Norii mei

Îndeletnicire mereu blamată, hoţia a ajuns să se onorabilizeze prin aplicarea ei sistematică în spaţiul puterii politice. Guvernantul român a devenit un respectabil şi reales hoţ. Până mai ieri frate, azi hoţ cu codrul, hoţ cu apele şi chiar cu ţara luată la kilogram sau pe bucăţi. Ceea ce a fost odată o meserie reprobabilă şi vulgară s-a rafinat, fiind ridicată la rang de business, de investiţii în infrastructură, studii de fezabilitate, branduri de ţară etc. Se fură cu acte, se fură cu proiecte şi toate în numele nevoilor cetăţenilor. Politicianul român a învăţat că şpaga pasivă nu mai este unica soluţie de îmbogăţire. Cea care se întoarce dintr-un mare proiect inutil plătit peste preţul corect e mai dulce şi are şanse mai mari să-l ameţească pe fraierul de alegător atunci când îi vor scoate ochii: “Uite ce am făcut pentru tine!”

Aflaţi la manetele guvernării, li se pare firesc ca pentru o semnătură de-a lor să încaseze 10% din suma aprobată să fie cheltuită de la buget. Pentru un telefon către un coleg, care va avea şi el cândva nevoie de acelaşi serviciu colegial de guvernare, este normal să încaseze acelaşi comision. Pentru că au schimbat traseul autostrăzii ca amicii de partid să poată cumpăra terenurile ieftine ce vor fi expropriate apoi pe sume enorme, e de la sine înţeles că se cuvine aceeaşi zeciuială. Pentru renegocierea contractelor cu constructorii, cu furnizorii ce au căpătat în anterioara guvernare un contract cu statul, e la mintea cocoşului că suma renegociată se va mări, dar şi partea celui cu pixul în mână va fi pe măsură. Mare e puterea ta, pixule! În atare condiţii, nu contează cât costă, contează doar „cât cade de pe masă” în buzunarul guvernanţilor. Sunt situaţii în care un politician mai novice în ale furăciunii lasă statul să fie jecmănit de zeci de milioane numai pentru a căpăta şi el câteva „amărâte” de sute de mii de euro.

De partea cealaltă a contractului s-au produs mutaţii genetice remarcabile. Oameni de afaceri, specializându-se în lucrul nemijlocit cu politicianul român, s-au transformat în adevărate animale de pradă care sfâşie bugetul public, lăsând o ciosvârtă suculentă distinsului politician, inapt să-şi procure singur prada. S-au creat mici parteneriate în care prădătorul şi parazitul colaborează la jefuirea banului public. Adevăratele concubinaje perverse apar însă când se face şi ceva în plus: borduri peste borduri şi gazon plătit la firul de iarbă. Mediul de afaceri public-privat s-a transformat în bună parte într-o promiscuitate de afaceri hoţ-hoţ.

La acestea se adaugă sentimentul de eternitate pe care îl încearcă politicianul ajuns la putere. Va domni cel puţin câteva mandate, protejat de partid, precum odinioară regii se urcau pe tron cu ocrotirea Celui de Sus. Dreptul lor „divin” derivă din performanţa de a-l fi prostit pe „idiotul” de alegător, înşelăciune în care a şi investit sume ce trebuie musai recuperate. Ocrotirea o va avea de la băieţii inteligenţi, căci acesta e numele internaţional al domeniului de activitate care în România se rezumă la făcutul banilor din trafic cu dosare, ascultări, şantaje şi alte chestii de „siguranţă naţională”.

Politicianului român nu-i poţi spune că nu este frumos cum procedează, pentru că el trăieşte într-o estetică a urâtului. Un urât interior care este scos la lumină atunci când îşi mai face un viloi diform, dar mare, foarte mare, cel mai mare. În ţara cu drumurile cele mai proaste sunt şi cele mai multe maşini de curse. Majoritatea beizadelelor se pregătesc la volanul unui bolid să preia cândva conducerea partidului, a ţării, a orice poate aduce repede bani mulţi. După principiul „dacă munca era bună o furau boierii”, ei au ales ocupaţia nobilă de a cheltui. Dacă ajungi vara la Monaco, vei constata că Parlamentul, Guvernul României sunt în şedinţe extraordinare pe plajă sau prin baruri, aleşii poporului aruncând cu banii în stânga şi-n dreapta mai ceva ca nababii sau ca ruşii, altă naţie care dispreţuieşte banul furat şi-l toacă furios. E un abuz să numeşti furt referindu-te la banii publici, pentru că furtul presupune ca banii să fie ai cuiva. Fiind ai tuturor, sunt ai nimănui, deci nu e furt!

