Norii mei

Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Hitler ori Stalin ar fi trăit în era televiziunii, dar ştiu pe pielea mea cum este să trăieşti în epoca unui discipol de-ai lor. Ciracul pontic, mult mai inconsistent, dar cu aceleaşi obsesii, are vocaţia distrugerii, îşi dispreţuieşte poporul şi de aceea urăşte cu sinceritate presa.

Omul modern este prin excelenţă un telespectator convins. Primeşte adevărul doar dacă vine de dincolo de micul ecran, crede doar predicile de la ore de mare audienţă. Mulţi aşteaptă bunăstarea şi chiar începutul vieţii de apoi ca venind dintr-o îndelungată folosire a telecomenzii. Se închină programului preferat, spun rugăciuni către icoana de sticlă mereu schimbătoare şi cu binecuvântatele ei pauze de publicitate.

Cei care îl cunosc cel mai bine pe „homo televizisticus” sunt politicienii, pentru că tocmai de slăbiciunile şi dependenţele lui se folosesc cu abilitate. În accepţiunea guvernanţilor, mass-media ar trebui să se rezume doar la divertisment, orice tentativă de a reflecta realităţile societăţii constituind un pericol pentru ei, care văd în fiecare act de presă o „agresiune” directă la propria persoană.

Presa, oricât de coruptă şi de obedientă ar fi, va conserva zone curate, cioburi de oglindă care-i vor arăta pe guvernanţi aşa cum sunt: mincinoşi şi puşi pe căpătuit. De aici şi ostilitatea viscerală a politicianului faţă de jurnalist. Chiar dacă în mare parte presa se întemeiază astăzi pe calomnie şi publicitate, partea ei vie supravieţuieşte mereu reinventându-se şi păstrând acea sevă autentică pe care nicio manipulare nu o poate truca. Dar tocmai de asta vor să scape politicienii, preferând realităţile cosmetizate şi linguşirile, uitând că acestea sunt avansuri ieftine ale trădării.

Sunt vremuri când „câinele de pază al democraţiei” – presa – trebuie apărat de apetenţele dictatoriale ale despotului şi ale camarilei sale. De aceea scriu aceste rânduri şi mă alătur stării de veghe. Pentru ca ziaristul să rămână un om liber trebuie ca el să nu spună minciuni şi nici să nu poată fi siluit.

*

Includerea presei ca duşman al ţării în Strategia de Apărare Naţională a stârnit o reacţie legitimă. Ce stranie coincidenţă, astăzi este 23 august! Citeşte: www.libertateapresei.ro

Insula Sf. Ivan

Pe data de 1 august, anul acesta, se făcea publică descoperirea moaştelor Sf. Ioan Botezătorul într-o raclă găsită pe Insula Sf. Ivan (Ioan), în dreptul localităţii bulgare Sozopol, astăzi oraş turistic la 35 km sud de Burgas, ce purta în Antichitate numele de Apollonia Pontica, ulterior făcând parte din Imperiul Bizantin şi din Regatul bulgar.

Insula Sf. Ivan, cea mai extinsă din Marea Neagră, adăposteşte un far şi clădirile sale anexe, precum şi ruinele Mânăstirii Sf. Ioan Botezătorul, complex monahal datând din secolele V-VI, construit deasupra unui templu roman. Interesul arheologilor pentru acest sit a fost stârnit din nou în urmă cu 25 de ani şi recent au fost descoperite şi cartate ruinele unei reşedinţe regale, ale unei biblioteci, un zid fortificat şi mai multe chilii.

Panoul care anunţă şantierul arheologic

De curând, săpăturile conduse de arheologul Kazimir Popkostantinov au adus la lumină o raclă-relicvariu din alabastru, zidită în altarul unei biserici vechi, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, din cadrul complexului monahal. Racla, deschisă în prezenţa oficialilor Bisericii şi statului bulgar, conţine moaşte ale Sf. Ioan Botezătorul – părţi ale unui braţ, ale tălpii piciorului, dinţi şi un os facial. Arheologii consideră că aceste moaşte au fost donate mânăstirii de pe Insula Sf. Ivan de către Patriarhia Constantinopolului, fără a preciza exact momentul daniei.

