May 28

Scrisoare deschisă către domnul Traian Băsescu

Nori de furtuna 10 comentarii »

Acum şapte ani, la presiunile dumneavoastră şi ale subordonaţilor politici, am demisionat din funcţia de preşedinte-director general al TVR. La acel moment, făceam o fotografie sumară a situaţiei în care lăsam televiziunea publică: 20 de milioane de euro profit net pe anul 2004, 17 milioane de euro în conturi, sub 3000 de angajaţi, spaţii de producţie şi de birouri nou construite (mii de metri pătraţi), procesul de retehnologizare într-un stadiu avansat, operaţiunea de rebranding – o reuşită pe plan intern şi internaţional, poziţia doi-trei în topul naţional al audienţelor TV şi, cel mai important, faptul că angajaţii redobândiseră mândria de a lucra în TVR. Televiziunea Română devenise „imaginea timpului său”, ajungând o instituţie puternică şi respectată.

Astăzi, Televiziunea Română, pe care aţi aservit-o şi aţi umilit-o cum niciodată nu s-a mai întâmplat, înregistrează pierderi economice uriaşe, cumulează datorii de aproape 150 de milioane de euro, personalul este supradimensionat (3500 de angajaţi) prin angajarea ziariştilor obedienţi şi oferirea de sinecuri clientelei politice, audienţele sunt prăbuşite (tronsoane lungi de timp cu audienţe zero), este decredibilizată şi lipsită de respect public, iar lista dezastrelor poate continua. Un amănunt: actualul preşedinte-director general, Alexandru Lăzescu, a fost numit de dumneavoastră personal.

Cine e vinovat de ce s-a întâmplat în aceşti şapte ani? În primul rând Traian Băsescu. Aţi dispus aservirea TVR cu orice preţ, ordinul fiind executat de Mona Muscă şi Raluca Turcan, ajutate de un şir lung de cozi de topor, ce au beneficiat de colaborarea unora dintre şefii TVR şi de susţinerea unor acoperiţi din presă. Băsescu-Muscă-Turcan este triumviratul care a declanşat distrugerea TVR. Punând conducători incompetenţi, aţi obţinut garanţia fidelităţii lor, iar, ca recompensă pentru slugărnicie, le-aţi dat mână liberă la jaf.

Problema depolitizării TVR v-a fost doar un subiect de campanie electorală. După alegeri, v-aţi întrecut înaintaşii, subordonând-o politic şi mai mult, ca de altfel pe toate celelalte instituţii publice. Tot ce aţi reproşat cândva altora aţi făcut înzecit odată ajuns la putere: „corupţie la vârf”, trafic de influenţă, politizare excesivă, nepotism, impostură etc.

Aţi câştigat alegerile din 2004 cu sloganul „Dreptate şi Adevăr”. În fapt, lucrurile au fost exact pe dos, guvernarea dumneavoastră a stat sub semnul nedreptăţii şi al minciunii, pe fundalul unei stări conflictuale pe care aţi avut grijă să o alimentaţi permanent. Sloganul mai potrivit ar fi fost „Jaf şi incompetenţă”, pentru că în TVR, ca în întreaga ţară, asta s-a petrecut. Este uluitor cum în numai şapte ani au fost prădaţi aproximativ 150 de milioane de euro! Iată „eficienţa” regimului Băsescu şi felul în care s-a concretizat mult clamata „modernizare a statului”. Multiplicând situaţia dezastrului din TVR la realitatea celorlalte instituţii publice, avem dimensiunea ororii unei politici de destabilizare a structurii de rezistenţă pe care stă orice stat suveran. Dumneavoastră vă aparţin cuvintele care sună ca un blestem: „statul nu mai poate fi responsabil pentru fiecare dintre cetăţenii săi”, ce au declanşat cel mai crunt individualism, maximizând indiferentismul social. În fapt, aţi militat pentru un stat iresponsabil, condus de indivizi responsabili doar pentru propria lor îmbogăţire şi preocupaţi să-l menţină captiv cu orice preţ.

Nu aţi fost un preşedinte-jucător, ci un preşedinte-distrugător, spre nenorocirea multor români. Veţi spune că nu aţi făcut totul de unul singur, că la ruinarea sistemului public (mass-media, sănătate, învăţământ etc.) şi la haosul general din administraţie au contribuit şi alţii. Sigur că nu aţi demolat solitar, dar cei care v-au pus planurile în fapte au fost aleşi de dumneavoatră dintre fidelii incompetenţi şi şantajabili, deci uşor de controlat într-un sistem structurat după reguli mafiote, România cotropită fiind sistematic spoliată şi siluită. Dacă CSAT ar funcţiona normal, ar fi trebuit de mult să se autosesizeze de pericolul pe care l-aţi reprezentat pentru România.

Cine ştie de cât timp va fi nevoie să se repare dezastrul pe care îl lăsaţi în urmă? Sunt stricăciuni care nu vor mai putea fi vreodată îndreptate. Aţi degajat atâta ură împotriva propriei ţări, încât epoca Băsescu va rămâne în amintire ca un coşmar, trauma războiului pustiitor pe care l-aţi purtat aiurea cu propriul popor, o calamitate pe care aţi abătut-o asupra României într-o perioadă istorică în care i-ar fi putut fi mult mai senin. Niciodată nu au fugit din propria lor ţară atâţia români, niciodată n-am trăit atâta dezrădăcinare. De data asta, răul cu care românii s-au confruntat a fost nu numai imens şi perfid, dar a venit din interior, de aceea şi doare atât de tare, iar răul poartă numele dumneavoastră, domnule Traian Băsescu.