Românii simpli ar trebui să fie mândri că liderii lor au amante miniştri ce fac cele mai păguboase afaceri pentru ţară, că au copilaşi agramaţi, dar ne reprezintă în străinătate şi cheltuiesc, ca în poveste, într-o zi cât alţii într-o viaţă. România este o ţară de basm, este ţara în care ei ne batjocoresc oricât, noi suportăm orice – legea acestui neam blând şi primitor chiar şi cu răul.

Legalizarea întreruperilor de sarcină din 1957 a produs până în 1966, la restricţionarea lor, 7.521.100 de avorturi. Recordul de 1.115.000 de cazuri s-a înregistrat în 1965.

După 1966, cu foarte puţine excepţii, a fost interzisă întreruperea de sarcină. Astfel apărea generaţia „decreţeilor” – anul 1967 – a celor născuţi şi poate nedoriţi. Până în 1989 s-au comis anual între 200.000 şi 430.000 de avorturi legale. Nu se cunoaşte numărul celor clandestine, dar se estimează că din cauza lor au murit aproximativ 15.000 de femei şi alte multe mii au fost condamnate, alături de medici, rude şi prieteni, la închisoare pentru practici ilegale şi complicitate.

Revoluţia, reluând ideea „emancipării femeii”, a legalizat din nou întreruperea de sarcină. În jumătate de secol (1958-2008) s-a avortat o Românie.

La această contabilitate sinistră trebuie adăugat că în 2010 s-au înregistrat cele mai puţine naşteri (209.000) din 1955 încoace!

Întrebarea firească este ce s-ar fi întâmplat dacă tuturor acestora nu li s-ar fi luat dreptul la viaţă? România ar fi arătat altfel?

Istoria a ignorat întotdeauna întrebările retorice. Ea se scrie din aritmetici în care nenăscuţii nici n-au existat, în care morţii nu mai sunt pomeniţi, iar cei născuţi, pentru a supravieţui, trebuie mai degrabă să fugă din ţară, ajungând amintiri care trimit din când în când ceva bănuţi celor dragi rămaşi să suporte.

O Românie risipită. Doar cei din cer sunt la un loc.

(sursa informaţiilor: Alin Fumurescu – voxpublica)

„… învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima… (Matei: 11,29)

SMERÉNIE s. 1. v. umilinţă. 2. umilinţă, (înv.) smericiune, smerire, (fam.) spăseală, spăsenie. (Cu ~ îi sărută dreapta.) 3. plecare, supunere, umilinţă, (livr.) obsecviozitate, (înv.) plecat, umiliaţiune, umilitate. (~ în faţa … ) 4. (BIS.) credinţă, cucernicie, cuvioşenie, cuvioşie, evlavie, pietate, pioşenie, piozitate, religiozitate, (livr.) devoţiune, (înv.) blagocestie, blagocestivie, hristoitie, râvnă, râvnire, smerire. (~ unui credincios.) – DEX

Părintele Savatie Baştovoi afirmă că etimologia cuvântului vine de la slavonul „mera” care înseamnă „măsură”. Sensul vechi al cuvântului smerit este „a reveni la adevărata măsură”, „a deveni ceea ce eşti cu adevărat”. A fi smerit înseamnă a cunoaşte adevărul despre tine însuţi, a-ţi cunoaşte măsura. A ne smeri înseamnă a cunoaşte cine suntem.

Omul îşi poate defini în multe feluri „măsura”. Există un invariant al vieţii noastre, indiferent cine suntem şi ce facem sfârşim la fel. De aceea, măsura noastră este moartea. Smerindu-ne regăsim dimensiunile efemere, ne readucem aminte raporturile de mărime între noi şi univers.

Noţiunea cea mai apropiată smereniei este libertatea. Pe deplin liber înseamnă a putea fi tu însuţi oriunde şi oricând. Doar că părerea noastră despre libertate stă de cele mai multe ori sub semnul amăgirilor. Cel mai adesea ne închipuim că suntem liberi când, în fapt, suntem dependenţi de atâtea lucruri din afara noastră. Odată spulberată libertatea noastră părelnică se lasă loc descoperirii înşelătoriei în care ne-am complăcut. Smerenia ne trezeşte din iluzie. Trezirea e dureroasă. Este înfricoşător să descoperi că, deşi chip chemat la asemănare cu Dumnezeu, suntem nimic la capătul acestei vieţi. Smerenia ne eliberează de minciună. Smerenia este prima treaptă a drumului spre adevăr, spre libertate.

