Norii mei

Antonescu ne pare un erou pentru că îl comparăm cu toate secăturile politice pe care le-am avut de atunci. – Neagu Djuvara

 „Toată viaţa mea n-am putut să scuip, nici să înjur, nici să divorţez. Şi-acum vine Boc şi-mi taie pensia ?!“ – au fost cuvintele unui bătrân ofiţer român indignat. Sentimentul datoriei, respectarea ordinelor îi face pe angajaţii din structurile militarizate să aibă un comportament modificat şi în viaţa civilă, cea la vedere. Poate că aşa se explică reacţia unora, precum Andrei Pleşu sau a altor intelectuali în serviciul puterii care au scăldat-o sau au tăcut la afirmaţiile aiuritoare ale preşedintelui Băsescu referitoare la regele Mihai şi mareşalul Antonescu.

Pentru unii nu pare a fi doar expresia unei promiscuităţi morale, a unei curvăsării intelectuale, ci pur şi simplu disciplină asumată până la capăt. Pentru Tismăneanu – istoricul, cel care şi-a renegat tatăl doar pentru că Băsescu avea de bifat condamnarea comunismului, reacţia a fost predictibilă, însă pentru Tismăneanu – evreul, ca şi pentru alţi intelectuali ghedesişti care şi-au construit cariera şi bunăstarea mai degrabă pe apartenenţa la aceeaşi etnie, tăcerea e stranie. Şi în cazul lor, gradul să fi bătut memoria sângelui? Amintirea Holocaustului să fi încetat să-i mai tulbure pentru că prezentul cazon e mai profitabil? Nu putem să ne prefacem că pogromul de la Iaşi ori masacrul de la Odessa nu au existat. Dacă pe noi, românii, încă ne doare, ei de ce tac, de ce sunt evazivi într-un caz în care ar trebui să nu aibă nici o ezitare?… Doar Radu F. Alexandru a fost limpede, numai că reproşul său pare să fi fost unul calculat, legat de încercările de a deveni şeful comunităţii evreieşti din România, prin gestul său adăugând o pagină ce va cântări greu la viitorul dosar de candidat.

Grotesc peisajul intelighenţiei româneşti: istorici pârâţi, profesori universitari ce bat din călcâie, filozofi ce toarnă laude băloase în paharul preşedintelui, scriitori şi ziarişti trompete de partid… Ieftini ori acoperiţi cu simţul datoriei ofiţereşti, ei sunt dizeuzele intelectualiste ale marelui cor al profitorilor.

Într-o ţară în care lupta împotriva corupţiei este politică de stat, corupţia este politică de stat.

Suferim ca în vreme de război, trăind în timp de pace. Război fără război? Suportăm zbateri grele, dar nimic bun nu se naşte… E războiul nevăzut pentru perpetuarea răului ce provoacă chinurile nefacerii: România îşi avortează viitorul… Mâine va fi o zi mai disperată ca azi, ieri eram încă un popor.

Miza războiului nevăzut este enormă: libertatea celor aflaţi la putere. Traian Băsescu şi mafia pe care o patronează (Bordura e un element cu care a apărut civilizaţia – Adriean Videanu – B1TV) ştiu că dacă vor fi dislocaţi de la guvernare vor lua, mai devreme sau mai târziu, drumul puşcăriei. Doar ei cunosc cu adevărat dimensiunea jafului pe care l-au făptuit. Noi, oricât de intuitivi am fi, zărim doar o mică parte (Când mă uit la oamenii din jurul lui Blaga văd 300 de ani de puşcărie – Cozmin Guşă – Evenimentul zilei). Rămânerea la putere este vitală nu doar pentru politicienii portocalii, ci şi pentru unii judecători şi procurori, parte din serviciile secrete, funcţionari publici şi oameni de afaceri branşaţi la resursele statului pentru a le transforma în bani personali şi de partid. Piramida obedienţei cointeresate (Discursul preşedintelui mi s-a părut unul echilibrat, nu pot decât să-l aplaud şi nu doar din slugărnicie – Andreea Vass – TVR Info) ce constituie elita prădalnică a ţării. Având ca miză propria existenţă, au devenit mai puternici şi cu mare capacitate de regenerare. Dobândind conştiinţa haitei, nici nu vor fisura uşor (Nu putem spera să fim atât de norocoşi să găsim tot în PDL şi imediat încă un Traian Băsescu – Elena Udrea – România liberă). Expansivi şi tenaci ca buruiana, vor năpădi peste tot sufocând, se vor agăţa de orice posibilitate de a supravieţui în detrimentul celorlalţi.

Alternativa e să jefuiască în continuare, să încalce orice regulă, orice lege, să distrugă chiar şi România dacă e nevoie, dar să rămână la guvernare. Altfel, ani grei de pârnaie îi aşteaptă, în van vor fi fost viloaiele şi banii strânşi (Clasa politică nu vrea să se ducă la închisoare, vrea să fure în continuare – Monica Macovei – Deutsche Welle). Nu au scrupule, nici logică, nu mai există limite. Totul sau nimic! Mai multă prăduire, mai mari nelegiuiri. Ori vor supravieţui îngenunchind o ţară întreagă, ori, după ei, potopul. Pe viaţă şi pe moarte! – este jocul în care ne-au împins şi pe noi. Miza pare infinit mai mică pentru noi încât o bagatelizăm (E plină piaţa de foarte mulţi oameni care l-au făcut pe Băsescu preşedinte – Traian Băsescu – România liberă) ca pe o boală care nu omoară abrupt, ci năruie câte puţin în fiecare zi. Când ne vom da seama că şi pentru noi miza a fost tot viaţa ori moartea, va fi prea târziu, istoria este incurabilă.

