora esența politicii.

- Adică?

- Sub semnul ei a stat toată istoria.

Ceață totală în mintea mea! Vreau să spun, cum zice mama când tata îi explică de ce cresc prețurile, că n-am priceput nimic. Și când zic „nimic”, spun nimic-nimic! Noroc că tata și-a băgat la loc nasul în laptop, scria unul dintre articolele alea ale lui, care apar în cele mai mari ziare, așa că am fugit la computerul meu și am dat search. Mi-a luat ceva, dar m-am lămurit. M-am întors și l-am întrebat în continuarea discuției noastre de nivel înalt:

- Tata, dar de ce toată lumea se conduce după vorbele astea a lui Machiavelli?

Fără să se întoarcă, mi-a răspuns:

- Tu n-ai ce face?!

Recunosc, așa e tata uneori, dar are o scuză, vorba lui Machiavelli, e nervos că vrea să scrie articole politice la cele mai tari ziare din lume și, pe deasupra, trebuie să meargă și la cele mai influente talk-show-uri de pe planetă. Adică, scopul scuză mijloacele! Numai că astea nu sunt mijloace de a vorbi cu fiul lui, care e încă mic și vrea să înțeleagă chestii. Corect?!

Nu mă pot supăra pe tata. Sunt convins că are motive să fie așa și atunci când mie mi se pare că nu e bine să fie așa. De aceea, am trecut peste „Tu n-ai ce face?!” și l-am întrebat:

- Domnul Machiavelli a avut copii?

- Habar n-am. Dar știi că mi-ai dat o idee ce titlu să pun?! E cel mai tare articol pe care l-am scris vreodată – și s-a apucat să scrie din nou ca și cum „habar n-am” e un răspuns.

Tata să zică „habar n-am”?! Stimați telespectatori, vorba lui când e pe ecran, așa ceva nu s-a văzut! Tata, care le știe pe toate?! Cred că, de fapt, n-a vrut să-mi spună. Aici semăn cu tata: înțeleg totul, să zicem aproape totul, dar scriu cu greșeli. Am o scuză… Am fugit din nou la net și dă-i căutare. Am răscolit ce-am răscolit, dar nu am găsit dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Nu-mi rămânea decât să aflu prin deducție. „Deducție” înseamnă să-ți pui mintea la treabă și să afli ceva din altceva. Hai că nu-i greu! Eu am priceput imediat când mama mi-a zis: „Deduc că nu ți-ai făcut temele…”. Logic, evident! Păi, când iei patru la aritmetică, e la mintea cocoșului – ce-mi place expresia asta! Poți să spui și „la mintea găinii”, presupun, dacă e vorba de o fată – că nu ți-ai făcut temele. Că dacă ți le-ai fi făcut luai opt, luai nouă, luai zece, oricât de greu de cap ai fi – ce-mi place și asta, o știu de la tata când i-a zis-o unui nene politician la televizor. Nu e jignitoare, că tata nu poate să jignească pe cineva, așa c-o folosesc și eu. O să-i spun eu doamnei învățătoare că e grea de cap, că nu pricepe că pe noi, copiii, ne interesează mai mult să descoperim lucrurile, să ne jucăm, decât să ne spună ea că cică ar exita. Și nici să stăm cu mâinile la spate! Doamnă profesoară, doar ce aflu eu, eu cu ochii mei, cu mintea mea, cu sufletul meu… – chestiile astea le știu de la bunicul, el le are cu vorbele potrivite, că a fost poet. Zău, a fost poet! Dar tata nu l-a moștenit și ăsta e motiv de ceartă mereu, duminica, la masa de prânz, tata cu tatăl lui. În fine, eu o s-o dau pe spate – ce tare e și asta! – pe doamna educatoare cu vorbele astea potrivite. Și colegii o să se uite în gura mea ca la unul de la televizor! Dar să revenim la deducție. M-am apucat să deduc și să tot deduc doar-doar oi afla dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Păi ce știu eu despre dânsul?… Câteva chestii, dar lucrul cel mai important se pare că e faptul c-a spus că „Scopul scuză mijloacele”. Atunci, să analizăm, stimați telespectatori, ce-a spus împricinatul – tot de la tata și vorba asta!