Dincolo de durerea de a vedea distrusă munca mea şi a colaboratorilor mei din TVR, vă sunt recunoscător pentru că, încercând să-mi faceţi rău acum şapte ani, mi-aţi făcut un mare bine, determinându-mă să mă întorc la vechile mele preocupări, departe de mizeria fizică şi morală care a înflorit, sufocând ţara în epoca Băsescu şi, pentru asta, vă mulţumesc.

May 21

Portocaliu coclit

Noroi 1 comentariu »

Făcând câteva drumuri prin ţară, am văzut spectacolul jalnic al panourilor electorale, sloganurile ridicole cu care candidaţii îşi îmbie alegătorii să mai fie fraieri o dată şi să-i voteze. Mutrele seamănă între ele, pesemne că există o tipologie a şmecherului de partid care e împins în faţă să ciordească pentru gaşcă în numele sforăielilor despre democraţie şi gospodărirea bunului comun. Pozele cele mai impunătoare sunt cele de grup, unde liderul de la centru garantează pentru candidatul local. Feţele radioase şi privirile şmechere ale candidaţilor contrastează cu mizeria şi ruina străzilor, a spaţiilor publice. Un spectacol sordid, dar obraznic în care ţi se spune: „te vom mai jupui o dată, cetăţene!” Afişele, banerele, oricare ar fi ele, arată ca nişte rufe scrobite de paradă, întinse pe sârmele dintre stâlpii şui, scoase pe gardurile părăginite ale patriei. Aroganţă contra bun simţ.

Cele mai ofensive şi sigure de izbândă sunt ale USL, lăsând parcă să se audă deja ritmurile triumfaliste ale unei victorii scontate, dar care nu se va realiza pe seama unei dispute politice, ci va fi doar consecinţa încă unui vot negativ. Urmează violetul în nuanţă perfidă, ce pune pe gânduri de prea multul „popular” care umple bombastic strigăturile de campanie, făcându-le să sune ca nişte cutii goale de conservă, rostogolite de nişte băieţi dibaci în promisiuni deşarte.

Obişnuit cu violenţa vizuală din campaniile trecute, mi-a luat ceva timp să descopăr PDL, travestit acum în culori şi forme noi, numele partidului apărând abia lizibil undeva în marginile cearşafurilor electorale. Ruşinea sau, mai degrabă, frica i-a făcut să se lepede de culorile tradiţionale, de liderii de la centru care altă dată cauţionau în avans furăciunile programate ale candidatului băştinaş, numit vătaf pe tarlaua stăpânului Băsescu. De numele PDL, candidaţii s-ar debarasa fără ezitare, numai că pe buletinele de vot va fi şi el înscris. Speranţa le stă în faptul că, în schimbul câtorva bancnote, amărâtul cu drept de vot îşi va face semnul crucii, va scuipa în sân, dar va pune ştampila acolo, mulţumind că are cu ce să-şi cumpere pâine o săptămână sau ţuică pentru o seară. Cea mai surprinzătoare mascare este, însă, renunţarea la culorile tradiţionale. Camuflajul este în verde, nuanţă nevinovată, dar atât de contrastantă cu cea pe care românii au văzut-o în anii jafului naţional.

Viaţa noastră în alb şi negru, în care blondul a dominat, s-a îmbâcsit de mizerie politică. Culorile putrezesc, spoielile încearcă amăgiri de-o campanie, doar că cine a mai rămas vertical şi cu capul pe umeri în ţara asta nu are cum să fie păcălit: portocaliul a coclit în maro!

May 08

Nu transformaţi o băşcălie de preşedinte în ţap ispăşitor!

Noroi 3 comentarii »

„Traian Băsescu vrea să rămână în istorie… semnătura lui seamănă cu cea a lui Ludovic al XIV-lea, nici măcar Napoleon n-avea o semnătură atât de grandioasă!” – a declarat nu demult Theodor Paleologu. Remarca juniorului, pentru care părintele său s-a mai răsucit o dată în pământ, ar putea fi pusă pe seama degenerescenţei manifestate prin delir slugarnic faţă de Stăpânul care i-a dat un loc în rândul lichelelor personale, dacă n-ar întregi firesc portretul grotesc al unui preşedinte impostor.

De n-ar fi dovedit că e o hahaleră, Băsescu şi-ar fi putut salva imaginea publică prin poza de miliţian gălăgios care caută hoţii şi-n gaură de şarpe, după ce tot el i-a lăsat să fugă. Un tablagiu cu instinct de mahala, iubit de şuţi şi târfe, ca un tătuc protector. Darnic cu jefuitorii care l-au plătit, se mulţumeşte acum doar să supravieţuiască. Până şi lumpenului, care îl considera „mişto”, nu-i mai inspiră decât lipsă de consideraţie. Şi, fără respectul mahalalei, este un om sfârşit… Cui i-a fost frică în toţi aceşti ani în care a domnit şi cine l-a ascultat orbeşte? Şantajabilii, securiştii veroşi şi toţi cei puşi pe căpătuială cu orice preţ. Cei cărora nu le-a fost teamă că pot fi „traşi” de dosarul ce ascunde o nemernicie nepedepsită au trăit în faţa preşedintelui farsor, mai devreme sau mai târziu, doar sentimentul de dezgust.