Şantierul arheologic, pe fundal oraşul Sozopol

Locul unde au fost găsite moaştele

Dezvelirea unui osuar comun

Moaştele, considerate autentice de clerul bulgar, au fost predate Episcopului Ioaniki de Sliven care le-a încredinţat bisericii cu hramul Sf. Gheorghe din Sozopol, biserică ce mai deţine moaşte ale Sf. Andrei şi o bucată din lemnul Sfintei Cruci.

Frontispiciul bisericii cu hramul Sf. Gheorghe

Oficialităţile bulgare au fost deosebit de entuziaste de această descoperire, văzând-o ca o nouă sursă de venituri pentru bugetul ţării prin turismul religios pe care ar trebui să îl genereze: „Consider că Sozopol va fi Noul Ierusalim” – Bojidar Dimitrov, ministrul Turismului; „Guvernul bulgar se uită la descoperire ca la o mântuire de ordin financiar… descoperire care ar putea face minuni pentru economia şi pentru turismul ţării” – Wall Street Journal. Un ultim amănunt: logoul turismului bulgar conţine crucea creştină!

Biserica Sf. Gheorghe

Având aceste informaţii, am fost săptămâna trecută la Sozopol şi pe Insula Sf. Ivan. Am vizitat şantierul arheologic, fiind martorul dezvelirii unui osuar comun, şi am vorbit cu un arheolog ce coordona în acel moment lucrările de excavaţie. Acesta mi-a dat detalii privind locul exact unde a fost descoperit relicvariul de alabastru. În rest, insula este un bolovan imens, pustiu şi arid, singura clădire fiind cea a farului. La mică distanţă de insulă se vede sistemul de balizare al unei ferme de midii realizate pe bani europeni şi care alimentează toate restaurantele din partea de sud a litoralului bulgăresc cu scoici proaspete, aşa cum partea de nord este deservită de ferma din largul orăşelului Durankulak. Pe insulă n-am întâlnit niciun alt pelerin sau turist curios, fapt ce contrazice afirmaţiile oficialilor bulgari conform cărora Insula Sf. Ivan ar fi vizitată zilnic de 3 000 de oameni, ca urmare a descoperirii făcute aici.

Revenit în Sozopol, am mers direct la biserica cu hramul Sf. Gheorghe unde, din nou surpriză, nu am avut parte de înghesuială. În afara unui poliţist şi a unui soldat ce păzeau discret cutia transparentă în care erau depuse moaştele Sf. Ioan Botezătorul, niciun alt semn nu trăda prezenţa preţioaselor relicve creştine. Aşa că am putut trăi în tihnă clipe de linişte şi reculegere, cum nu ai parte în alte locuri asemănătoare. Dorinţa de a aduce acasă măcar un pliant, căci fotografiatul era interzis în interiorul bisericii, mi-a fost refuzată, pangarul neavând nimic care să amintească de moaştele pe care biserica le adăposteşte. Mărturia mea este singura dovadă că ele există şi totodată un îndemn de a merge şi voi acolo până ce locul nu va deveni o conservă turistică.

 „Statul este acea bandă de tâlhari care a avut succes” – spunea demult Fericitul Augustin. Definiţia rămâne şi astăzi perfect valabilă pentru statul român. Două decenii de jecmăneală ce au urmat altor decenii de despuieri. Dar parcă niciodată, ca în ultimii cinci ani, ţara nu a avut parte de o conducere atât de prădalnică.

Cincinalul spolierii, în care jaful şi incompetenţa s-au amestecat alcătuind un exploziv devastator cu care s-au detonat şi ultimii piloni pe care se mai sprijinea statul naţional, a ruinat învăţământul, sănătatea şi cultura. Acestea, asemenea altora, sunt gata a se face praf şi pulbere desăvârşind planul dezastrului. Tot ce e mai valoros, uman şi profesional, ia calea pribegiei, lăsând mediocritatea şi impostura să se lăţească şi mai mult în voia lor. Cel mai mare exod pe care l-a trăit vreodată România, începutul sfârşitului unei naţiuni.