Greu… Greu… Cum o dau, cum o întorc – frumoasă și expresia asta, e ușor de înțeles că e plastică. „Plastică” se știe ce înseamnă, cred – deci cum o dau, cum o întorc, deducția nu-mi venea. Atunci, am luat exemple din viața reală, că așa m-a învățat bunicul: „Băiete, când nu pricepi ceva, gândește-te la ceva echivalent – <echivalent> înseamnă asemănător – și judecă după exemple din viața reală”. V-am spus, bunicul a fost poet și, pe deasupra, se pricepe și la viața reală. Și poetul e cel mai mare înțelept. Tot ce nu pot să explice inginerii, profesorii, oamenii de știință, poate poetul. Cele mai bune definiții la lucrurile de pe lumea asta le găsești în poezii. Zău! Bunicul zice că oamenii nu mai citesc poezii și de-asta s-au prostit. Ei, poeților li se permite să spună și ce nu convine. Cui îi convine să-l facă prost bunicul?! O ști el ceva, iar eu o să aflu când o să cresc mare. M-am cam săturat de placa asta!… Așa că am început să mă gândesc la lucruri concrete. La când am întâlnit eu „scopuri” și „mijloace”. N-a durat mult și mi-am amintit cum a ajuns Dan șeful clasei, în locul meu, că nici nu m-am așteptat la așa o nedreptate. După ce doamna ne-a spus că ne lasă trei zile să ne gândim cine vrem să ne fie șef, Dan a venit zi de zi cu cutii de bomboane, cu ghiozdanul plin de sandvișuri și cine a vrut a vorbit de pe telefonul lui mobil oricât. Scopul… Mijloacele… Pe el l-au ales. Doar că Andrei și cu Paul, care sunt niște șmecheri ce n-ați văzut – dacă tata a folosit cuvântul ăsta, îl folosesc și eu –, îl amenință de atunci pe Dan că dacă nu le aduce zilnic ceva bun n-o să-l mai voteze, așa că șeful clasei cară zilnic și tremură de frică… Iar copiii tot de mine ascultă, chiar dacă oficial nu sunt eu șeful. Da… Din exemplul ăsta din realitate trag concluzia că domnul Machiavelli nu prea a știut cum e să fii ascultat de ceilalți copii. N-am ce deduce. Altceva… Mi-am amintit de tot felul de întâmplări asemănătoare și cam toate aveau ceva strâmb. La început părea că treaba va merge cu scopul ăla bun prin mijloace care nu sunt ok, dar, dacă erai mai atent sau aveai mai multă răbdare, îți dădeai seama că într-un târziu mai rău se întâmpla decât dacă nu s-ar fi ales mijlocul ăla nașpa. M-am cam încurcat în explicații, dar înțelegeți voi, iar, dacă nu înțelegeți din prima, faceți cum m-a învățat bunicul, gândiți-vă la lucruri întâmplate și o să vedeți că, de câte ori oamenii au ales un mijloc greșit pentru un scop bun, lucrurile au ieșit prost. Hai c-am zis-o trăznet! L-oi fi moștenit pe bunicul și am talent de poet. Dar sigur îl moștenesc și pe tata, pentru că mă preocupă lumea din jurul meu, adică nu-mi e indiferentă – asta zice el despre ziariști că sunt, ăia adevărați, niște oameni cărora le pasă. Și asta suna tot așa, ca la bunicul, se vede că tata e fiul lui bunicul, oricât s-ar certa ei pe tema asta.