Traian Băsescu este marele vinovat, dar răul e mai profund, excede persoana sa, chiar dacă el a fost tartorul legiunilor. După cum evoluează lucrurile, se apropie un deznodământ, jalnic sau tragic, care va pune capăt celei mai păguboase domnii pe care România a avut-o în istoria modernă. Cel care a fost şi este încă pe cale să facă ţăndări o ţară, să distrugă o naţiune, nu a reuşit de unul singur amploarea dezastrului în care ne aflăm. Cohorte de slugi i-au multiplicat ura, i-au împrăştiat veninul, punându-i în aplicare demolarea.

Nu trebuie repetată greşeala de a identifica durerea şi dezastrul unei epoci numai cu persoana conducătorului. Smulgând tulpina buruienii doar îi amâni înmulţirea. Va reapărea la suprafaţă şi mai viguroasă. Răul e prolific, are rădăcini adânci şi se regenerează mai puternic atunci când este doar plivit. Exorcizarea nu e o lucrare pe care omul să o poată săvârşi de unul singur, nicidecum sumar şi în grabă. Altfel, totul se va rezuma la eterna poveste a Ţapului ispăşitor. Şi, spre uluirea noastră, vom vedea că primii care-l vor judeca pe Băsescu vor fi udrele, bercenii, videnii, bocii şi alte specii însetate de „sângele dreptăţii”. Se vor reinventa ducând mai departe sămânţa răului să rodească, sufocând viitorul.

May 07

Marea…

Nord Fara comentarii »

Apr 29

O victorie periculoasă

Nori de furtuna 1 comentariu »

Prea a mers uşor. Prea s-au legat toate şi, în aceeaşi zi cu moţiunea, Băsescu l-a şi nominalizat pe Victor Ponta. Să fi întors Securitatea redivivus armele? Să fi „mutat” SRI, punând cu adevărat în dificultate guvernarea SIE-STS-SPP? Îmbuibarea guvernanţilor să-i fi făcut mai neatenţi sau doar au mimat înfrângerea pentru a-şi digera în linişte prăzile, privind cum îşi vor rupe picioarele noii veniţi. Lipsa de joc, fără comentarii, fără şicane, fără miştourile obişnuite, pune pe gânduri atunci când vine de la Băsescu, mai ales că a doua zi după căderea guvernului fostul prim-ministru era convocat la Neptun la o discuţie de taină cu Stăpânul. Sigur este că pedeliştii lasă în urma lor o situaţie ale cărei dimensiuni dezastruoase încă nu le vedem. Au jefuit şi pârjolit totul, au îndatorat ţara cum nimeni în istorie nu a făcut-o. Poate au lăsat şi nişte „bombe” care să-i explodeze în faţă, la termen, viitoarei guvernări. Tinerii politicieni învingători se bucură ciondănindu-se juvenil pe posturi, bătrânii sunt sceptici şi îngrijoraţi: „suntem într-un moment extrem de periculos al existenţei PSD” (Viorel Hrebenciuc).

Aşteptarea cetăţenilor e mare, pe măsura disperării multora dintre ei. De aceea şi şansa ratării e la fel de mare. Românii nu mai au rezerve de răbdare şi nici nu mai sunt dispuşi să accepte explicaţii sau să cauţioneze erori de parcurs. Cei mai mulţi aşteaptă ca noii guvernanţi să facă minuni – greu de presupus pe fondul distrugerii generalizate din ultimii ani şi greu de realizat de către nişte oameni care aparţin aceleiaşi clase politice ca şi adversarii lor scoşi de la putere. Dar pericolul cel mai mare vine chiar de la elita USL: cât va reuşi să reziste la presiunile interne de a promova în structurile guvernamentale şmecheri, băieţi care au frecat ecranele televizoarelor şi-atât, îmbătrâniţi în rele şi comisioane?! Dacă echipa va fi putredă, repede se va-mpuţi totul. Nevoia de o echipă şi morală (sună ca dracu’ în context!), şi competentă e cu atât mai acută, cu cât situaţia României este mai mult decât gravă. Când pe masa de operaţie se află un pacient pe moarte, nu trebuie trimişi să-l opereze nişte doctori care se uită mai întâi la plicul cu bani şi care, pe deasupra, au operat mai mult din gură pe la talk-show-uri.

Băsescu are, ca de obicei, un singur interes naţional: propria persoană! Dar acum, în mod special, e preocupat de cum să-şi scape pielea. Este ştiut ca unul care nu respectă nici o înţelegere şi care-şi lichidează camarazii după ce s-a folosit de ei. Cei cu care a deschis negocierile de a ceda treptat puterea în schimbul garanţiilor ferme că nu se vor atinge de el (adică nu-l vor băga la închisoare) sunt destul de precauţi, cunoscându-i lipsa de scrupule, oricât ar afirma acesta că va juca aşa cum o să i se cânte. Această stare de lucruri complică situaţia şi este de aşteptat ca Băsescu să se zvârcolească mult şi imprevizibil, să încerce orice pentru a împiedica justiţia să-şi facă vreodată treaba în cazul lui. Jocul e pe viaţă şi pe moarte, pentru că viaţă înseamnă libertate. Perspectiva puşcăriei îl va radicaliza şi îi va coborî şi mai jos nivelul de joc, pentru că dispoziţia lui de a se umili jucând orice i se va spune, în schimbul garanţiilor de supravieţuire, nici el nu prea o ia în seamă. Blestemul Băsescu nu s-a sfârşit.