Cum de a fost posibil ca statul să intre pe mâna unor batjocoritori? Ce curenţi de convecţie au ascensionat la putere pleava din subsolurile societăţii? De ce oamenilor de stat veritabili li s-au substituit şmecheraşii de partid, briganzii cu suflet de violator? Un răspuns parţial ar fi că nu meritocraţia a fost mecanismul funcţional, ci securistocraţia, în varianta ei păguboasă şi pusă pe căpătuit. Mai precis, acea parte care a înţeles repede că şi domeniul ei de activitate s-a globalizat şi, în aşteptarea ordinelor de afară, cel mai bun lucru e să faci bani având la dispoziţie informaţia şi toate instrumentele de putere. Existenţa lor nu a fost şi nici nu este o fatalitate, ci doar expresia perversiunii cu care ne-am aşezat sub vremuri spre a fi posedaţi. În plus, talentul morbid cu care repetăm aceleaşi greşeli electorale îi face să se reincarneze mereu, mai diabolici.

Gena noastră, atrofiată în componenta de atitudine şi de revoltă, ne conservă călduţ calitatea de fini observatori şi comentatori ai propriilor căderi. Doar constatăm că preşedintele este o caricatură iar prim-ministrul o marionetă stupidă, că guvernarea a ajuns o mascaradă sinistră în care poporul e din nou subiect de experiment social nereuşit. Luându-le minţile, poftele lor au biruit, despuire şi siluire le sunt faptele. Iar noi ne lamentăm, încăierându-ne unii împotriva celorlaţi. Ştim că toate acestea constituie expresia unei singure voinţe distructive, a vocaţiei de demolator a lui Traian Băsescu care este produsul securistic cel mai performant dintre toţi cei care au primit misiunea să joace în politică. Performanţa, în cazul de faţă, măsurându-se în cinism şi minciună, în lipsa de scrupule, în obsesia pentru putere, puterea de a negocia orice vânzare de ţară. Iar noi, complăcându-ne în mizerie, ne văicărim cu jumătate de gură, iar cu cealaltă spunem „se poate şi mai rău”. Conştientizăm că am fost condamnaţi pe nedrept, dar ne bucurăm tâmp că sentinţa este vremelnic amânată. În acest caz, virilitatea rămâne, eventual, o calitate individuală.

Idealul a ajuns doar o parte a trecutului nostru. Proiectul naţional a fost atomizat în milioane de surogate care se rezumă cel mai adesea la instinctul de supravieţuire. Dezmoştenirea de năzuinţe a transformat cetăţeanul într-un consumator asistat. Patriotul a devenit un clovn – batjocura societăţii civile. Filozoful, un propagandist bine plătit. Naufragiul speranţelor, al visurilor simple şi chiar al iluziilor a ucis pofta de a mai visa. Se mai poate visa doar în exil: nostalgii de dezrădăcinaţi amestecate cu calculul dobânzilor la credite. Orice e legat de un viitor posibil în interiorul graniţelor a devenit o himeră. Aspiraţiile colective – cadavre pe care politicienii fac lecţii publice de disecţie. Ambiţiile locale – paparude puse pe apele revărsate. Cetăţenia română – un chip mutilat de care ne ruşinăm, ştiind că avem motive, dar ştiind la fel de bine că nu avem de ce, iar asta ne umple o dată în plus de neputinţă. Coşmarul e noapte prelungită-n zi.

Pierzând putinţa de a mai modela istoria, am pierdut şi capacitatea de a o mai înţelege, intrând într-o epocă a confuziei totale: binele cu răul, frumosul cu urâtul, sinuciderea lentă cu viaţa amărâtă. Îngerul istoriei noastre zboară cu spatele, întors cu faţa spre trecut. Spre viitor, scapă cine poate. Cel mult, mai dorim să uităm cât mai repede cine am fost, de unde venim, căci încotro ne îndreptăm nu mai contează.