Atât de multe, de grave şi de dese sunt ştirile despre hoţiile puterii, încât, prin suprasaturaţie, pe cele mai multe ajungem să le considerăm banale. Ceea ce acum câţiva ani ne-ar fi scandalizat, astăzi ne lasă reci. Furtul şi ilegalitatea sunt la ordinea zilei, fac parte din cotidian. Când jaful este dublat de incompetenţă, tabloul spolierii devine delirant (Toate curvele s-au apucat de guvernat. Sunt multe al dracului, din păcate – Radu Mazăre – TVR1). Delirul maxim apare din disperare, precum propunerea reorganizării teritoriale. 8 din 41 e cacealmaua prin care Băsescu forţează din nou şansa de a fura la vot în marea harababură stârnită de schimbările aiurea făcute. Aparent, o mişcare cu scopul doar de a scoate UDMR-ul din cărţi, în fapt, o manevră cu efect direct în trucarea cifrelor la următoarele alegeri. Ce contează că soarta României e pusă la bătaie şi că cine va şti să-l şantajeze eficient va umfla potul cel mare – dezmembrarea ţării?! Contează doar că portocaliii au o schemă de joc la care, adăugând bancnote de 50 sau de 100 de lei, pachete cu zahăr-ulei-făină, câteva flăcări violet şi alte „argumente” electorale, şansa se transformă în plan ce poate fi împlinit. Pentru că în vreme de criză şi parte din popor este la ofertă, cea ieftină, ocultă şi iubitoare de bingo (E paranormal că am avut de ales la prezidenţialele noastre între doi angajatori ai lui Aliodor Manolea – Alina Mungiu – România liberă).

Trăim cu toţii un final de poveste, într-o post-societate, o post-democraţie şi o post-economie. Până şi războaiele au ajuns postmoderne, cu armele ce nu mai sunt vizibile, ci subtile precum epidemiile, naturale precum cutremurele devastatoare şi extremele climatice dezlănţuite local. Doar politica (Am devenit normal, am apucat să vă spun? – Marean Vanghelie – Mediafax) şi dictatura rămân la fel de barbare, disimularea lor ce s-a mai rafinat.

Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci şi proşti, iar când am venit v-am găsit şi mai săraci, şi mai proşti! – Constantin Brâncuşi

La târgul de carte ce a avut loc săptămâna trecută, cel mai bine s-a vândut televizorul. Succes au avut Mihaela Rădulescu, Urzeala tronurilor – carte minunată ajunsă vedetă datorită ecranizării în serial de HBO şi alţi câţiva autori, figuri de serviciu pe micile ecrane. Nebăgate în seamă au rămas multe cărţi preţioase care nu-şi mai găsesc locul într-o lume întoarsă pe dos. Impostură şi valoare de-a valma în imensul malaxor care este televiziunea – expresia unei lumi din ce în ce mai puţin ordonate pe merit, în care entropia estetică metisează adevărul cu minciuna.

Un recent studiu european plasează România, ca de multe alte ori, pe ultimul loc, de data asta în ceea ce priveşte consumul de bunuri culturale (cărţi, teatru, cinema, concerte, muzee şi expoziţii), dar şi cu cel mai mic procent de scriitori sau artişti creativi (sculptori, pictori, compozitori etc.) din totalul angajaţilor. Dacă pentru alte categorii, precum consumul de săpun şi pastă de dinţi, bugetul familial, mortalitatea infantilă, cele mai proaste locuinţe…, ultimul loc ni se pare chiar şi nouă normal, chestiunea cu cultura nu prea ne pică bine, pentru că aveam senzaţia că suntem un popor super-cultural – mit ce părea de nedistrus. După ce mai întâi am aflat că 40% din români au ajuns analfabeţi, acum trebuie să ne resemnăm şi cu eticheta de cei mai puţini culturali dintre europeni. De resemnat ne resemnăm uşor, stă în felul nostru de  a fi, dar aveam nişte pretenţii, aveam şi noi o cărămidă cu care la nevoie ne băteam în piept. Acum ne-au luat-o şi pe-asta. Depresiv!

Concluzia statisticii europene s-a putut verifica cu ochiul liber parcurgând holurile din ce în ce mai mari şi mai libere ale Bookfestului. Standuri reduse ca număr şi suprafaţă, participanţi mai puţini, decimaţi de molima sărăciei, cumpărători răriţi, veniţi mai degrabă să admire, decât să-şi facă provizii pentru bibliotecile personale. Există termometre naturale pentru economie, indicatori empirici mai demni de încredere decât orice gargară a puterii. Cartea, felul în care ea se vinde sau nu, este un senzor fin pentru starea de bine sau de rău a puterii de cumpărare a românului. Cartea e un produs imediat dispensabil, de aceea a ajuns astăzi să nu mai aibă parte de cititorii pe care îi merită. Firesc pentru preţul pe care statul îl pune pe educaţie şi pe cultură, care se vede cel mai bine în salariile umilitoare plătite profesorilor, intelectualilor în general. Boc, Băsescu şi alţi decuplaţi de la realitate au ca măsură a stării economiei nivelul de vânzare a produselor pe care doar ei le consumă: maşinile  de lux, ceasurile şi bijuteriile scumpe, cadourile ministeriale pentru amante, hardughiile de case în care nu mai încap. În România numai furăciunile înfloresc tot anul, căci jaful n-a intrat niciodată în criză. De aceea guvernanţii afirmă senin că recesiunea e o amintire, că economia mai are un pic şi va dudui enervant de tare. În ochii lor pare că ne încăpăţânăm să nu trăim decent, refuzând să gustăm momentele de fericire din statisticile oficiale şi, culmea, avem şi tupeul să ne plângem. Nişte inconştienţi nerecunoscători, românii!