Apr 25

POVESTI DIN AL NOUĂLEA CER

Noroc Fara comentarii »
Apr 04

Politica escaladării răului

Noroi 1 comentariu »

Scopul nu trebuie să mai scuze mijloacele. Motivarea „înţeleaptă” a actelor reprobabile ale politicii a adus omenirea pe buza tuturor prăpăstiilor, de oriunde ai privi-o. Fiecare scuză admisă a sporit boala, a adâncit păcatul. Ne scufundăm în mlaştina propriului rău acceptat ca soluţie pentru un bine iluzoriu. Răul nu este soluţia binelui.

Politica românească a escaladat „cursa înarmării” cu tot ce e mai putred şi mai purulent. Generaţiile tinere, crescute pe raţionamentul justificării reprobabilului, au desăvârşit impostura şi ticăloşia predecesorilor. Tinerii politicieni tropăie nerăbdători să urce la guvernare revendicându-şi voinţa de drept meschin, doar pentru că au fost mai josnici decât predecesorii, au potenţialul de a fi mai rapaci decât adversarii lor şi au frecat îndelung scaunele platourilor de televiziune atacându-şi competitorii politici, în fapt pregătindu-se să-i întreacă în nemernicii şi prăduială. Numai fiind mai ticăloşi şi mai escroci au şanse să ajungă la guvernare. Criticându-le celorlalţi apucăturile golăneşti şi hoţiile, capătă determinarea să devină mai mult decât atât. Perversitatea cauţionării răului.

De aceea şi „răpirile” din tabăra adversarilor vizează mai degrabă corupţii şi ipocriţii, acea pleavă care se scutură dintr-un partid în altul dând „greutate” ultimului achizitor prin faptul că scursurile, lipsite de consistenţă umană şi profesională, vor face diferenţa, ei constituind „valoarea” care face mecanismul politic să performeze. USL, prin „transferurile” făcute recent, continuă paradigma minciunii şi jafului consimţite şi are toate şansele să sporească răul pe care îl adună. Achiziţia de lepre politice de la adversari în scopul destabilizării lor va duce în final la propria destabilizare. Când îţi aduci în casă şuţi, violatori şi amăgitori, să te aştepţi să-ţi facă ce ştiu ei mai bine. Neexistând în sine, dar împins mereu deasupra, răul ajunge să domine, devenind normă, iar abjectul, standard.

„Corupţie la vârf” a fost sintagma inventată acum vreo opt-nouă ani de politicienii aflaţi azi la putere şi adresată guvernării de atunci. Niciodată sintagma nu a fost mai nimerită ca acum. Acuzatorii de atunci s-au împlinit politic preluând tot ce era mai rău de la cei pe care îi acuzau, dar depăşindu-i peste măsură. Presupunând că atunci se fura cu găleata, astăzi se fură cu cisterna. Dacă atunci se jefuia o întreprindere, astăzi ţara întreagă e spoliată. Dimensiunea raptului a devenit atât de mare şi la vedere, încât nu mai şochează. A devenit evident că scopul oricărei guvernări este doar propria îmbogăţire, politica naţională reducându-se exclusiv la interesele găştii politice. România a ajuns doar un pretext de discurs electoral şi sursă inepuizabilă de prădat. Românii – indivizii în numele cărora făţărnicia sub numele de politică dă acces guvernanţilor la banul public. Din ecuaţia guvernării a fost scos poporul, tocmai cel pentru care, teoretic, s-a inventat statul. Starea de lucruri anormală a luat locul normalităţii. Răul s-a substituit binelui, depăşindu-şi condiţia de scuză.

Finalul devine previzibil: implozia naţiunii şi risipirea în cele patru zări a ceea ce au făcut praf politicienii. Molozul demolării din interiorul unei graniţe care a ajuns formală, de neconfundat cu ruinele istorice, nu va atrage nici măcar turişti, pentru simplul motiv că descompunerea pute.

Apr 01

Aplauze pentru Lena – Scenele 9 şi 10

Noroc 1 comentariu »

Scena 9

Dimineaţa. ELENA şi DINU la micul dejun.

ELENA: Nu, întrebarea e „Ce caut eu în viaţa mea?”.

DINU: Prezenţa celorlalţi e lămurită, înţeleg.

ELENA: Înainte să mă mărit cu domnul soţul meu, prietenul tău, am trăit cu un pictor. L-am iubit, m-a iubit, fără nici o îndoială. Prezenţa mea, în viaţa mea, a făcut cioburi dragostea noastră.

DINU: Aşa e viaţa.

ELENA: Nu chiar, puţine lucruri aparţin vieţii, restul timpului.

DINU: Exagerezi.

ELENA: Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi o alta.

DINU: De unde vorbele astea?

ELENA: Habar n-am, trebuie să le fi auzit la careva… Imediat după cioburi a apărut prietenul tău, marele politician… (DINU pare a fi căzut pe gânduri.) Mă mai urmăreşti?

DINU: Sunt ochi şi urechi.

ELENA: Ne-am căsătorit. Am acceptat captivitatea, cu toate că la început nu întrezăream dimensiunile ei. Mă orbea senzaţia că lumea politiciii e una mai puternică decât lumea teatrului, a spectacolului. Că acolo actorii joacă fără întrerupere, sângele nu e vopsea, zidurile nu sunt butaforie, viaţa e viaţă, iar moartea nu se repetă până iese credibilă. Cu timpul, depăşind plăcerea de a sta într-o colivie aurită, trăiesc pe rând toate căderile. Descopăr că iubirea nu e iubire, ci doar un schimb de replici bine regizat, că admiraţia celorlalţi e o mascaradă perfectă şi că noaptea înseamnă un pat gol. Descopăr toate butaforiile din jurul meu. Doar suferinţa e absolut autentică! Atunci, prezenţa celorlalţi devine o certitudine, iar voi nu sunteţi altceva decât cei care faceţi din mine o zi care a şi trecut!