La orizontul comandantului care şi-a distrus nava apare spectrul eşuării. Eşec este un alt nume pentru păcat, păcatul de a-şi fi urât poporul, pentru că Traian Băsescu a trăit umilinţa de a cere voturi şi ovaţii de la cei pe care-i dispreţuia. Criză nu este doar scuza permanentă a guvernantului incompetent şi ticălos. Cuvântul, care vine de la grecescul krisis, înseamnă şi judecată, nu cea de apoi, ci a oamenilor aduşi dincolo de disperare, dincolo de ură. Pentru a-şi salva pielea, Traian Băsescu este capabil de orice, chiar să declare război Mării Negre, conştient fiind că va transforma România într-o ţară ruginită şi descompusă, scufundată în apele întunecate şi reci ale şi mai marelui lac rusesc. Spaima de a nu mai fi la cârmă îl face să sacrifice totul, doar să rămână comandant, fie şi al unei epave.

Printr-o minune, dacă vreun român se va salva de la înec, va avea cine să-l certe că are hainele ude.

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca preşedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian Băsescu, ci folosind apelativul depersonalizat „Preşedintele”. Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sincerităţii: privindu-se în oglindă, nu-l vede pe Traian Băsescu, ci pe un individ căruia i se adresează formal şi umil: „Preşedintele”.

Atunci cum au putut fi înşelaţi atâţia şi atâţia oameni? Cum este tolerată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda subiectul Prostia. Pleca de la observaţia că în ţara cea mai mare şi mai influentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca preşedintele ei să reprezinte această largă majoritate, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de George Bush Jr. Prin analogie, un exerciţiu de stil ar conduce la concluzia că în România, unde există enorm de mulţi impostori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare impostor. Mergând mai departe cu raţionamentul, este firesc ca în România, unde există atât de mulţi hoţi… În România, unde există atât de mulţi şmecheraşi, manelişti, ticăloşi…

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem puternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi necruţători care decid stăpânirea asupra turmei. Apar specii noi, răpitoare şi prădătoare, de videni, de boci, de berceni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului dominant, stările de spirit şi deciziile de codru ale căpeteniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea România este capabilă mereu de un „mai jos”, un „şi mai jos”.

Şi toate se întâmplă cu sprijinul nevăzut al Securităţii redivivus, moştenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze sporindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi economice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.

Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la grecescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică „puterea celor mai răi”, „rea guvernare” sau „puterea răului”.

Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.

despre cultura guvernanţilor

Ultima dintre măsurile disperate cu care Guvernul Traian Băsescu încearcă să-şi acopere incompetenţa, cea referitoare la suprataxarea drepturilor de autor, vorbeşte şi despre dispreţul pe care guvernanţii îl au pentru actul de creaţie, pentru artişti.

Cu cât este exersată un timp mai îndelungat, puterea politică determină un tip de cultură specifică – mai exact cultura şpăgii. De la acel nivel, cultura veche şi desuetă, obositoare şi absconsă, care rezistă în cărţi şi supravieţuieşte în săli de spectacole şi de expoziţii, îi enervează pe guvernanţii români, scoţându-i din minţi în vremuri de criză. Aceştia sunt mari protectori ai cărţilor doar dacă ele sunt vechi, deci de necitit şi dacă au valoare în euro pe piaţă. Mai dau bine şi în biblioteci atunci când casa le este călcată întâmplător de vreun musafir cu gusturi subţiri, căci slugile culturnice sunt chemate doar la birou sau în casele de protocol ale statului. Artiştii mai sunt buni în sălile de spectacol, numai dacă sunt prezenţi şi ei, politicienii, iar presa reflectă corect, adică fără momentele de căscat continuu, de moţăire şi plictiseală îndulcite cu câteva sms-uri date secretarei simpatice – treburi de stat care nu suferă amânare. Şi pozele cu obedienţii culturali, surprinse chiar la târgurile de carte, fac bine la popor. Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician, tot aşa cum a fost făcut, pe nevăzute, şi transferul de monedă şi de alte sinecuri de la politicianul aflat la butoanele puterii către autorii săi preferaţi.