Prima oară când spectacolul cărţii de la Romexpo a fost unul trist. Cărţile arătau ca nişte copii părăsiţi, care aşteaptă cuminţi, dar zadarnic, să vină cineva să-i ia acasă. Asta nu a făcut ca indecenţa să absenteze, din peisajul târgului nelipsind intelectualii încorporaţi în solda puterii. N-au mai avut obrăznicia din anii trecuţi când se întindeau la nesfârşite dezbateri „culturale” cu preşedintele lor incultural. Aplecaţi de spate, ca orice slugă cu state vechi, cu privirea ascunsă în pământ pentru a evita să se confrunte cu scârba sau reproşul din ochii vreunui cititor, au turuit cu tupeu despre adevăr, despre libertate, despre valorile naţionale şi marea cultură română – vorbind numai despre ei unei colectivităţi dezbrăcate de discernământ, de puterea de a rezista atracţiei morbide pentru tot ce mişcă pe micul ecran. Delirul a fost atât de mare, încât tovarăşul de şpriţ filozofic al preşedintelui a perorat mai bine de o oră ridicându-şi statuie din vorbe în faţa unui public chinuit de căldură şi varice, dar care continua să se uite la el ca la un televizor cu sonorul defect, semnul mascaradei împlinite.

Trăim o epocă nu doar de mizerie, de umilinţă, ci şi de imbecilizare. Actuala putere politică este atât de distructivă, încât a stâlcit chipul românului, schimonosindu-l prin asemănarea  la care l-a forţat. Pe faţă i-a apărut atitudinea de idiot sigur de sine şi rictusul de mitocan şmecher. Dacă mai e o şansă ca ridurile sărăciei să se atenueze şi crisparea sărăntocului speriat de ziua de mâine să se diminueze, trăsăturile de incult vor putea fi cel mult mascate de grimasa strofocării de a minţi frumos. Marea reuşită a regimului Băsescu-Boc este de a ne fi deformat după chipul lor hâd, de a ne fi făcut asemenea desfigurării lor culturale şi morale.

Greu de explicat de ce Opoziţia este atât de inconsistentă într-o ţară săracă şi umilită. Cum, după ani de guvernare antisocială, partidul de stânga reuşeşte doar să existe inerţial, fără să constituie glasul de chemare la revoltă al celor obidiţi. De unde aceste neputinţe? Ori partidul care domină alianţa aflată la putere este al naibii de abil, ori formaţiunile de opoziţie se dovedesc inapte luptei politice sau sunt complice cu cei care au astăzi în mână pâinea şi cuţitul. Răspunsul cel mai aproape de adevăr este varianta care combină toate ipotezele.

Sunt voci ce afirmă că de câţiva ani încoace PSD ocupă inutil stânga scenei politice, blocând apariţia unei alte formaţiuni socialiste care şi-ar fi putut juca doctrinar rolul, nu doar mimându-l. Având cele mai mari oportunităţi – o guvernare păguboasă, o gestiune defectuoasă a crizei, o legislaţie mereu în defavoarea cetăţeanului, gafe permanente, furtişaguri pe toate planurile şi multe alte bube şi păcate la vedere ce au stârnit nemulţumirea populaţiei – PSD a ratat sistematic şansele să redevină prima voce politică a ţării. Mai mult, pentru pofta unora dintre liderii săi de a se branşa la resurse, s-a alăturat PDL într-o coaliţie sinucigaşă. De la marea formaţiune politică, din primii cincisprezece ani de după Revoluţie, a ajuns să facă opoziţie la foc mic, atunci când nu se comportă ca  un partid de companie drăgălaş şi comod pentru  stăpânul care l-a adus la guvernare. De a avea comportament de partid cu pretenţia să guverneze singur, nici vorbă. Se complace cu statutul de „copilot”.

PNL, scăpat ca prin minune de sucurile gastrice ale stomacului politic portocaliu, după ce s-a bucurat un timp de simplul fapt că mai există, a început să vadă în şansa primită semnul că este sortit să poată mai mult. Cu un lider charismatic deloc dispus să stea continuu pe baricade, partidul a reuşit o importantă alianţă politică în termeni la care nu visa. Nu o victorie împotriva puterii, ci un ascendent în faţa partenerului de opoziţie. Logica principală a noii alianţe social-liberale este suspendarea preşedintelui. Cu cât timpul trece şi obiectivul înlăturării lui Băsescu nu este atins, cu atât scopul iniţial se preface într-o oportunitate pentru PDL şi într-un beneficiu exclusiv pentru liberali, mai precis pentru Crin Antonescu, căruia i s-a netezit calea spre Cotroceni în 2014. Singurii care pot pierde din această ecuaţie sunt pesediştii, chiar dacă, făcând noi compromisuri, îşi vor vedea şeful în funcţia de premier al primului guvern de sacrificiu de după epoca Băsescu. Când preşedinte va deveni Crin Antonescu nu va fi de mizat pe faptul că acestuia îi plăcea mai mult să citească decât să se joace.