Cele două sensuri ale cuvântului smerenie, cel religios şi cel laic, coexistă încă, doar că în vorbirea curentă sensul laic este perceput în mod covârşitor, înăbuşind firava înţelegere a celui religios ce tinde să mai aibă sens doar pentru credincioşii ortodocşi. Ce se-ntâmplă cu semantica acestui cuvânt ilustrează felul în care omul contemporan, citadin şi modern, se desparte de adevărul cunoaşterii sale, răsturnând chiar sensul de libertate asociat smereniei, în înţelegerea actuală şi comună de umil, subordonat, deci tocmai lipsit de libertate. Cândva o virtute, astăzi o ruşine. Pervertirea înţelesului acestui cuvânt a însoţit desacralizarea lumii, a contribuit şi ea la inversarea raporturilor dintre om şi univers participând la construcţia imensei plăsmuiri că suntem stăpânii unui univers care trebuie să ni se supună, smerindu-ni-se nouă.

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt

„Ce bine e să nu faci nimic, asta foarte încet şi, dacă se poate, şi pe bani” – e replica unui personaj de teatru. Nu pe scenă aţi auzit-o, ci din gura noilor îmbogăţiţi ai tranziţiei care s-au cocoţat pe soclurile de unde au fost dărâmate modelele sociale ale profesorului, militarului, medicului, artistului, cercetătorului. Generaţiile ultimelor două decenii s-au născut într-un spaţiu al democraţiei declamate, care a impus un capitalism formal. Între ce li s-a inoculat acestora şi ce trăiesc ei cu adevărat este o imensă prăpastie: democraţia e în fapt curvocraţie, capitalismul e acţiunea îngemănată de jecmănire a statului de către o bandă de politicieni cu jefuirea tuturor de către acelaşi stat din ce în ce mai secătuit, făcut să devină mai neputincios şi mai strâns în capcană. Hăul dintre ce se spune că e viaţa lor şi ce este în fapt i-a transformat în fiinţe schizoide, în cetăţeni duplicitari.

Dacă statul comunist şi-a dovedit falimentul într-o revoluţie unde mulţi au fost sacrificaţi numai pentru emoţie mediatică şi validarea manualelor de istorie, atunci a fost şi momentul pentru a arde, odată cu carnetele de partid, concepte pe care socialismul şi le împroprietărise pe nedrept: comunitate, bun comun, bine public, solidaritate, etică socială, stimă de sine, demnitate, patrie, naţiune etc. După 20 de ani, preşedintele României declară că statul român nu mai poate fi responsabil pentru cetăţenii săi. Uluitor ce repede s-a instalat minciuna şi impostura! Statul european e tocmai acea invenţie a oamenilor care se vrea responsabilă pentru membrii lui. A declara că soluţia e „statul minimal” nu anulează sensul fundamental pentru care democraţiile moderne sunt state sociale, şi nu state ale unei găşti, ale unei camarile, ale unei coterii de partid, aşa cum îşi doreşte astăzi un preşedinte iresponsabil. În atmosfera de junglă, bine întreţinută, politicienii au injectat permanent ideea că soluţia este individuală, că fiecare trebuie să lupte doar pentru el, că toţi suntem într-o competiţie nemiloasă, fără reguli, unde cel mai rău, mai abil şi mai nesimţitor va câştiga. Individualismul şi indiferentismul exacerbat au fost adevărata politică promovată de guvernanţii portocalii. Jefuiţi, minţiţi şi dezbinaţi în numele ideii de concurenţă! – acestea au fost îndemnurile şi pilda liderului. Dar şi starea în care au ajuns cei mai mulţi dintre români. Rezultatele capitalismului sălbatic şi ale surogatului de democraţie sunt o polarizare extremă a societăţii, sentimentul acut al inechităţii şi anularea speranţei într-o viaţă mai bună. Resemnare sau exod…

Competiţia nu poate exista în afara unei minime norme morale, reuşita cuiva cu preţul suferinţei altora e în van, atunci când vrei să construieşti o societate sănătoasă. Doar dacă, mincinos şi nedrept, preşedintele unei ţări în derivă se foloseşte fără scrupule de cuvinte descărnate de istorie spre a ţine captiv un stat pentru sine şi pentru partidul său întreţinut pe principii mafiote.