DINU: Noi nu facem nimic… Şi pictorul?

ELENA: Cu el e altceva.

DINU: Nu este unul dintre noi, ăştia care?…

ELENA: Nu!

DINU: De ce?

ELENA: Eram măritată de cinci ani cu distinsul politician, câştigător de alegeri, pierzător la poker. Ţin minte perfect. A doua zi după petrecerea aniversară – o scenetă bine reprezentată şi bogat decorată – aşa a fost să fie, exact a doua zi, văd la ştiri cum celebrul pictor, fostul meu iubit, e dat afară cu scandal mare din atelier.

DINU: Nu înţeleg.

ELENA: Pe scurt: ajuns alcoolic, a pierdut tot. Îi plăcea să bea de când îl ştiu, dar nu mi l-aş fi putut închipui să ajungă în halul ăla. L-am căutat şi, cu toată discreţia, am aranjat să fie internat într-o clinică la dezalcoolizare. Mergeam să-l văd des şi parcă, încet-încet, începeam şi eu să revin la viaţă odată cu el. La câteva luni, domnul soţul meu mi-a făcut onoarea să vină acasă înainte de miezul nopţii, drept pentru care am cinat împreună şi ne-am uitat tâmp la televizor. Tăcere bleagă, plictiseală maximă. La un moment dat, înlemnesc! La actualităţi, o ştire despre marele politician: domnul soţul meu care a întins o mână de ajutor unui mare pictor aflat în suferinţă. L-a vizitat la ospiciu, aşa au spus în ştire şi crede-mă nu era internat în niciun ospiciu, i-a adus un şevalet, culori, pensule şi toate cele de pictat şi i-a oferit şi o sumă importantă ca să-i picteze un tablou. Domnul soţul meu era, încă o dată, un erou, un mecena, un suflet mare! Era cel mai tare! Ţin minte ca acum împietrisem, eram sloi, sângele îngheţase în mine. Am reuşit doar să întorc privirea spre el. Mi-a zâmbit superior şi fără nici o tresărire a murmurat: „E un mare talent! Merită.” N-am văzut niciodată un rânjet mai cinic. Marii actori se ratează în politică şi în vieţile noastre, domnule prieten.

DINU: Corect! Previzibil amicul meu, de asta şi pierde sistematic la cărţi.

ELENA: Povestea se încheie la câteva săptămâni după, când mă trezesc cu nişte lucrători trimişi de mecena-soţul-meu. Au venit şi au instalat asta. (Arată către tabloul de pe perete, care-l înfăţişează pe soţul ei.) Nici după ce au plecat nu m-am putut opri din tremurat. Frică, revoltă, neputinţă?… Nu ştiu. Seara, când a venit acasă, s-a oprit în mijlocul camerei admirând tabloul. M-a strigat şi mi-a spus: „Scumpa mea, cum s-a schimbat casa noastră!… E o operă de artă! Vezi câtă forţă degajă din atitudinea lui?” – vorbea despre el ca despre un altul şi asta mă scotea şi mai tare din minţi. „A reuşit şi m-a surprins în toată măreţia mea. Mare talent!… Când îţi mai vine să te mai gândeşti la el, o să mă vezi tot pe mine. Nu te bucuri?”

DINU: Îl recunosc, el e! Impecabil politician!

ELENA: Admiraţia reciprocă a lichelelor m-a înduioşat întotdeauna.

DINU: Ne măguleşti… Pictorul şi-a revenit?

ELENA: E legumă de-a binelea. A făcut un atac cerebral acum trei ani şi zace într-un cărucior cu rotile, cu ochii în gol. Habar n-are unde e, de ce, cine sunt cei din jurul lui. Se joacă cu plastilină colorată, când nu se uită pe fereastră… De fapt, am să te rog, dacă eşti de acord, ca ultimele ore din cele 24 să le petrecem pe drum. În fiecare duminică mă duc la el la prânz. Mâncăm împreună şi eu îi spun poveşti. El frământă plastilina şi din când în când priveşte în jur, murmurând cuvinte de neînţeles. Uneori am senzaţia că surâde. Poate mi se pare mie. E singurul lucru la care are o reacţie. Duminică de duminică, la ora prânzului devine agitat, aşteaptă şi el ceva. Niciodată nu mă recunoaşte. O ciudăţenie pe care nici doctorul nu şi-o explică. O taină.

DINU: Te duci de ani buni la un om care nu ştie cine eşti?

ELENA: E adevărat că el nu ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este el… Mergem?

(ELENA se ridică de la masă.)

DINU: Ai visat ceva azi-noapte?

ELENA: Da, dar nu că jucam poker. Am glumit. Habar n-am jocul ăsta. Am visat o crimă… Mă duc să mă înbrac. (În drum spre dormitor vede buchetul de flori.) De unde or fi apărut?… Vin imediat!

(ELENA intră în dormitor.)

DINU: Dar ultimele 24 de ore, aproape… Ai simţit vreo diferenţă?

 

Scena 10

Camera e goală. Din dormitor iese ELENA îmbrăcată de stradă. Se aranjează ca de plecare.