Situaţia e cu atât mai parşivă, cu cât rolul Opoziţiei  a fost asumat de o parte a presei, cealaltă rămânând să facă propagandă puterii. Devastatul peisaj media a fost cel mai bine speculat de Traian Băsescu. Din exces de zel, presa care i se opune a comis greşeala să-l culpabilizeze din orice, transformându-l din ţintă în victimă. Incriminându-l zilnic, a reuşit contraperformanţa de a-l înfăţişa  ca pe un hăituit. Supralicitând, a coborât în derizoriu gravitatea faptelor sale. Lipsa selecţiei privind responsabilităţile reprobabile cu care era încărcat continuu a făcut tocmai să i se descarce vinovăţiile. Lovindu-l uneori fără discernământ, i-au mutilat într-atât figura, încât a ajuns greu de recunoscut în momentele când trebuia identificat marele vinovat al tragediilor pe care le-am trăit. Executându-l repetat mediatic, s-a dat satisfacţie mulţimii mulţumite doar cu „dreptatea” văzută la televizor. Dovezile unei realităţi monstruoase şi stimulente pentru o reacţie socială s-au convertit  în percepţia că răul este suportabil, iar personajul negativ unul simpatic – un miştocar de excepţie. Această abordare nu-i mai convinge decât pe cei deja convinşi, iar pe unii dintre aceştia, agasaţi de stilul obsesiv şi îngroşat, îi determină să treacă în tabăra „indiferenţilor”. Un act de presă coroziv transformat într-un abraziv de curăţat mizerii politice.

Din când în când, cineva mai aruncă o petardă anunţând că, gata, acuşica se va rupe PDL şi se va putea forma mult dorita majoritate parlamentară care să-l debarce pe Băsescu. Anestezicul, din ce în ce mai slab, îşi face efectul doar printre îndârjiţi sau visători, căci restul îşi trăieşte resemnarea. Cei lucizi ştiu că o mafie nu se scindează de bunăvoie, fără a-şi semna singură sfârşitul. Portocaliii nu vor fisura periculos, sunt conştienţi că nici măcar trădătorii nu se vor salva.

Periculos este că am început cu toţii să ne obişnuim. Când jafurile şi minciunile au ajuns să aibă o frecvenţă atât de mare, dominând istoria faptelor publice, atunci anormalul devine perceput ca normal. Ne obişnuim cu răul şi trăim binele cu nebăgare de seamă, ca pe o iluzie de-o clipă. Nu mai evoluăm, ci doar ne adaptăm. Vieţuind strâmb, ne bucurăm că azi e mai bine decât mâine şi, în plus, e şi caterincă.

…Alcătuind acest volum, sper să pun capăt tentaţiei de a mai fi comediograf de ocazie, măcar o vreme, desprinzându-mă de patima de a mă “enerva” pe ceea ce nu pot schimba în lumea în care trăiesc. E felul meu de a-mi exorciza demonul ce nu-mi dă pace. Dacă nu voi reuşi să ies din robia lui, voi păcătui din nou scriind, reluând un drum căruia îi caut de fapt întoarcerea

(“Dumnezeu e în sens invers” - Editura Nemira, mai 2011.)

„Veriga lipsă dintre maimuţă şi om suntem noi.”

Oricât ai fi de ticălos, nu poţi să nu-l apreciezi şi să nu-l aperi. Greu de găsit un slugoi mai disciplinat ca el, chiar şi într-o ţară în care lichelismul şi slugărnicia sunt practicile arhaice de supravieţuire mereu moderne. E întruchiparea exemplară a ţuţărului – slujbaşul de încredere al interlopului politic. În limbaj de garnizoană, este aghiotantul perfect pentru orice comandant militar, doar că aghiotanţii se recrutau dintre gradele superioare. Este mai degrabă ordonanţa perfectă, adică soldatul cel mai servil şi mai devotat ofiţerului. Al ofiţerului acoperit sub impostura de preşedinte al ţării. Rândaşul bun la toate mizeriile politice, servantul umil şi descurcăreţ în noroaiele guvernării, mâna băgată în buzunarul cetăţeanului şi gura care-l prosteşte-n faţă, mănuşa care acoperă amprentele jefuitorului, masca de pe faţa călăului… Rămâne argatul cel mai preţuit de zeusul său, de aceea stăpânul a şi făcut totul pentru a-l menţine cocoţat în vârful mafiei numite partid.

Mereu în banca-ntâi şi dând din cap fără încetare, semn că înţelege şi soarbe cuvintele profesorului, mai târziu ale şefului, cu mâna ridicată la orice întrebare, dar neavând niciodată un răspuns adevărat, sursa sigură a turnătoriilor pentru diriginte, apoi pentru oricine i-ar fi jupân, colecţionarul de diplome şi titluri universitare doar cu acoperire politică a ajuns mediocrul impecabil şi arivistul exemplar. Cu atâtea calităţi lipsă cum să nu reuşească?!

Având gestica unei jucării stricate cu arcul întors la maximum şi mimica unui pitic din grădina politică, de care toată lumea se fereşte ca de un spirit aducător de rău,  lasă senzaţia că ascunde un retard. Degajă răceala unui suflet pipernicit, provoacă repulsie ca în faţa cicatricii purulente a unei mari neîmpliniri. Umil ca un animăluţ de casă, este gata să-ţi stârnească mila dacă n-ar deveni rapid detestabil. Compensează prin fidelitatea totală pentru stăpânul său, cel care l-a luat din starea de larvă de partid şi l-a ridicat la rangul de primată politică. Primata politică are ceva din personalitatea unui avorton: uman – rudimentar, politic – împlinit. De aceea zâmbeşte tâmp în faţa camerelor de filmat turuind de-a valma, spunând repede şi concis nimic. Este atemporal şi universal. Oricând şi oriunde el va fi de folos oricărei securităţi, oricărui delir politic.