L-am sunat pe bunicul și l-am rugat să-mi spună ce crede el, că el e poet și știe cel mai bine. Nu pot să repet ce-a fost la gura lui! – vorba bunicii. Concluzia lui a fost că tot răul din lume a venit de la faptul că oamenii trăiesc după vorbele astea ale lui nenea Machiavelli. După ce am închis cu bunicul, am umblat pe net toată ziua și numai cu deducțiile și cu poezii m-am preocupat, așa că tata a scăpat de întrebările mele. Oricum, tot timpul ăsta și el a stat numai în laptop și a scris. Seara a plecat la un talk-show, dar a lăsat lângă computer articolul printat. Așa că am rămas cu ochii țintuiți pe prima pagină unde scrie titlul: „Scopul scuză mijloacele”. Dacă tatăl meu a pus titlul ăsta înseamnă că și el e convins de vorbele lui Machivelli? Nu pot să cred! Tatăl meu nu poate să creadă așa ceva! Ar însemna că tata nu seamănă cu bunicul… Trebuie să fie o eroare, o greșeală! Da, trebuie că e o greșeală de tipar, cum spune tata atunci când într-o carte sau într-un ziar ceva nu e corect. Din grabă sau din obișnuință, tata a omis un cuvânt. Titlul corect, pe care a vrut să-l scrie, este altul. Doar îl cunosc pe tata! Atunci, tata seamănă cu mine, înțelege bine, dar scrie uneori cu greșeli. Și, ca să-i dau o mână de ajutor, am luat un pix și am adăugat între „scopul” și „scuză”, un pic deasupra lor, cuvântul „NU” care lipsea. Așadar, stimați telespectatori, nu uitați:

- Scopul NU scuză mijloacele!

(din seria Basme spuse de copii părinților)

Feb 28

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie. Citeste mai departe »

Oct 22

Jun 23

E mult mai mare responsabilitatea decât plăcerea, atunci când vezi cât de mulţi oameni cred în tine. Le mulţumesc tuturor colegilor din TVR pentru că m-au ales. Le mulţumesc, o dată în plus, celor care au declanşat fenomenul, care s-au străduit să-l pună în fapt şi au vegheat ca nimic să nu-l pericliteze.

Bucuria încrederii unuia în celălalt, sentimentul solidarităţii sunt stări puternice care, odată regăsite, pot mişca munţii din loc. E vremea să transformăm forţa indignării în energie pentru schimbare.

Cu preţuire, al vostru,

Valentin Nicolau

Jun 15

Dragă Răzvan Butaru,

 Iniţiativa ta mă onorează şi, din multele mesaje primite în ultimele ore, înţeleg că ai polarizat adeziunea multor colegi şi asta după atâţia ani de când ne-am despărţit.

Am, totuşi, o nedumerire. Înţelegem, oare, exact care ar fi misiunea mea în cazul ipotetic că aş reveni în TVR? Sigur nu m-aş întoarce ca un magician  care să facă minuni salvând peste noapte televiziunea de la dezastrul în care se află. Dacă acum zece ani veneam pe un fond de normalitate, astăzi stuaţia este tragică la modul general, iar în particular, mie încă nu-mi vine să cred că a fost posibil un asemenea jaf în TVR. De aceea, ipotetic vorbind, aş veni ca un manager obligat să ia măsuri aspre într-o situaţie critică, disperată. TVR este ca un pacient adus la urgenţă, după ce a fost jefuit cu violenţă, aproape în comă şi care are nevoie urgent de operaţii. Îţi spun doar câteva măsuri care ar trebui luate fără ezitare şi apoi să meditaţi dacă unul ca mine mai este cu adevărat dorit:

- schimbarea acelora din conducere care au contribuit activ sau tacit la dezastrul actual;

- verificarea condiţiilor suspecte care au dus la pierderi financiare;

- concedierea surplusului de angajaţi care nu fac nimic, în afară de a încasa pe card leafa lunară;

- eliminarea agenţilor politici sub acoperire de „jurnalişti”;

- restabilirea criteriilor de salarizare, pe baza unor nivele obiective şi transparente de competenţă şi de management;

- repoziţionarea salariilor la nivele realiste, corelate cu mediul economic afectat de criză, având în vedere că unii angajaţi beneficiază de salarii nemeritat de mari în raport cu colegii lor;

- stoparea cheltuielilor aducătoare de comisioane pentru „elita” şmecherilor din TVR;

- reinstaurarea procedurilor de lucru, a ordinii şi a disciplinei de producţie;

Şi încă multe altele care nu vor fi deloc pe placul multor angajaţi din TVR, obişnuiţi să ducă o viaţă dulce, nefăcând mai nimic şi asta pe bani mulţi.

Nu ştiu dacă, după ce v-am spus toate astea, vă mai păstraţi opţiunea pentru soluţia Nicolau.