ELENA: Dinu!… Dinu!… (Constată absenţa lui DINU. Face un tur al camerei, bate în uşa de la baie şi,neprimind răspuns, o deschide: nimeni. Merge în holul de la intrare şi vede că au dispărut hainele de pe scăunel, cele cu care venise îmbrăcat DINU. În schimb, pe un umeraş sunt puse hainele pe care le-a purtat, împrumutate de la soţul ei. Revine în sufragerie. Este dezorientată. În dreptul măsuţei de machiaj priveşte fotografiile, ia buchetul de flori şi valiza cea veche şi se îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa de la intrarea casei, dar nu păşeşte în afară, ci se aşază pe scăunel, cu geamantanul lângă ea. Priveşte când prin uşa întredeschisă înspre afară, când spre interiorul casei.) Când ştii exact ce vrei să faci, nu laşi loc miracolelor.

(Se ridică brusc în picioare, ca şi cum ar fi decis.)

 

CORTINA

Mar 31

Aplauze pentru Lena – Scenele 6,7,8

Noroc Fara comentarii »

Scena 6

ELENA se plimbă prin cameră fără noimă.

ELENA: Am iubit un bărbat mai mare ca mine cu 17 ani, puternic, tandru… O lume minunată închisă în el. Era pictor, un pictor fabulos. Trăiam de mai bine de şase luni împreună, în atelierul lui, într-o mansardă cu geamuri imense în acoperiş. Am rămas gravidă. Am fost atât de surprinsă de ce mi s-a întâmplat, încât n-am avut curajul să-i spun. Apoi m-am speriat. Mă gândeam că o să-mi ratez cariera, că o să ajung o mămică grăsuţă şi împovărată de griji. Biberoane şi pamperşi, iar eu voiam faimă şi aplauze. Scena mă atrăgea ca o obsesie. Nimic altceva… M-au planificat la chiuretaj dimineaţa. A fost îngrozitor. Am plecat din spital după câteva ore, dar nu ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc. Senzaţia de golire era dincolo de avortul făcut, eram golită în toată fiinţa mea. Îmi revenea în minte doar că în seara aia aveam spectacol şi încă unul important şi că trebuia să nu ratez. Dar nu mă putea aduna. Am bântuit pe străzi ore în şir. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am urcat sus, în atelier şi i-am spus că rămăsesem gravidă şi că eu am hotărât aşa, că am dat copilul afară. M-am trezit povestindu-i cum l-am văzut, că era băiat, că era o mogâldeaţă… Nu mi-a zis nimic. Era un om tăcut. A luat dintr-o debara un geamantan şi printr-un gest m-a invitat să-mi strâng lucrurile şi să o şterg. Mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată, şi asta pe un ton atât de rece, încât am îngheţat. Îmi doream să mă calce în picioare, să mă chinuie, să ţipe, să facă orice, dar să vorbească cu mine. Mi-am strâns câteva lucruri la întâmplare şi-am plecat fără să ne spunem vreo vorbă, fără să schiţăm vreun gest. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare în braţe, să mă ia la pieptul lui când nu mai era nevoie de nici un cuvânt… Acum era doar un imens pustiu între noi… (Ridică valiza şi continuă să umble prin cameră.) Am mers pe jos până la teatru. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea spectacolului. Foaierul se umplea, invitaţi unul şi unul: preşedintele, miniştri, gazetari, numai oameni importanţi. (Aprinde luminile la măsuţa de machiaj.) În cabina mea, am sperat că o să pot să plâng, că o să mă descarc. Mă uitam în oglindă şi nu reuşeam să mai înţeleg cine sunt. Şi totuşi… Încet-încet golul din mine se strângea, pielea înfrigurată se netezea, privirea de animal hăituit se estompa. Mă simţeam parcă mai plină de vitalitate… (Începe să se machieze, dar renunţă după puţin timp.) Nu aveam nevoie de nimic din afară, din interiorul meu venea o forţă proaspătă, o energie imensă mă cuprindea transfigurându-mă. (Îmbracă rochia de pe manechin.) Parcă pluteam. Aveam inima uşoară ca un porumbel. Eram din nou fecioară. Îmi venea să mă învârtesc în jurul soarelui, să cuceresc lumea! (La uşă bate cineva.) Era şi Dumnezeu pe acolo, pe undeva.

(Din Off se aude o voce.)

O VOCE: Ioana D’Arc, în scenă!… Ioana D’Arc, în scenă!

(ELENA se ridică de la măsuţa de machiaj, deschide uşa şi iese în fugă.)

 

Scena 7

Sufrageria, noaptea. Două lumini palide, una deasupra mesei, alta peste tabloul de pe perete. Dinu, îmbrăcat în ţinută de seară, stă la masă, amestecă un pachet de cărţi de joc şi priveşte către tablou, de unde se aude VOCEA, pe care o recunoaştem a fi tot a lui DINU.

VOCEA: Fii cinstit şi recunoaşte că am dreptate.

DINU: Eu nu sunt un om cinstit, sunt un om corect!

VOCEA: Las-o să creadă că am fost în sală.

DINU: Dar nici eu nu am fost!

VOCEA: Tu abia ce ai început să fii, nu te iluziona… (DINU aruncă două bancnote pe  masă şi împarte cărţi, lui şi pe partea cealaltă a mesei, înspre tablou.) În lumea ei lucrul sugerat are forţă mai mare decât evidenţa lui. Ce nu se vede e mai impotant decât ce se arată… Blind!

DINU: Merg şi eu… Iar te uiţi?! (Coboară mâna în care ţine cărţile sub nivelul mesei.) Nu mai trage cu ochiul, nu mai trage cu ochiul! Nu te poţi abţine să înşeli?!