Sună straniu şi paradoxal pentru o ţară europeană, dar un stat prizonier, aşa cum e astăzi România, nu poate fi recuperat decât printr-o acţiune de eliberare. Revolta împotriva captivităţii portocalii trebuie să plece de la reinventarea solidarităţii, a conştiinţei de a fi o comunitate, că avem bunuri şi un bine comun de apărat, că ne putem reda demnitatea de cetăţeni ai unei ţări unde se poate reconstrui, se poate învăţa din nou traiul prosper. A fi moral nu e nici desuet, nici un handicap, din contră, poate fi premisa de a ne respecta din nou, de a avea iarăşi exerciţiul afecţiunii pentru celălalt. Competiţie înseamnă mai mult decât orbirea solitarului, poate însemna colaborare şi complementar, armonie. Profesionalism şi competenţă nu vor mai fi vorbe goale ale farsei numite guvernare, ci vor redeveni fundaţii pentru cultura lucrului bine făcut ce va înlocui imperativul Acum, Mult, Uşor!, politica jafului naţional. Ţara a ajuns maidanul pe care au crescut bălăriile urii, ale disperării şi hoţiei şi unde regula o fac şmecherii de la putere. E vremea unei arături de primăvară, care să dezrădăcineze răul, lăsând din nou lumină pentru încredere, echilibru şi comuniune. Se simte nevoia de pământ reavăn, de aer şi apă proaspete, de seminţe sănătoase nemodificate politic, nepervertite la obsesia individualistă a spicului, ci având conştiinţa generoasă a recoltei.

Statul trebuie să redevină responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi, cărora să le ofere nu doar un viitor predictibil, ci şi demnitatea de a-i aparţine.

Am primit acest filmuleţ de la un prieten din Lisabona. Nu cred că ştie nici el că am făcut prospecţiuni marine trei veri, în anii studenţiei la Geofizică. Văzând imaginile, am avut pentru câteva clipe sentimentul că sunt din nou la bordul salvatorului Viteazul, pe bătrânele cargouri Moldova sau Marea Neagră, ori pe nava militară de cercetări marine Grigore Antipa, singura la acea vreme dotată cu batiscaf şi echipă de scafandri profesionişti. Eu însumi parcă am trăit în filmele lui Cousteau… Erau nave pe care Institutul de Geologie şi Geofizică, unde mă angajam vara ca muncitor necalificat, le închiria pentru prospecţiuni efectuate pe platoul continental al Mării Negre, în căutare de hidrocarburi. Trei ani la rând, din mai până în octombrie, am „arat“ de la nord la sud şi de la est la vest apele continentale ale Mării Negre.
Cu Viteazul am trăit momentele cele mai tensionate, pentru că se întâmpla să fim nevoiţi să ne încetăm activitatea deoarece salvatorul primise ordin de deplasare în marş forţat la un vapor sau la o platformă de foraj marin aflată în dificultate din cauza furtunii. Dintr-o navă bondoacă şi liniştită, care se deplasa legănându-se ca un Hopa-Mitică, făcută să revină mereu la verticală, se transforma într-o navă etanşă ce-şi tura la maximum motoarele puternice pentru a ajunge cât mai curând la cei care lansaseră SOS. Se cambra urcând fiecare val pentru ca apoi să-şi înfigă prova în şaua dintre valuri lăsând senzaţia că de aici încolo va coborî în adâncuri. După câteva secunde lungi în care aveam impresia că ne afundăm cu adevărat, prova se ridica din nou, cu greu, aruncând un munte de apă peste punţile închise etanş, acolo unde ne adunam cu toţii trăind încordaţi odată cu vasul respiraţia gâfâită a navigării pe o mare care-şi merită numele atunci când se înfurie.

„Învăţământul românesc pregăteşte piese de schimb pentru angrenajul social.” Remarca te pune pe gânduri o dată în plus, dacă te gândeşti că producţia de serie implică existenţa rebutului. Ţările care nu se lasă depăşite de istorie pregătesc nu doar oameni-meserii, ci au inventat şi sisteme de protecţie ce evită ascensiunea rebuturilor în ierarhii. Au grijă ca structurile lor vitale să nu se înnoiască prin „defecţi” care pot compromite buna funcţionare a societăţii.