Important e că iniţiativa ta şi reacţia colegilor excede într-un fel persoana mea şi este semnul că în TVR se trezesc conştiinţe, că vreţi să încercaţi, fie chiar şi în al doisprezecelea ceas, să vă asumaţi destinul şi să nu mai trimiteţi în CA indivizi care ulterior să-şi reprezinte doar interesele personale şi care, după ce au dovedit câteva mandate la rând că au fost complici la dezastru, să vrea să vă păcălească încă o dată şi încă o dată…

Numai bine,

Valentin Nicolau

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

Să redeschidem  TVR-ul

 

Scrisoare deschisă către colegii mei

De la bun început vreau să vă aduceți bine aminte de un nume: Valentin Nicolau. Să vă aduceți aminte ce și cum era TVR-ul la momentul debarcării, în 2005, a lui Valentin Nicolau. Apoi întorceți-vă brusc în prezent. Ați venit la serviciu, în Dorobanți nr. 191. Care este realitatea, astăzi, în 2012?

 

Astăzi Televiziunea Română, că vrem noi să recunoaștem sau nu, se află la un capăt de drum. Distrusă economic de succesive management-uri răuvoitoare, distrusă ca vehicul media, dacă privim audiențele, distrusă ca imagine, dacă privim la ce se întâmplă în jurul nostru, la ce se spune despre această instituție, pe aproape oricare canal privat de televiziune. Am fost conduși, cu rea voință și incompetență de președinți directori generali cărora nu le-a păsat de imaginea televiziunii publice sau de imaginea profesioniștilor din televiziunea publică. Niciodată, în ultimii șapte ani de zile, vreun  pdg sau vreun alt director din televiziunea română n-a deschis gura, n-a făcut vreun gest prin care să pună, sau să încerce măcar să pună la punct pe cei ce atacau sau atacă această instituție publică. Lor le-a fost bine. Nouă ne-a fost din ce în ce mai rău.

 

Astăzi Televiziunea Română este considerată o rușine națională, după cum fiecare dintre noi, cei ce lucrăm cu onestitate, totuși, aici suntem considerați  tot o rușine națională.

 

Numele meu este Răzvan Butaru și, dacă trebuie, sunt și eu, alături de voi o rușine națională. Sunt rușinea națională care timp de opt ani de zile am produs și realizat o emisiune care vorbea despre demnitatea omului simplu, a românului simplu. Sunt mândru că eu, o rușine națională, am produs timp de opt ani de zile o emisiune de televiziune , de rușine națională, despre demnitatea acestui popor, atât cât mai este el, aici, lângă noi.

 

Astăzi și ieri și alaltăieri și cu multe zile în urmă, zile adunate în ani, s-a produs o crimă: Crima din Calea Dorobanți nr. 191. A fost o crimă tăcută, aceeași zi de zi. Va fi și mâine la fel? Poate că ar trebui să vă gândiți bine.

 

Vă spun astăzi că depinde încă de noi să încercăm să nu lăsăm TVR-ul parcat la capătul de drum la care vor unii să rămânem. Azi totul este ras în TVR.

 

Poate că ar trebui să ne gândim bine și să plantăm o speranță în viitorul Consiliu de Administrație al TVR.

 

Poate fi Valentin Nicolau o speranță? Păi, dacă dăm la o parte orice altfel de considerente și ajungem la CONCLUZIA CĂ TVR ARE URGENTĂ NEVOIE DE UN MANAGER ADEVĂRAT, atunci răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur. Vă mai faceți iluzii în desemnarea diferiților candidați venind de pe la preșidenția României, sau de aiurea? Nu ne-au ajuns? Vrem cumva încă un politruc parașutat de nu se știe unde? Astăzi nu avem timp de experiențe. Mai bine încercăm să o luăm de la capăt cu un om care a dovedit că-i pasă de această instituție. Aduceți-vă aminte. Dați timpul mai înapoi și aduceți-vă aminte cum era înzestrată televiziunea română înainte de Valentin Nicolau! Cu ce mașini plecam la filmare înainte de Nicolau, cu ce cameră de filmare plecam înainte de Nicolau, cu ce salarii în buzunare plecam înainte de Valentin Nicolau?