Cu demnitatea castrată, este eunucul în mâna căruia pot fi lăsate, fără frică, toate blond-brunetele haremului guvernamental şi parlamentar. O clipă nu va râvni la nurii lor, ci doar le va cadorisi periodic cu bugete suplimentare pentru a le spori libidoul politic, numai spre satisfacerea plângăciosului preşedinte.

Nu e un om de paie. Este o fiinţă concretă, posesoarea unui caracter moale precum moliciunea hârtiei igienice. Un milog care nici măcar nu cerşeşte de la stăpân. Oferindu-se preş cu totul, ştie că va obţine mai mult decât dacă şi-ar respecta verticalitatea. Un calic cu dăruire totală care şi-a găsit justificarea confundând trivialul cu genialul.

Mândru că-l slugăreşte pe stăpânul cel rău de care toţi se tem, fudul nevoie mare, arţăgos, obraznic şi plin de el, dominator şi atotştiutor, în absenţa şefului mai al dracului şi mai răzbunător decât el. Poate încasa oricâte lovituri şi e dispus să înghită toate înjurăturile fără crâcneală, oprindu-le să ajungă la stăpânul său. Dovedind capacitate deplină de preluare a nemulţumirilor, rămâne avatarul cel mai eficient al idolului său.

Pe vremuri, servitoarea care trăgea cizmele stăpânului purta un nume generic – Mariţa. În viitor, numele lui ar putea să ajungă denumirea generică pentru descălţătorul oricărui conducător rătăcit în mocirla politicii româneşti.

El şi preşedintele-măscărici, două infirmităţi ce nu mai pot supravieţui separat, au acum conştiinţa fârtăţiei. Tandem al neputinţei fiecăruia de a mai fi prădător feroce pe cont propriu şi al voinţei de a rămâne în viaţă şi după decesul lor politic, cârdăşia stăpân-servitor este singura formă în care mai pot domina fauna politică scăpând şi de răzbunarea haitei umilite. Doar ca siamezi politici mai pot dăinui monstruos, uniţi într-o creatură  sinistru de portocalie. Tovărăşia răului.

Ce destin meschin: Stăpânul, sluga Ţuţărului!

De unde această permeabilitate pentru golăniile politice ale guvernanţilor? Aruncând o privire şi în alte ogrăzi europene, constatăm că încă doi preşedinţi sunt croiţi după acelaşi calapod latin de măscărici cocoţat pe tron. Au probleme sexuale la nivel de stat, delirul lor politic dă frisoane propriilor naţiuni. Fără să fie o exclusivitate românească, diferenţele stau în accentele de ridicol, în grobianismul stilului, în insolitul expresiei răului pe care fiecare îl reprezintă.

Sunt suficiente semnele pentru a spune că trăim o „epocă postideologică”. Distingem din ce în ce mai greu opoziţii clasice: stânga-dreapta, privatizare-naţionalizare, republică-monarhie. Locul disputelor doctrinare a fost luat de discursuri despre interesul naţional, despre lupta împotriva corupţiei şi a terorismului, despre economisirea fondurilor bugetare şi eficientizarea Parlamentului.

Ca o sancţiune pentru clasa politică, neîncrederea în Executiv duce invariabil la soluţia guvernului de tehnocraţi. Văzuţi ca salvatorii patriei împotmolite politic, „specialiştii” vor fi rareori chemaţi şi niciodată nu vor primi mână liberă. Sancţiunea se amână, sperietoarea rămâne şi cu asta toată lumea s-a calmat. Nu se mai vorbeşte de guvernare, ci de “bună guvernanţă”. Numindu-se deja “bună”, prestaţia guvernării nu mai poate fi pusă sub niciun semn de întrebare. Guvernanţă fără guvernământ rămâne o formă fără fond. Guvernele nu mai fac ce vor, ci doar ce pot. Deciziile lor politice se limitează cel mai adesea la mutările venite în plic de la Banca Mondială, FMI, instituţiile europene, corporaţiile şi organizaţiile internaţionale influente. Complăcându-se în această stare tâmpă de aghiotant, guvernele îşi diluează atribuţiile fragmentându-se în instituţii şi practici informale.

Este efectul obsesiei neoliberale care bântuie cancelariile europene, glorificând statul minimalist care-şi abandonează cetăţenii, nemaiconsiderându-se responsabil pentru soarta lor.  Globalizarea puterii politice nu lasă loc nou de exprimare pentru societatea civilă, ci înlocuieşte decizia locală şi vizibilă cu una regională, eventual mondială şi mult mai discretă, scutindu-l pe guvernantul autohton de a-şi mai bate capul cu altceva în afară de propriile interese. Politicienii sunt preocupaţi nu să facă politică, ci cât mai puţine greşeli şi cât mai mulţi bani, să apară la televizor, deci să se realeagă. Politica se rezumă la discursul public amăgitor şi la practica bunăstării personale. Armistiţiul ideologic face ca limbajul politicii să înceteze a mai fi politic. Pe timpul păcii nonideologice se vorbesc vorbe, se face rating şi se câştigă bani – singurul scop. Politica devine o profesie depolitizată, partidul capătă statutul de societate pe acţiuni ce operează pe o piaţă mai degrabă administrativă cu profituri uriaşe.