VOCEA: Crede-mă, nu mă uitam în cărţile tale! Ce naiba, vorba mea e chitanţă! Fii abil, îţi repet mereu şi nu pricepi! Puterea nu e să ai bani mulţi, ci să arăţi lumii că poţi cheltui enorm. Ţi-am mai spus.

DINU: S-o mint spunându-i adevărul?… Câte vrei?

VOCEA: Prietene, în sfârşit, ai înţeles!… Toate… Te mai întreb o dată, că nu mi-ai răspuns: cum îmi stă?

DINU: Excelent!… (Ia pachetul şi aruncă trei cărţi spre celălalt capăt al mesei, iar lui îşi opreşte una.) Mie, una… Eşti impunător, domini camera.

VOCEA: Nu par cam scund?

DINU: Un pic prea lat în spate.

VOCEA: Gura e totuşi strâmbă. Fac un rictus oribil când vorbesc mai aprins. Aşa-i?

DINU: Mi s-a părut chiar că faci spume.

VOCEA: Pictor de doi lei! Nişte alcoolici cu toţii!

DINU: Plus o mie!…

VOCEA: Nu mai găseşti un duşman folositor pe lumea asta! Toţi, nişte amatori! Şi stau şi-ntr-o poziţie încordată, n-am o clipă de relaxare. Mia ta plus încă cinci. Ba nu, plus unşpe mii, ultimii bani!… E un chin să zâmbesc!

DINU: Sec! Ce ai?

VOCEA: Ful de valeţi! De data asta ţi-am tras-o!

DINU: Ful de dame! Eşti falit, amice!

VOCEA: Ce baftă chioră ai! N-am văzut aşa ceva! Incredibil! N-am văzut aşa ceva!… Mai vrei o zi?… O săptămână?… Cât vrei tu, dar împrumută-mă! Simt că se întoarce roata.

DINU: Şi o zi întragă poate fi prea lungă.

VOCEA: Ţi-e frică să nu înceapă să-ţi placă? Aşa slab eşti? Nu credeam că te sperie o femeie. Sau începe să-i placă ei?

DINU: Pentru ea sunt un personaj, unul din multele plăsmuite între pereţii ăştia. O poveste care să mobileze tăcerea, care să coloreze monotonia. Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi alta.

VOCEA: Te sperie că poţi deveni dependent? Că vrei să ţii mereu uşile închise?… Hai să mai facem o mână!

DINU: Nu poţi pierde chiar tot ce nu ai!

VOCEA: Dacă are cine să cumpere… Niciodată n-a fost unul mai credibil ca tine… Împrumută-mă cu o sută de mii şi fă cărţile!

DINU: Gata! (Se ridică în piciore.) Ajunge! (Lumina de pe tablou se stinge.) Ne-am jucat destul! (DINU a ajuns în dreptul mesei de machiaj care se luminează slab. În mână are un buchet de flori.) Sunt un om în carne şi oase? Orice bărbat care are o amantă este un om în carne şi oase. (Pune buchetul de flori pe masa de machiaj.) Sunt o închipuire?

 

Scena 8

Noapte. În dreptul ferestrei se desluşeşete cu greu silueta unui bărbat ce stă ghemuit pe un scaun. Parcă doarme. Pe un alt scaun, mult mai în întuneric, stă ELENA. Se descoperă privirii când îşi caută o altă poziţie, mai comodă.

ELENA: L-am omorât… Am omorât un om. (Se ridică şi se îndreaptă spre scaunul de la fereastră.) Nici nu am cui să spun, căci eşti mort… De ce nu simt nimic? Nici măcar o remuşcare? Nimic! Am tras un pui de somn liniştit. Fără remuşcări… Nu atât de liniştit ca al tău… Mă duc la Poliţie să le spun că te-am omorât. Or să mă închidă, dar nu-mi pasă. De ce stai la fereastră? Dacă te vede cineva şi crede că spionezi lumea? O să se sperie. Morţii se ascund. În beci, în grădină, în… baie. Nu e o idee rea. Cine vine poate crede că ai necesităţi fiziologice. Tu mai ai vreo necesitate? Morţii fac pipi?… Să te învelesc ca să nu te vadă lumea. Sau ca să nu-i vezi tu cum te privesc cu repulsie… (Ia o pânză şi acoperă trupul bărbatului.) Vrei în baie? Ştiam eu… (ELENA târâie până în baie scaunul pe care stă barbatul inert. Închide uşa şi trage cu urechea.) Nu mişcă. Nu face pipi. Înseamnă că e mort de-a binelea. Era sloi… Nici eu nu tremur. Nu-mi pasă! Femeile ascund ce nu cunosc. Dar eu îl cunosc bine, doar eu l-am omorât!… Ce bine e să fii singură acasă. Îţi închipui toată ziua tot felul de poveşti, tot felul de personaje. Cu unele, ălea mai credibile, poţi sta şi de vorbă. (ELENA dansează de una singură, murmurând un cântecel. În casă intră DINU. Se aşază pe scăunelul de la intrare. ELENA îi iese în întâmpinare.) Am omorât un om! Nu e formidabil?! Eu am fost capabilă de aşa ceva. Îţi dai seamă?! (DINU nu o bagă în seamă şi, enervat de insistenţa ei, iese din casă. ELENA încearcă să-l urmeze, dar uşa este încuiată.) Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!… (Din baie iese DINU, îmbrăcat altfel. Auzindu-l, ELENA vine în fugă.) Am omorât un om! Nu sunt grozavă? Am reuşit să-l omor. I-am luat zilele. Nu i-am luat viaţa, că nu mă interesează viaţa lui. Ce să fac cu ea? Eu nu ştiu ce să fac cu a mea, darămite dacă m-aş pricopsi cu încă una… Eu am timp destul. Şi tu ai? El nu mai are, că nimic nu aparţine vieţii, ci timpului.