 

            Astăzi nu se pune problema, din păcate, a măririlor salariale. Astăzi se pune problema supraviețuirii. Gândiți-vă cu cine vrem să continuăm. Casa este în flăcări, iar instinctul nostru de conservare, care ne ordonă să tăcem și să așteptăm cuminți, s-ar putea să ne joace o mare festă. Nu mă înțelegeți greșit, nu vă acuz de nimic, știu că fiecare dintre voi vă gândiți că puteți păți ceva, că puteți să vă pierdeți slujba, că aveți copii sau credite de plătit lunar. Sau și una și alta. Dar tocmai pe acest lucru mizează și ei. Cei cărora, pe bună dreptate, le cereți socoteală. Înțeleg instinctul de conservare al fiecăruia dintre voi, știu cum acționază asupra fiecăruia dintre noi. Dar instinctul de conservare nu vă spune, oare, că s-ar putea să fie oricum prea târziu? Că a trecut de mult momentul când nu mai aveați ce să pierdeți? Că, dacă se închide taraba, sau dacă brusc prăvălia devine foarte mică, mult prea mică, nu mai aveți ce apăra cu disperarea voastră rămasă anonimă?

 

Adevărul este că nu mai avem timp. Eu vă propun să determinăm și să susținem candidatura lui Valentin Nicolau din partea salariaților TVR. Pentru acest lucru este nevoie de semnătura voastră, alături de a mea pe această scrisoare deschisă. Dacă nu considerați mult prea rușinos să semnați alături de Răzvan Butaru în Televiziunea Română, vă rog să vă alăturați demersului meu. Vă asigur de un singur lucru: este cel puțin un demers cât se poate de onest.

 

Răzvan Butaru,

 

Realizator tv.

 S-a deschis lista de semnaturi NICOLAU in CA al TVR:

http://www.petitieonline.ro/petitie/valentin_nicolau_in_ca_al_tvr-p17379057.html

 

 

May 07

Mar 28

 

Scena 3

În jurul fotoliului în care a stat DINU sunt împrăştiate albumele de fotografii, ca şi cum ar fi fost răsfoite pe îndelete.

DINU: Căsătoreşte-te în grabă ca să regreţi pe îndelete. Eterna poveste.

ELENA: Asta e tot ce a-i înţeles tu?

DINU: Temniţa cea mai de temut e cea în care te simţi bine.

ELENA: Atât?!

DINU: Femeile sunt un bun comun. Nu-s de ţinut la vedere căci stârnesc pofta de a fi cumpărate.

ELENA: Te-apropii.

DINU: Nu poţi demasca o mască.

ELENA: Serios?!

DINU: Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transformă în purgatoriu şi sfârşesc în infern.

ELENA: Evident!

DINU: De ce ar trebui să înţeleg ceva? De ce ar trebui să-mi pese?

ELENA: Pentru că i te-ai substituit lui. Cu bună ştiinţă.

DINU: Lui îi pasă?

ELENA: La început mă ducea peste tot, mă prezenta tuturor, eram în prim-planul vieţii lui. Încă nu-mi dădeam seama că pentru el eram doar un trofeu. Mă expunea lumii ca pe o captură unică, aflată doar în posesia lui. Dintr-o artistă iubită de toţi, dăruită tuturor, ajunsesem proprietatea lui exclusivă.

DINU: Nu-ţi displăcea.

ELENA: La început m-a zăpăcit vârtejul de baluri, serate, recepţii, gale şi alte sindrofii cu bărbaţi de stat, capete încoronate, miniştri şi diplomaţi. Părea un spectacol mai mare decât cel de pe scenă. Aveam senzaţia că puterea lor, a celor care deţin puterea, era mai mare decât puterea mea de actriţă, oricât de mult aş fi captivat publicul din sala de teatru seară de seară. Era şi ceva afrodisiac în toate acele fastuase serate, iar el era, trebuie să recunosc, era şarmant. Avea magnetism şi strălucea.

DINU: Reflecta doar lumina pe care o iradiai. Tu străluceai, tu erai înebunitor de frumoasă. Nu „frumoasă” e cuvântul nimerit… erai fabuloasă.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Ştiu… Îmi închipui… Presupun doar. Zi mai departe.