Ce se întâmplă cu o ţară unde rebuturile, reuşind să treacă drept „piese sănătoase”,
s-au cocoţat la conducerea ei? Ajunge o maşinărie stricată, iar sensurile existenţei ei sunt deturnate numai spre bunul plac al rebuturilor guvernante.

România nu a excelat niciodată în exersarea meritocraţiei, competenţa nu a fost primul atribut luat în seamă la numirile în funcţii publice. Apetenţa pentru curvocraţie s-a exprimat prin succedarea diverselor camarile care au indus în societate propriile lor rutine viciate de promovare. Diferenţele istorice şi ideologice sunt haine ce odată dezbrăcate descoperă aceleaşi anatomii malforme: imbecili cu conştiinţă minimă de sine, dar fidelitate totală pentru cel care i-a ridicat în funcţie; grobieni cu fălci şi cefe late, ce tresar doar la ordinul stăpânului, umplându-şi maţul şi portofelul obsedaţi că în orice clipă pot fi înlocuiţi cu alţi grobieni; şantajabili disciplinaţi ce execută orice pentru că oricând li se poate accesa dosarul ţinut în sertar pe post de buton de comandă. Doar trei modele ale unei inginerii genetice, invariante la scurgerea vremurilor, tot aşa cum nepotismul şi amantismul transcend epocile şi guvernările. Cu cât mai familistă sau mai curvăsărită este o guvernare, cu atât vor domina mai mult rudele din familia conducătorului sau amantele sale. În cea de-a doua situaţie, prin mimetism, instituţiile statului se umplu de metrese şi te întrebi dacă predilecţia pentru dudui cu condicuţă vine dintr-un exces de sexualitate sau dintr-un deficit ascuns prin etalarea obstinantă a femeii cu preţ redus şi plata înainte.

Periculos devine când rebuturile guvernante s-au structurat într-o bandă organizată după reguli mafiote. Modelul mafiot le oferă rezistenţă împotriva sistemului democratic incapabil să se mai apere doar cu legi şi bun-simţ. Astfel, supremaţia rebuturilor se continuă peste măsură. Lehamitea şi senzaţia lipsei de perspectivă invadează psihicul colectiv, determinând o amorţire şi mai mare a corpului social.

Trăim pe pielea noastră o asemenea încercare. Zi de zi viaţa ne este molestată de Întâiul rebut al ţării gardat de camarila sa. Răul creşte clipă de clipă pentru că un rebut va urî orice este întreg la fire şi valoros. Va lupta împotriva celor slabi, pentru că el, declarându-se cel mai puternic, este în fapt cel mai inconsistent. Va încerca să distrugă tot ce funcţionează şi naşte adevăr deoarece el vieţuieşte strâmb şi nu poate rosti decât minciună. Dominaţia prelungită a rebuturilor generalizează procesul de alterare, mecanismele cele mai intime ale ţării se pervertesc la curvocraţie, tot aşa cum peştele se împute de la cap. Letală devine starea în care se instalează abandonul total, complacerea în simbioza dintre trupul inert al ţării şi prădătorul parazit. Ne descompunem putrezind zilnic, iar singurul nostru gest de revoltă e să schimbăm canalul tv.

„Nu poţi scrie cu aceeaşi mână delaţiuni şi capodopere” – propoziţia ilustrează, pregnant, critica normativă practicată de regretata Monica Lovinescu în comentariile sale de la Radio Europa Liberă. Acest tip de critică la adresa „amestecului cernelurilor” a fost aşezat sub formula „est-eticii”, ca un corectiv la adresa autonomiei esteticului promovate de E. Lovinescu şi, de fapt, ca o subordonare a judecăţii estetice faţă de un imperativ civico-moral cu valoare pedagogică şi comunitară mai înaltă – scria Paul Cernat despre cartea Monicăi Lovinescu Est-etice. Unde scurte IV.

Culegerea de texte apărea în 1994 la fosta Editură Politică, transformată printr-o inginerie culturală, imediat după Revoluţie, în Editura Humanitas, de către ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleşu, ulterior ministru de Externe, ajuns mai aproape de vremurile noastre consilier şi adulator al unuia dintre cei mai grobieni politicieni. După mai multe inginerii filozofice, împroprietăritul de tranziţie devenea Gabriel Liiceanu, „acest Dinu Patriciu al culturii române”, alt adulator de serviciu al grobianului nostru preşedinte – Distrugătorul, cel care, vorbind în campania electorală despre sistemul ticăloşit, avea să-l desăvârşească din poziţia de şef al statului. Perfidă soluţie editorială pentru destinul Monicăi Lovinescu, ca şi cum istoria ar da câştig de cauză colaboraţioniştilor.