Dincolo de jocurile de imagine, fără excepţie, guvernanţii rămân fideli cititori de etichete. Eticheta este produsul cel mai de încredere şi mai căutat. Consumul cultural realizat prin cheltuirea comisionului, a mitei şi a sporurilor şi primelor fără număr este de nezdruncinat de orice criză mondială. Când toată lumea sărăceşte, când banii nu mai ajung nici pentru mâncare şi medicamente, rămân nesfârşit şi duios de cheltuit banii negri. De aceea etichetele nu vor pieri, nici atunci când cărţile vor fi piese de muzeu şi artiştii doar predecesorii măscăricilor din emisiunile de divertisment tv. Tot ce are eticheta merită citit, preţul nu contează, nu se citeşte, se plăteşte necondiţionat! Ce are pagini multe şi nu sunt note informative oboseşte neuronul şi-l distrage pe înaltul demnitar de la preocuparea legitimă de a mai vinde încă o dată flota, fabrica, pădurea, ţara. Scârţâitul unei viori e o piedică pentru gândul măcinat de cum să i se mai dea amantei încă un post de ministru, căci o poşetă scumpă poate să-şi cumpere şi singură. Culorile aruncate pe pânze şi fără nicio etichetă împiedică vederea unei soluţii urgente de a transforma presa în garnizoană ermetică.

Dezastrului ce se prefigurează parcă îi sunt insuficiente ca explicaţie hoţia şi incompetenţa guvernanţilor români, dacă nu sunt dublate şi de multă ură împotriva propriului popor, unde ura şi dispreţul faţă de artişti sunt doar componente elitiste. Pare a fi expresia unui rău, poate chiar a maleficului, care sufocă din ce în ce mai tare România. Toate aceste retorici ale mele, alături de alte avertismente sau semnale de alarmă ale altora, sunt spuse în pustiu, căci nimic nu se schimbă, nimic nu ne întoarce din calea spre pierzanie.

Chiar şi acum, parcă văd rânjetul dispreţuitor, parcă aud râsul behăit al cititorului minimus, cel mai fidel lector de etichete de whisky. Voi vedeţi, voi auziţi?

Procesul de transfigurare a unui text dramatic în spectacol de teatru presupune participarea în succesiune şi în comuniune a mai multor artişti şi tehnicieni. Fidel perspectivei dramaturgului, nu voi intra în controversa privind dictatura regizorului, „dreptul” acestuia de a-şi împropria şi de a stâlci opera altcuiva în numele unei presupuse performanţe artistice, al unei „noi viziuni”, care de cele mai multe ori rămâne doar o găselniţă, un altcumva oarecare. Nu mă voi întreba nici ce s-ar întâmpla dacă, asemenea regizorului de teatru, dirijorul unei orchestre simfonice şi-ar permite să-şi subordoneze partitura lui Bach sau a lui Mozart, în scopul de a se pune pe sine înaintea tuturor. „Un spectacol de X după piesa lui…” s-ar transforma în „Un concert de Y după simfonia lui…”. Slavă Domnului că în muzică aşa ceva nu este posibil, decât în formele ei deviante. Muzica şi-a păstrat simţul măsurii şi, chiar în prezenţa „intermediarilor”, rămâne o artă interpretativă, teoretic asemenea teatrului, practic atât de depărtată de el prin onestitatea cu care se raportează la premisa care o face să existe.