ELENA: Lumea mă avea încă vie în memorie, mai ieri mă văzuseră pe scenă, la televizor. La spectacolele mele nu se găseau bilete cu săptâmâni înainte. De aceea continuam realmente să fiu în centrul atenţiei şi asta era un surogat acceptabil pentru nevoia mea de aplauze. Admiraţiile şi exclamaţiile lor ţineau loc, aşa simţeam atunci, ţineau loc ropotelor de aplauze în care mă scăldam la fiecare sfârşit de spectacol. Atunci n-am înţeles de ce mi-era rău când mă ducea la teatru. Doar acolo, într-o sală de teatru, simţeam o durere, un gol în stomac, o spaimă inexplicabilă mă cuprindea… Ce ciudat sună „mă ducea”! Dar chiar asta era, mă purta în tot felul de locuri publice, mă etala, mă expunea…

DINU: Ca actriţă, nu era ceva nou.

ELENA: Nu mai eram actriţă! În sălile de teatru sufeream pentru că locul meu nu era într-o lojă, ci pe scenă. De acolo ştiam eu să vrăjesc, oamenii nu doar să stârnesc poftele bărbaţilor şi invidiile femeilor din sală, înainte de începutul spectacolului, când toţi snobii caută cu privirea vedetele din loje. La sfârşitul reprezentaţiei toată lumea e captivă scenei, iar acolo eu nu mai eram să-mi culeg aplauzele.

DINU: Vorbeşti de aplauze de parcă totul se face doar ca să ajungi să ai parte de ele.

ELENA: Dragostea fără semne concrete e neîmpărtăşită. Aplauzele sunt declaraţiile lor de dragoste, singurele pe care relaţia asta actor-spectator le poate presupune… Ştii, substitutul meu de soţ, ce n-ai priceput tu niciodată? Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu pentru a fi înţelese.

DINU: La fel şi actriţele.

ELENA: Te maturizezi, până la urmă… Cu timpul, a început să mă scoată din ce în ce mai rar. Îmi pierdeam încet şi sigur valoarea. Lumea nu mai reacţiona la vederea mea, nu mai eram nici subiect de ştiri la orele de maximă audienţă. Pălise imaginea cuplului irezistibil: politicianul teribil şi fermecătoarea sa soţie, fostă mare vedetă, actriţă de teatru şi cinema… Eu eram o „fostă”, el era în continuare teribil şi plin de viaţă… În ultimul timp mă mai ia doar când îl obligă protocolul să fie însoţit de nevasta legitimă. Dar cum şi protocoalele au ajuns astăzi mai neprotocolare, chestia cu „legitima” a devenit desuetă… Tu ieşi cu nevasta sau cu amanta?

DINU: Cu câinele, dar numai duminică seara. Mă plimb aiurea pe străzi şi-mi fac planurile pentru săptămâna următoare.

ELENA: Crezi că mă intereseză?! Te-am întrebat aşa, ca să nu te simţi obligat să mă compătimeşti.

DINU: Oricum nu o făceam, te compătimeşti singură destul. Mi-ai livrat o poveste despre băiatul rău, învingătorul, care a închis în colivie pasărea măiastră, unica, minunata…

ELENA: Învingătorii sunt victime inconştiente.

DINU: Aşa, da! Ne apropiem de adevăr.

ELENA: Adevărul cui? Al lui, al meu, al Lui Dumnezeu?! Uneori suntem la fel de diferiţi de noi înşine precum suntem diferiţi de ceilalţi… Tu poţi crede că soţul meu m-a vândut ca pe o sclavă, ca pe o târfă?! Nu, ca pe un obiect!

DINU: Corect! La început cumperi ca mai târziu să vinzi, în pierdere sau în câştig. Depinde cât de ieftin ai luat. Domnul soţul tău, din punctul ăsta de vedere, e norocos. Şi e un tip dintr-o bucată, ceilalţi disimulează.

ELENA: Nu ştiam ce-mi place la tine: eşti un libidinos sincer, ceea ce te face simpatic!

DINU: Ce replică! Se vede că eşti o fostă mare actriţă. (Aplaudă.) Foarte bine!

ELENA: Mai degrabă mi-ai adulmeca mirosul în cearşafurile în care am dormit, lenjeria intimă abandonată neglijent la baie decât să ai curajul să încerci să te culci cu mine.