Problema ridicată de Monica Lovinescu nu ţine doar de trecut, de comunism, este una încă prezentă şi va rămâne mereu, atât timp cât perversitatea intelectualului, a talentului fără caracter, este toxică pentru societate. Intelectualul, creatorul, este învestit prin har cu o responsabilitate, iar atunci când îl tranzacţionează, intrând în solda mai-marilor vremii, comite un păcat împotriva darului cu care a fost binecuvântat. Vorbele „omului cu carte” pot da direcţii, dar pot provoca şi derută, infestând minţile cu minciună. Intelectualul ieftin ajunge să fie pericolul dinăuntru atunci când, lăsându-se corupt de o putere despotică, trădează puterea cetăţii. Galeria iluştrilor colaboraţionişti: Sadoveanu, Arghezi, Ralea, Ivasiuc etc. este astăzi completată cu nume mai puţin ilustre, dar poate şi mai slugarnice…

De curând, câţiva dintre cei care i-au fost cântăreţi grobianului, precum lăutarii cu bancnote lipite pe frunte, vor a se dezice de cel pe care l-au slujit, sfidând evidenţele, bunul-simţ, durerea mereu crescândă a unei naţiuni batjocorite. Trădări rafinate nu există, nici măcar atunci când vin din partea unor intelectuali subţiri. Pentru intelectualul român şi ieftin, a părăsi corabia Distrugătorului, care se scufundă, nu este un act de sinucidere, precum cel al şobolanilor inteligenţi, ci este unul de repliere prin dezicere. E ceva greţoşelnic în fiecare cuvânt de despărţire faţă de cel pe care l-au venerat până mai ieri. E felul lor de a se salva, pregătindu-se pentru un alt grobian dispus să le plătească odele, pe lângă care să se gudure cu mişcări graţioase de intelectual virgin şi profund.

Răspunsurile Monicăi Lovinescu, în dialogul purtat în 2002 cu Gabriela Adameşteanu, sună la fel de actual: „Nu dispui de două cerneluri sau de două peniţe: una pentru ceea ce simţi cu adevărat, a doua pentru ceea ce ţi se dictează. Noi, când asistăm la această operaţie contrară scrisului, am uitat să ne mai indignăm… N-avem voie să judecăm valoarea estetică a unei opere decât cu un criteriu estetic. Dar opera nu te spală neapărat de păcat. Uneori poate fi chiar pătată de păcat, dacă acesta este specific, depinzând direct de instrumentul scriitorului: cuvântul. Mi-este, la urma urmei, indiferent dacă Villon a furat sau nu. Nu şi dacă a scris la comandă, invers de ceea ce credea. Asta are şi un nume: prostituţie prin cuvânt. Să nu uităm că el, Cuvântul, a fost la început…”

Ca orice marinar vânjos a visat să-şi ducă iubita blondă cu barca pe lac. Numit şef de echipaj, a dorit să-şi voiajeze iubita cu vaporul pe mare. Devenind căpitan, înfrunta oceanele cu acelaşi vis blond în minte.

Are un singur gând de când a ajuns comandant: să-şi plimbe iubita cu vaporul cel mare. Ei doi, dându-se cu ţara pe valurile lumii – un vis împlinit. El ţine cârma şi, drăgăstos, o lasă şi pe ea să învârtă timona în stânga şi-n dreapta, amuzându-se de mersul fără noimă al ţării.

Cârma se-nvârte în gol iar vaporul cel mare rugineşte prematur. Motoarele i s-au stricat şi ia apă prin toate găurile. Numai iubita nu ia apă, ci se visează singură pe puntea de comandă.

Povestea pare că se va sfârşi trist pentru marinar. Distrugând visul vaporului, a ajuns comandantul unei Epave, iar blonda îşi va cumpăra propriul ideal cu care face croaziere la depărtare mare.

(N.B. Seamănă mai degrabă cu compunerea unui elev de clasa a cincea, în niciun caz nu poate fi o lectură liberă a istoriei recente a României. Şi totuşi…)