Fără a mai exista tensiune între individ şi comunitate, trăim senzaţia că am atins libertatea în starea ei împlinită. Doar că libertatea constă în lipsa dorinţei de a deţine controlul asupra altor oameni, ceea ce nu e cazul. Această aparentă pace socială este semnul letargiei democraţiei autentice. Tehnologizarea cotidianului, transformarea vieţii publice într-un spectacol continuu, virtualizarea celei sociale în reţele asemenea unor imense pânze de păianjen, toate ne fac să fim permanent pregătiţi să comutăm între a adera sau de a părăsi un partid politic, un serviciu, o sectă sau chiar o ţară. Cetăţeni online, fără crez politic, ci doar cu simpatii sau antipatii faţă de actorii politici, la fel ca faţă de oricare alţi actori. Scara de valori politice, asemenea celorlalte, se configurează după prestaţiile televizistice, după capacitatea activiştilor de partid de a fi vedete care seduc un electorat transformat în public telespectator. A seduce are în acest caz sensul primar de a minţi. Sigura opţiune care ni se va refuza este poziţia apolitică, echivalentă cu starea de off, deoarece ne exclude din orice categorie de consumator. Eşti obligat să rămâi on, pentru că doar aşa poţi fi identificat, poţi fi controlat. Intrarea şi ieşirea dintr-o comunitate, votul pentru unul sau altul dintre partide sunt la ofertă pe o piaţă politică mereu mai depolitizată, dar care răsplăteşte în timp real şi concret electorul. De aceea instituţiile publice sunt sufocate de clanuri de interese, alcătuite după criteriul legăturilor de sânge şi de partid. Se trag unii pe alţii la banul public pentru a răsplăti alegătorul depolitizat, dar flămând. Dacă lupta de clasă a ajuns o amintire istorică, sărăcia a devenit substitut pentru ideologie, iar indiferenţa – un surogat.

Mascarada e maximă: trăim senzaţia că opţiunea e la noi, că viaţa e un slalom pe care îl facem cu abilitate. În fapt, devenim tot mai captivi în matricea neputinţei. Uitând că omul progresează doar atunci când ştie că nu poate să facă ce vrea, devenim ridicoli certându-ne politic între noi, fără a mai face însă politică. Ispăşim până la capăt pedeapsa prin care Dumnezeu ne-a abandonat nouă înşine.

“Puterea de a te împotrivi răului e o mare taină a vieţii.”

 Stilul bărbaţilor de stat de a face politică rămâne ca o marcă personală în memoria naţiunilor. Subtili sau grobieni, de bibliotecă ori de pe baricade, gângavi sau oratori, paleta nuanţelor de caracter colorează viu istoria. Conducătorii par cu atât mai aproape de popor, cu cât arată că şi ei au fost oameni cu slăbiciuni, cu patimi şi, unii, chiar într-o dungă. Cei care dovedesc peste măsură ies din rândul bărbaţilor de stat şi coboară în rândul celor cărora doar le-a surâs norocul. Pentru primii respect, pentru restul simpatie.

Cu multă simpatie îl vor privi drojdierii viitorului pe Traian Băsescu, pentru felul lui de a fi făcut politică de birt, ca şi cum România ar fi o crâşmă plină de şuţi şi de dame cu ciorapi rupţi. Pentru haiosul preşedinte a fi popular înseamnă a coborî în derizoriu, apetenţa sa pentru sordid înlocuind bunul-simţ cu ticăloşia. Totuşi, nimeni nu-şi va imagina că stăpânul băşcălios şi-a găsit sfârşitul din cauza neputinţei, slăbiciune ce i-a provocat dependenţa fatală pentru blonda guvernării sale. Cu toţii îşi vor vedea eroul macho ca răpus de Binele care a învins Răul, inutil, ca în filmele de acum o sută de ani. Cu atât mai vrednic păcătosul! – vor exclama epigonii. Abia atunci va fi venerat cu adevărat ca Zeus. Maneliştii-l vor cânta pentru că le-a ridicat genul muzical la rang de politică naţională. Şmenarii, şarlatanii şi şmecherii de maidan, manglitorii şi ciorditorii de mahala, tăinuitorii, informatorii şi turnătorii, golanii, ţoapele şi mârlanii de cartier, târfele şi codoşii, toată pleava mitocănească a periferiei, cu toţii îşi vor aminti cu duioşie de Băsescu Cacocratul, ca despre unul de-ai lor, cel care a reuşit să-i facă ţăndări pe români, de nu-şi vor mai reveni în veac.

“Statul e bun doar ca să fie jecmănit” – este viziunea preşedintelui jucăuş, ascunsă sub sintagma „modernizarea statului”. Peste ani, se vor vedea limpede efectele epocii Băsescu: analfabetism, sărăcie, boală, suflete şi trupuri subnutrite, promiscuitate. O Românie ce se descompune putrezind cotidian, o republică şubrezită şi ţigănită. Va fi fiind reuşita vreunui plan sau doar „aşa a fost să fie” soarta unui popor masochist, atunci când îşi alege conducătorul?… Fără dubiu rămâne doar constatarea că “nu lipsa idealului, ci dimensiunea lui e problema românului”. Trist e că în cazul de faţă vorbim mai degrabă de instincte decât de idealuri.