DINU: Magnific! (Aplaudă.) Mi-a mers la suflet.

ELENA: Sufletul tău a început să facă burtă.

DINU: Lena, scumpa mea, eşti adorabilă! Uluitoare! Hai să ne aducem aminte de vremurile bune! Te rog, mergi şi te îmbracă într-o rochie de seară. Să fii răpitoare, ca odinioară. În seara asta ieşim la Operă!

Mar 27

Scena 2

DINU are înfăţişarea uşor schimbată: barba rasă, doar cu mustaţă, părul dat pe spate – după chipul din tabloul care domină sufrageria. Stă la masă îmbrăcat într-un halat de casă elegant şi mănâncă.

DINU: Deliciosă omletă! Nevastă-mea n-o face aşa de bună.

ELENA: Nici primele două?

DINU: Nici un dubiu, peste! Nici cum…

ELENA: Amanta?

DINU: Exact. Peste ea.

ELENA: Atunci, m-am liniştit. Aşa m-a făcut pe mine mama, să n-am concurenţă la omlete!

DINU: Cu costiţă prăjită! Draga mea, nu mi-ai spus cum îmi stă. (Îşi priveşte halatul apoi ridică ochii spre tablou.) M-am gândit că o să-ţi fie mai uşor dacă semăn cu el, cât de cât. Aducem, ce zici?

(ELENA e preocupată să citească un SMS. Aruncă telefonul pe masă.)

ELENA: Jigodie! Stai liniştit, la el mă refeream. Mi-a dat un mesaj: „Iartă-mă!”.

DINU: Ştiu, eu l-am rugat. M-am gândit că o să-ţi facă plăcere, dacă va fi delicat.

ELENA: Delicat?! Şi asta a fost o clauză în contractul notarial?

DINU: Crede-mă, nu. Sărut-mâna pentru masă! Găteşti excelent!

ELENA: Doar când nu e plecată femeia de serviciu.

DINU: Ştiu, e ziua ei liberă, de-asta am şi ales momentul.

ELENA: Şi ce mai ştii tu, ce-ai mai planificat tu? Ce-ai mai anticipat tu?

DINU: Sâmbătă, după un mic dejun târziu, un prânz mai degrabă, ar merge o cafeluţă, cum îţi spuneam mai adineauri… Am uitat! (Se ridică grăbit şi intră în baie, de unde iese imediat cu hainele şi pantofii pe care îi purtase la venire. Rămâne dezorientat, cautând cu privirea în jur. Se duce în holul de la intrare şi le aşază cu grijă pe un scăunel.)

ELENA: Ai zis ceva… Că sunt frigidă.

DINU: Eu doar am infirmat ce spunea…

ELENA: Că sunt trecută… Ţi-a spus el aşa ceva?

DINU: Discuţii banale, de la masa de joc.

ELENA: De faţă cu toată lumea?!

DINU: Pokerul se joacă în patru. Asta-i formula ce-a mai uzuală şi mai plăcută. Dar se poate şi în doi.

ELENA: Ce ticălos! Dar şi tu… şi mai şi! La un ticălos, un ticălos şi jumătate!

DINU: Dacă asta te răcoreşte şi-ţi face bine, nu mă supăr. Cafeaua?

ELENA: Şi ce mai povestea la masa de joc?

DINU: Nimicuri. Aiurelile de zi cu zi… Sunt convins că şi cafeau o faci mai bună decât…

ELENA: Amanta.

DINU: Ce-o tot pomeneşti? Eşti geloasă?

ELENA: Mă faci să râd! La câte scriu revistele de scandal despre soţul meu, ar fi trebuit să o iau razna de mult… Cum e amanta ta? Va fi cea de-a patra?

DINU: N-am s-o iau niciodată de nevastă pentru că aşa sunt sigur că nu voi divorţa de ea.

ELENA: Te poate părăsi ea.

DINU: Ciorbă ştii să faci?

ELENA: Nici despre nevestele tale nu vrei să vorbeşti? Trei! Alţi bărbaţi sunt la locul lor.

DINU: Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să-şi facă singuri bagajul. Eu am avut avantajul că am călătorit de tânăr.

ELENA: De ce ai făcut asta?!

DINU: Jucam.