Localizând arta cu intermediari în România, natura teatrului suferă stricăciuni de negândit într-o lume normală. În multe dintre expresiile ei autohtone, ceea ce era o artă se transformă într-o îndeletnicire, teatrul ajungând o tranzacţie cu intermediari. La noi, când apar intermediarii, lucrurile se alterează: specula, bişniţa, evaziunea, mizeria şi impostura, toate înfloresc. Actul de ridicare a unui spectacol de teatru se perverteşte rapid într-o coterie unde complicii artistici la şmenul cultural fac din unele teatre locuri ale promiscuităţii. Aici, un „autor” dramatic cu dare de mână ajunge să plătească directorul şi regizorul pentru a-i fi puse piesele în scenă; actorul-vedetă, uneori aceeaşi persoană cu directorul, pretinde bonusuri suplimentare pentru fiecare urcare pe scenă de la acelaşi „autor” şi este imediat răsplătit; regizorul de succes supralicitează şi el, cerând actorilor mai puţin faimoşi taxe pentru a-i prinde în distribuţie… Sunt doar câteva dintre „ingineriile” teatrale practicate în Comedia românească. Ele reuşesc să amestece şi în teatru, ca aproape peste tot în România, talentul cu banii murdari, valoarea cu impostura, onorabilitatea cu josnicia. Oameni de teatru români adaptându-se perfect la mediu au devenit metişi cu suflet de artist şi instinct de bandit.

Deasupra acestor puroaie duhneşte tăcerea complice. Nimeni nu vrea să vorbească, toată lumea întoarce  capul, scârbită,  reprimându-şi dezgustul. Lipsa de atitudine ascunde laşitate şi teamă. Teama de a nu fi acela care să răscolească mizeria, căci cine răvăşeşte gunoiul se alege cu un torent de invective, cu o ploaie de scuipături culturale din partea intermediarilor de teatru.

Uniţi într-o conjuraţie a prostituţiei „artistice”, valorile, dublate de caractere precare, transformă în putregai bună parte din scena românească. Restul sunt spectatori.

Statul român a sucombat. Lui i s-a substituit statul Traian Băsescu, drept  formă maximă a imposturii. În această situaţie este firesc să apară şi reflexele dictatoriale  ale statului surogat în raport cu presa. Principiul statului Traian Băsescu este simplu: cine nu e cu noi este împotriva noastră.

Atitudinea de a vedea în presă un pericol pentru siguranţa naţională nu trebuie văzută ca un delir trecător al Cotrocenilor, ci ca o prefigurare a unui plan precis, a unor măsuri ce se vor lua împotriva acelei părţi a presei care nu abdică şi care nu vrea să fie cu „ei”.

Băsescu are un arsenal primitiv de guvernare, medieval în esenţa sa: conflictualizare, diversiune şi „vinovat e celălalt”. Acuzarea presei ca pericol pentru siguranţa naţională pune în operă metodele sale de guvernare obţinând: învrăjbire, deturnarea atenţiei de la problemele grave cu care se confruntă România şi de la a-i vedea pe vinovaţii politici care au dus ţara în dezastru şi identificarea unui ţap ispăşitor în corpul presei româneşti.

Puterea este un surogat pentru dragostea absentă. Deopotrivă pentru un psihopat şi pentru un politician. Şi unul, şi altul vor să fie iubiţi cu orice orice chip, chiar cu preţul suferinţei celui căruia îi cerşeşte afecţiunea. Politicianul nu are decât un singur mod de a ajunge repede şi sigur la inima românilor: prin imaginea pe care presa i-o construieşte. De aceea dragostea cu de-a sila între politician şi popor are ca preludiu presa. Urmează violul.

Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de “repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență.

Acum patru ani, la Teatrul de Comedie a intrat vijelios în repetiție piesa de teatru “Vecinii noștri de pat” a lui Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu George Mihăiță și George Ivașcu în rolul principal. Piesa era dată ca un viitor mare succes și a fost așteptată cu mult interes, mai ales că presa relata încă de la repetiții o mulțime de evenimente notabile: la castingul pentru diverse roluri a fost o aglomerație de nedescris, o pretendentă la un rol de prostituată s-a dezbrăcat în fața examinatorilor șocați și s-a spălat cu apă dintr-o sticlă, în locurile intime, actorii nu puteau să repete rolurile cum trebuie din cauza hohotelor de rîs care îi potopeau șamd.