Dar restul şlehtei, slugoii? „Tăcerea e de aur, darămite să fii şi lingău” – şi-au spus la vremea lor, în bună tradiţie filozofică, toţi curtenii mintoşi ai Cacocratului. Peste timp, puţină lume îşi va mai aminti de rândaşii talentaţi în a lăsa senzaţia că sunt verticali şi acoperiţi profesional. Doar câţiva melancolici vor suspina după farsorii cu ştaif. Umaniştii metrosexuali, care au tânjit după admiraţia mediocrităţii plătind puterii prestaţii orale, vor fi uşor confundaţi cu convivii lor Bănel şi Marean. Posteritatea le va oferi intelectualilor vestiţi ai ecranului câteva pagini în manualul de filozofie pentru coafeze stagiare, iar celorlalţi, mai mărunţi, capitole întregi în Istoria presei de partid, ediţia cu coperte portocalii. Nostalgia după platitudinile lor pedante va rămâne să sclipească în ochii duduilor fanate care i-au iubit platonic, iar în înjurăturile împănate cu citate ale neisprăviţilor cu pretenţii se va simţi dorul şi aleanul după histrionii care au ştiut cel mai bine să-şi transforme sinapsele în bani de partid.

Cum singurul lor ideal comun a fost supravieţuirea şi cum vor continua să-şi ducă viaţa agăţată de trecut, românii viitorului vor spune despre vremurile de acum că „par c-au fost mişto”. Obligaţia istoricilor va rămâne aceeaşi: să acopere păcatele altora… Proverbele populare se aplică în primul rând naţiunilor care le-au creat. Tocmai de aceea e foarte românească înţelepciunea după care în ţara orbilor, chiorul e împărat.

Traian Băsescu nu a fost niciodată un personaj dedublat, nu a fost Dr. Jekyll şi Mr. Hyde ai politicii româneşti. A fost, simplu, farsorul cel mai seducător, pentru că întruchipează deopotrivă mitocănia şi şmecheria periferiei. Te minte cu neruşinare, făcându-te între timp la buzunar, fără să i se mişte vreun muşchi pe faţă. Devine expresiv ca un cioclu doar când anunţă o nouă tragedie pentru români sau când, asemenea unui clovn hâd, îl apucă hăhăitul spasmodic la auzul propriei glume grosolane. După ce ai avut de-a face cu el, eşti mai sărac şi mai umilit. Cum periferia domină numeric centrul, plus trădarea intelectualilor care au validat mişeleşte „un pseudo-Cezar care de fapt e însuşi Mamona”, s-a creat premisa recunoaşterii populare într-o democraţie de tip Vacanţa Mare. La suprafaţă – manelismul politic Traian Băsescu cu şpriţ şi dansuri din buric, dedesubt – bani mulţi şi putere ameţitoare.

Fiind un rău viguros, Traian Băsescu a fost revelatorul trădărilor, meschinăriilor şi neputinţelor româneşti. Răscolind murdăria din subsolurile societăţii, a favorizat aducerea la suprafaţă a mizeriilor şi a făcut purulente bubele ascunse. Pare a fi şi singurul beneficiu care va rămâne după el. Preşedintele-jucător a fost şi rămâne doar un preşedinte-impostor pus pe harţă şi jaf şi care din joacă a falimentat o ţară, a flămânzit un popor. A jucat destinul ţării la ruleta istoriei personale, mizând totul pe blond. Crimele sale sunt cu premeditare,  chiar dacă lasă să se-nţeleagă că ştie ce spune, dar habar n-are ce face. Disipează vinovăţia democratizând eroarea şi proasta guvernare, cu scopul de a arunca propria culpă în cârca unei conduceri colective reprezentate de Guvern şi de Parlament, la modul general, de clasa politică manipulată de moguli.

După modelul preşedintelui, guvernarea a prefăcut minciuna, nedreptatea şi jaful în principii călăuzitoare. Devenit captiv camarilei lui Traian Băsescu, statul român şi-a modificat personalitatea şi comportamentul după chipul strâmb al stăpânului. Vedem un Cotroceni în permanent delir, la Palatul Victoria, un Gâgă întors cu cheia, iar pe intelectualii de serviciu ai puterii cum se chinuie să-şi ridice propriile statui la televiziunea publică. Spectacol sinistru al unei puteri monstruoase şi caraghioase în acelaşi timp. Totodată, cei care nu s-au lăsat mânjiţi cu portocaliu nu reuşesc decât să supravieţuiască. Aşa a ajuns pesimistul să spună „Mai rău nu se poate!”, iar optimistul să-i răspundă „Ba se poate!”

Până de curând n-am putut să-mi explic ce i-a împins pe români, în urmă cu un veac şi jumătate, să aducă şi să accepte un domn străin. Experienţa trăită în epoca Băsescu mă face să cred că atunci, ca şi acum, au fost suficiente motive. Doar că acum, altfel decât atunci, domnitorii nu se mai importă. Este suficientă binecuvântarea ce-o primeşte  cel care se-nchină Marelui Licurici pentru a ajunge vătaf peste feuda românească.

Băsescu e o pacoste pentru România, s-au lămurit cei mai mulţi. Problema e cine vine după? Are cine să-l înlocuiască, există un lider credibil şi capabil de a guverna altfel? În pofida faptului că Traian Băsescu a coborât standardul de preşedinte atât de jos, încât cetăţeanul s-ar mulţumi cu oricine numai să se vadă scăpat de pacostea hăhăitoare, nici un nume-alternativă nu stârneşte cu adevărat entuziasmul. Asta îi dă posibilitatea lui Traian Băsescu să-şi pregătească succesorul în care se va reîncarna. Cu banii strânşi din furăciuni, cu serviciile Serviciilor şi sprijinul Marelui Licurici, românii vor fi determinaţi să aleagă iarăşi răul cel mai mic, bucurându-se că trăiesc în democraţie, proslăvind economia de piaţă. Abia după alegeri vor constata că „răul cel mai mic” creşte uluitor de repede.