DINU: Încetează cu aiureala asta!

ELENA: Crede-mă, l-am omorât!

DINU: Termină, ţi-am spus! Crezi că trăieşti tot felul de lucruri care nu s-au petrecut. Încetează! Ţi se tot pare că trăieşti…

(Agasat, DINU intră înapoi în baie.)

ELENA: S-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat!… Eu l-am omorât cu mâinile mele. (Din dormitor iese DINU, îmbrăcat altfel. ELENA aleargă spre el.) Am omorât un om! E adevărat! Am reuşit să-i iau zilele!

DINU: Vorbeşti prostii! Scuteşte-mă!

ELENA: Nu mă crezi? Vino să ţi-l arăt. L-am ascuns în baie. Ai să-mi dai dreptate. (Deschide uşa băii.) Te rog, convinge-te! (DINU face un pas în interiorul băii, aprinde lumina.) Să văd ce-o să mai zici acum?!

DINU: Nu e nimeni! Tot timpul ai senzaţia că ţi se întâmplă altceva decât trăieşti. Înceteză cu jocul ăsta!

ELENA: Dar eu nu mă joc! Eu cred! Tu, nu? Dacă mă faci să cred, eu…

Mar 30

Aplauze pentru Lena – Scena 5

Noroc Fara comentarii »

Scena 5

ELENA şi DINU, în aceeaşi ţinută de seară, doar că într-o atitudine lejeră – el fără haină, ea fără pantofi. Au terminat de mult masa, se amuză.

ELENA: Doamne, n-am mai râs atât de o sută de ani! Hai la culcare, că ne-ajunge! A fost o seară pe cinste.

DINU: Dar p-ăsta îl ştii?

ELENA: Care?

DINU: Întrebare la radio Erevan…

ELENA: Zi!

DINU: Putem face sex într-o zi de doliu naţional?

ELENA: Nu-l ştiu. Zi!

DINU: Răspuns: Da, însă doar cu nevasta, ca să fie trist!

ELENA: Foarte tare!… Groaznic!

DINU: Doamnă, dansaţi?

ELENA: Ce-ţi veni?… Hai că nu m-am supărat!

DINU: Insist să-mi acordaţi acest dans.

ELENA: Lasă-mă, domnule, că sunt femeie trecută, la casa ei…

DINU: Atunci, voi căuta o altă frumoasă…

(DINU ia la dans manechinul îmbrăcat cu rochia de scenă. ELENA priveşte admirativ.)

ELENA: Ce cuplu minunat faceţi! Ţi-am spus eu, preferi ficţiunile, surogate, orice, numai nu o femeie vie în braţele tale.

DINU: Eşti invidioasă. Te-am invitat la dans, dar m-ai refuzat. Ce să-ţi fac?!

ELENA: Acum chiar sunt invidioasă. Poate chiar geloasă.

(ELENA îi „desparte” şi, luând locul manechinului, dansează cu DINU.)

DINU: Suntem atât de aproape… Aproape să ne cunoaştem… Aproape să credem din nou că poate exista un sens… Şi mai avem timp, nu s-au împlinit cele 24 de ore. Dacă le vom trăi până la capăt şi nu vom irosi nici o clipă, poate ceva se va împlini.

ELENA: Ai devenit vorbăreţ. Suntem la fel de departe, nu te amăgi.

DINU: Mâine dimineaţă, după ce-mi beau cafeaua, am să te părăsesc. Să nu mă implori să rămân.

ELENA: Dacă asta am să simt, o să-ţi cad în genunchi şi-o să te implor să rămâi.

DINU: Mă amăgeşti mereu. Când joci, când trăieşti?

ELENA: Care-i diferenţa? Fă-mă să cred şi-ţi joc şi Mersul Trenurilor!… Nu mă invidia. În spatele scenei e murdar.

DINU: Cine vede?

ELENA: Vede Dumnezeu. Dovada o ai în braţele tale.

DINU: La plecare aş vrea să nu ne luăm rămas-bun. Am să prind un moment să ies, aşa, pe neaşteptate.

ELENA: Cum ai şi venit.

DINU: Nu, altfel. Am să dispar şi n-ai să bagi de seamă. Vei crede c-a fost o închipuire, ca şi cum ai visat. Vreau să ne despărţim fără să ne despărţim. Adică fără vorbe şi fără gesturi.

ELENA: Nici măcar o îmbrăţişare?

DINU: O îmbrăţişare e mai mult decât un tratat despre dragoste.

ELENA: Doar că asta nu se cumpără.

DINU: Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ce puteam să-mi cumpăr.

(ELENA îi deznoadă cravata, îi descheie nasturii de sus de la cămăşă.)

ELENA: Vezi?!… Ne iubim mai curând pe noi înşine. Pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii cuiva e măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el… Du-te înainte!

DINU: Mai stau.

ELENA: Bagă-te în pat! Eu mai rămân puţin.

DINU: Te aştept… în pat.

ELENA: O să adormi instantaneu, ca de obicei.

DINU: Dacă te visez?

ELENA: Dacă visezi singur rămâne un vis. Doar ce visezi cu altul devine realitate. (DINU se apropie să o sărute. ELENA evită atingerea.) Nu improviza! Nu ieşi din rol!

Articole mai noi Articole mai vechi