Citeste mai departe »

Multe dezastre, războaie şi molime au căzut pe capul românilor, dar o pustiire atât de mare şi într‑un timp atât de scurt nu credeam că vom mai trăi vreodată. Şi nu este o lepră sau o bubă neagră şi nici cutremur sau inundaţie, nici urgia vreunui cotropitor.

Este rezultatul voinţei nefaste a unui om ales de români să‑i conducă. Este consecinţa unei mari înşelăciuni, a unei imense imposturi, aceea de Preşedinte al României, un farsor care a hipnotizat electoratul vorbindu‑i despre Dreptate şi Adevăr, pentru ca apoi să‑i dea Nedreptate şi Minciună. Fiindcă între cuvântul de vrajă şi gândul său ascuns a fost o prăpastie atât de mare, Să trăiţi bine! s‑a transformat în N‑am ce pierde, să crăpaţi cu toţii!, în timp ce îşi făcea cruce, rugându‑se în gând Necuratului să‑i dea voie să mai vândă o dată Flota. Efortul de a minţi şi de a dezbina, lacrimile false pe care s‑a chinuit să le verse ca un actor versat, mascarada prin care dorea să pară a fi alături de cei cărora le cerşea voturile l‑au umplut necontenit cu ură şi cu dispreţ faţă de propriul său popor. Atunci, răutatea, vrajba şi minciuna cocoţate în vârful ţării au făcut ca un cancer teribil să coboare în trupul României.

Medici, profesori, cercetători, artişti, tot ce este mai valoros în ţară ia drumul străinătăţii, nemaigăsindu‑şi rost între graniţe. Clipă de clipă, România se goleşte de elitele ei umane şi profesionale, precum se goleau pe vremuri satele din faţa hoardelor barbare. Atunci se refugiau din calea unui pericol venit din afară, astăzi, de unul ce domneşte în inima ei. Atunci, oricât de departe ar fi fugit, aşteptau să treacă pericolul pentru a se întoarce. Astăzi, exodul e fără gând de întoarcere, pentru că însăşi speranţa le‑a fost prădată. Ni se vor întoarce sigur doar violatorii, hoţii şi puturoşii.

România va rămâne ţara politicienilor veroşi, a şmecherilor, a Securităţii privatizate, a mediocrilor şi a intelighenţiei profitoare care au susţinut şi au validat boala mileniului trei a românilor: ciuma Băsescu. Dar şi ţara mea şi a altora pentru care e prea târziu s‑o mai părăsim sau pentru care bătrâneţea şi neputinţa sunt piedici să mai plecăm la drum. Voi trăi printre toţi aceştia, gândindu‑mă la ce ţară ar fi putut să fie România dacă… În istorie nu există dacă!

A fost un popor, va fi o populaţie. A fost o ţară, a ajuns o piaţă de desfacere. Au fost nişte români, au ajuns nişte disperaţi dezrădăcinaţi.

Basescu a sacrificat o tara pentru a se realege ca presedinte!

Pentru a nu reduce sansele de cistig ale lui Traian Basescu in campania electorala din toamna anului trecut, nu au fost luate masurile de austeritate ce se impuneau inca de la mijlocul anului 2009. Basescu, Boc si ceilalti lideri PDL au mintit privind situatia economica dezastroasa ce se prefiguara pentru Romania. Au ascuns adevarul pentru a nu fi nevoiti sa actioneze si astfel sa puna in pericol realegerea lui Traian Basescu si, implicit, continuarea jafului portocaliu. Apoi nu au mai stiut cum sa procedeze pina ce cutitul a ajuns la os (presiunile FMI). Un singur lucru au continuat sa faca guvernantii: sa jefuiasca. Niciodata nu s-a furat mai mult in Romania ca in ultimii ani, niciodata dezastrul in care ne aflam nu a fost mai mare ca acum.

Si totul a pornit de la “Sa traiti bine!”

Fericitul Augustin definea Statul ca “acea banda de tilhari care a reusit”.
Nimic nou sub soare.