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

Pe fondul unei ineficienţe sistematice a guvernării proliferează inechitatea şi injustiţia socială. Sărăcia s-a extins, mărind prăpastia dintre cei bogaţi/îmbogăţiţi şi cei săraci/sărăciţi. Ultimii ani au exacerbat indiferentismul şi individualismul. Suntem împinşi să trăim din ce în ce mai mult ca prădători solitari, pentru care celălalt e mai degrabă un duşman, numit concurent pentru a legitima efortul de a-l distruge. „Fraternitate” este un concept demonizat de o sintagmă perfidă, „interesul naţional”. O naţiune se construieşte prin fraternizarea cetăţenilor în propriul interes. În absenţa acestuia, interesul naţional se reduce la interesul lacom al puterii politice, devenite proprietară a statului. Preocuparea puterii politice faţă de cetăţeni  se rezumă la a le impune „solidaritatea” cu jefuitorii, pentru propria lor jefuire. Sesizând înşelăciunea, oamenii s-au ataşat şi mai mult de „interesul privat”, pentru simplul motiv că e singurul realist şi nepervertibil. Statul social, adică statul naţiunii, este abandonat şi înlocuit cu statul captiv, slujbaş al deţinătorilor puterii politice. Semnalul abandonării a fost dat de însuşi preşedintele României, atunci când a decis că „statul român nu mai poate fi responsabil pentru toţi cetăţenii săi”. Statul este deja şi se doreşte a fi şi în continuare responsabil doar pentru elita partidului de guvernământ. Ne-am indignat?

Şi indignarea a fost tranzacţionată uneori. Predispoziţia de a negustori orice, chiar adevăruri şi libertăţi, le-a adus unora un mic avantaj personal, contribuind la triumful naţional de a fi supravieţuit împreună. Fiecare după posibilităţile sale de a se fi asociat puterii a beneficiat măcar o vreme de jefuirea şi umilirea altora. Practică veche la români, de ce ne-am indigna?

Pe de o parte, guvernanţii fac tot posibilul ca statul să preia controlul asupra justiţiei, a partidelor şi a sindicatelor, a economiei prin fondurile de pensii şi de sănătate, a presei. Pe de altă parte, statul se debarasează de responsabilităţile faţă de propriii cetăţeni, generând precaritate nu doar în învăţământ, sănătate şi cultură, în justiţie şi securitate personală, dar şi în instituţiile supravieţuirii: locurile de muncă, salariile, pensiile şi alte venituri din muncă, preţurile bunurilor esenţiale – de la hrană la locuinţă şi energie. Deciziile guvernului de a impune taxe şi impozite mai mari cetăţenilor, faţă de care nu se consideră responsabil, nu conduc la asumarea unor responsabilităţi mai mari faţă de contribuabil, ci la răsplătirea pe măsură a clientelei politice. Politica a fost privatizată în beneficiul unei grupări organizate după reguli mafiote, cu „soldaţi”, „naşi” şi „capo di tutti capi”, şi doar asasinarea ad litteram este înlocuită de umilirea publică a adversarilor, prin campanii de presă sau prin spectacole cu „mascaţi”. Cât de mare ne e indignarea faţă de toate acestea?

Individualismul a fost supralicitat şi politica de dezbinare naţională şi socială a devenit instrumentul preferat de guvernare. Idealurile unei ţări sunt doar citite pe fugă la adunările publice cu ocazia diferitelor comemorări care s-au transformat pentru politicieni în bune prilejuri de a se lupta cu adversarii, de a mai măguli populaţia şi de a mai face niscaiva promisiuni. Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze în locul nostru.

Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne ridice din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată.

Un mare cutremur sau o inundaţie reprezintă un viitor indezirabil, în faţa căruia te resemnezi sau din calea căruia fugi, evitându-l. Dar un viitor al sărăciei, al înapoierii, al umilinţei şi al lipsei de putere,  proiectat de actuala guvernare, este un viitor în faţa căruia trebuie să te indignezi, respingându-l. Respingându-l, se deschide larg uşa unui orizont alternativ, unor opţiuni devenite posibile, unei răscruci. Să vedem în răscrucea la care ne aflăm posibilitatea de a stabili obiective clare pentru dezvoltarea economică şi socială, un nou proiect de societate care să pună capăt subdezvoltării, căci instrumentele dezvoltării nu sunt altele decât rutinele europene care oricum se cer respectate. Atunci modernizarea statului va fi o consecinţă implicită şi nu doar un efort impus inadecvabil. Pentru toate acestea e nevoie la început de indignare, de ieşirea din letargia supunerii sub vremuri. E nevoie ca şi ceilalţi intelectuali să devină vocali, nu doar cei care au trădat înrolându-se în solda puterii pentru a o cauţiona şi pentru a ţine în amorţire masele ce priveau spre ei aşteptând în zadar un semn de indignare care să-i mobilizeze.

Trădările cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta impostură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul amoral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?

Cel mai adesea românul a înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor. Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente. Trăim într-o Românie ce se descompune zilnic, captivi neputinţei induse. Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă! ne îndeamnă la o „insurecţie paşnică”, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

(extras din Cuvânt înainte la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)