ELENA: Să creditezi pe cineva în schimbul soţiei e  meschin. E odios!

DINU: Sunt om de afaceri, doamnă. Nu pot rata oportunităţile care mi se ivesc. Altfel, şansele nefructificate se răzbună. Nu iroseşti decât ce ai.

ELENA: A cui a fost ideea?

DINU: Nu mai ţin minte.

ELENA: A ta!

DINU: Nu cred, dar mi-a plăcut la nebunie.

ELENA: Ce poate să-ţi placă să trăieşti în casa altcuiva, cu femeia lui…

DINU: Lena, dragă, e ca un fel de turism. Călătoresc pentru o zi în viaţa unui om, la modul cel mai concret… aproape chiar el. Apropo, unde ţineţi albumele de fotografii?

ELENA: Dezgustător!

DINU: Mereu vrem să fim alţii, dar niciodată nu reuşim să ieşim din propria noastră persoană şi să intrăm în pielea altcuiva. Aproape niciodată… Îmi arăţi şi mie fotografiile, să mă obişnuiesc cu trecutul?

(DINU se plimbă prin cameră ridicând şi examinând obiectele, mângâindu-le, reaşezându-le în poziţii care i se par mai potrivite.)

ELENA: Parcă eşti un câine care-şi marchează teritoriul, teritoriu care nu-i al lui.

DINU: Douăzeci şi patru de ore, al meu e! Eşti în afara timpului, dacă vei continua să crezi asta.

ELENA: Ce-am ajuns?! Un jeton de schimb în mâna soţului meu!

DINU: Nu, scumpă doamnă Lena: o miză între doi bărbaţi… La masa de joc. Să nu-ţi închipui c-ai fi fost mai mult. Mai bine mi-ai povesti despre tine.

ELENA: Vrei să ştii la ce vârstă am făcut pojar?

DINU: De ce nu?

ELENA: Când, cum şi cine m-a dezvirginat?

DINU: De ce te-ai măritat?

ELENA: Mama nu mă lăsa la mare cu iubitul meu. „La hotel stau doar bărbaţii cu nevestele sau cu târfele lor.”

DINU: Minţi!

ELENA: Contează?

DINU: Povesteşte-mi despre tine. N-am decât douăzeci şi patru de ore ca să recuperez o întreagă viaţă, pe care, în final, trebuie să simt că am trăi-o lângă tine.

ELENA: Închipuieşte-ţi ce va fi de aici în colo.

DINU: Nu-mi pot imagina decât trecutul. Arată-mi o fotografie şi reconstitui momentul, povesteşte-mi o întâmplare şi…

ELENA: Baţi câmpii! Nu aflii nimic din câteva poze şi nişte istorioare.

DINU: Corect! Omul este ceea ce ascunde, nu ce lasă să se vadă. Am crezut că-ţi face plăcere să vorbim despre trecutul tău.

ELENA: Care trecut?!

DINU: Ai fost o mare vedetă. Ai strălucit, lumea te adora.

ELENA: Şi?… Întreab-o pe ea! (Arată către manechinul din colţul camerei.) Poate-şi aduce ea aminte. A supravieţuit miraculos.

DINU: Mai bine să revenim la ritmul normal al unei după-amieze.

ELENA: Gata, nu vrei să te mai implici în viaţa mea? Nu te mai interesează trecutul meu? Nu mai vrei în pielea altuia?

DINU: Ce face „altul” de obicei sâmbăta după prânz?

ELENA: Dacă e acasă…

DINU: Moţăie cu o carte în mână, în fotoliul… (Caută cu privirea prin cameră.) Ăsta trebuie să fie! Corect?… (ELENA cotroboie într-un dulap, în timp ce DINU ia câteva reviste şi se aşază comod în fotoliu.) Spun unii despre mine că mai întâi am învăţat să joc cărţi şi pe urmă să citesc. Nişte debitori invidioşi… Lena, dragă, dacă aţipesc, te rog să nu mă trezeşti. Trebuie să fie tare dulce să dormi aşa, aici, cu tine, cu amintirile…

(ELENA aduce un vraf de albume cu fotografii şi i le trânteşte în braţe.)

ELENA: Nu, scumpule, nu facem nani, ne aducem aminte totul, până la ultima lacrimă!