Norii mei

După aprobarea (10 voturi pentru, 2 împotrivă şi o abţinere) Proiectului de restructurare care implică şi concedierea a aproape 1000 de angajaţi, Elwis Claudiu Săftoiu în peroraţiile sale finale considera TVR „o eroină”. Satisfăcut că şi-a văzut Proiectul aprobat, nu ştiu dacă zicerea dlui Săftoiu a fost o zeflemea sau că sincer credea că tragedia situaţiei poate fi privită ca eroică. Oricum ar fi fost, l-am contrazis, spunându-i că TVR este o victimă a nepriceperii sale de a rezolva altfel criza televiziunii publice, victimă a jafului şi a incompetenţei din ultimii şapte ani, pe care el a încercat tot timpul să le acopere cu tăcere. Am spus-o de nenumărate ori şi o repet: SRTv are nevoie de o restructurare profundă, dar nu de una improvizată şi nepregătită în prealabil. Scuza că „Guvernul va închide TVR”, ca urmare a efectelor OUG 33/2012, este una falsă, dar comodă. Termenul pentru depunerea unui proiect de restructurare se putea rediscuta, existând toate argumentele. Scuza că Ministerul de Finanţe vrea musai un proiect de restructurare nu înseamnă că Ministerul vrea să dea afară 1000 de oameni. La Finanţe se discută în termeni profesionişti de buget, profit, pierdere, reeşalonare, în lei, nu în număr de concediaţi.

De la începutul activităţii noului CA, am propus un set de măsuri care se puteau aplica imediat şi care, pe lângă faptul că aveau valoarea de a pregăti „pacientul” pentru operaţia numită restructurare, ar fi dus şi la economii substanţiale, la diminuarea nemuncii şi a inechităţilor în relaţiile de muncă şi, implicit, a inechităţilor salariale. Ar fi redus semnificativ bugetele de cheltuieli ce acum sunt tăiate otova doar pentru a convinge Guvernul că s-a făcut ceva.

Am votat împotriva acestui Plan, şi nu împotriva ideii de restructurare pe care continuu să o cred vitală pentru viitorul televiziunii publice. Am votat împotriva acestui plan care este expresia a cât a putut grupul de lucru să încropească plecând de la tema dată de Elwis Claudiu Săftoiu care, neştiind cum şi ce trebuie să facă, a cerut ajutor şi a acceptat orice variantă numai să fie ceva cu care el „să se scoată” în faţa Guvernului. Acest plan nu este planul de redresare economică, varianta optimă prin care TVR să iasă din criză şi care să determine reconstrucţia televiziunii publice. Acest plan este o variantă, deloc inspirată, plină de greşeli, incoerenţe şi alte reziduuri rămase din reciclarea unor materiale mai vechi, prin metoda copy-paste. Încropită mai degrabă pentru a face hatârul Guvernului şi pentru a lăsa senzaţia că „s-a lucrat”. Nu este un plan de restructurare, este un plan de sacrificiu al resursei umane şi profesionale şi care va deteriora şi mai mult felul, şi aşa precar, în care TVR îşi îndeplineşte astăzi misiunea de televiziune publică.

Din multele argumente, am să precizez acum doar nerealismul modelului economic propus de Proiect. Noile grile de emisie, bazate pe austeritate, vor duce la scăderi de audienţă şi mai mari. Se va diminua atunci şi mai mult aportul veniturilor din publicitate, pe fondul scăderii, lună de lună, şi a încasărilor din taxă. În condiţiile acestea, Planul de restructurare prevede o creştere a veniturilor! Şi mai nerealist este că Planul se bazează pe certitudinea obţinerii, în luna septembrie, a unui credit comercial de aproximativ 10 milioane de euro (singura sursă preconizată pentru plata salariilor compensatorii către disponibilizaţi). Mai mult, se bazează pe bunăvoinţa băncii de a reeşalona datoria SRTv, reprezentată  de o scrisoare de garanţie bancară (câteva milioane de euro), cu termen de execuţie tot în luna septembrie! Concluzionând, planul pleacă de la varianta hiper-optimistă că brusc vor creşte încasările din taxă şi din publicitate, iar băncile se vor înghesui să crediteze TVR şi să reeşaloneze creditările existente. Nerealismul acestui proiect a fost un alt motiv pentru care m-am împotrivit aplicării lui.

Toate acestea se întâmplă în condiţiile în care au existat soluţii, au fost propuse variante alternative, dar Elwis Claudiu Săftoiu nu a dorit să le ia în seamă şi, când a văzut că sabia îi atârnă deasupra capului, a dat pe mâna Grupului de lucru soarta TVR, nemaicontând dacă proiectul rezultat este tot ce se putea mai bun şi mai viabil pentru TVR, ci contând doar că Guvernul nu-l va certa că a depăşit termenul din Ordonanţă, iar Parlamentul nu îl va demite, pentru că nu a arătat lumii că „se face ceva, se iau măsuri”.

Cred că toată această devălmăşie are, totuşi, în spate o plasă de siguranţă: promisiunea pe care Victor Ponta a făcut-o de a creşte taxa după alegerile din toamnă. Perspectiva că vor veni mai mulţi bani din taxă face inutil un proiect profesionist întocmit şi aruncă în derizoriu efortul de a fi făcut o restructurare pe bune. Prea multe din cele ce se-ntâmplă în TVR sunt doar efecte ale unor măsuri luate de politicieni. Cineva spunea azi în şedinţă că de la Ministerul Finanţelor „le-a venit” iniţial comanda ca în TVR să mai rămână doar 800 de angajaţi, de aceea „ar trebui să spunem merci” că acceptă să rămână 2200! Un coleg din Consiliu, constatând politizarea excesivă, remarca apoi că, dacă nu-l miră atitudinea liberalilor care au mai procedat la concedieri colective, îl miră, însă, atitudinea social-democraţilor care n-au nici o tresărire să dea afară 1000 de oameni.

Sper ca măcar etapele care urmează să fie gândite mai atent, să existe criterii obiective şi ele să fie şi respectate, altfel „eroina” TVR, victimă a imposturii unui băiat de servicii, va avea mult şi aiurea de suferit.

Am fost joi, 16 august, la protestul organizat de ARCEN în faţa Ateneului Român ca reacţie la decizia de desfiinţare a postului TVR Cultural. Vreo sută cincizeci de persoane discrete, venite ca la un concert de cameră. Majoritatea erau angajaţi ai TVR, speriaţi să nu fie filmaţi – ce paradox pentru nişte profesionişti de televiziune! Frica li se trăgea de la ameninţarea voalată a şefului lor suprem, cel pus la patru ace în Jurnalul de cu o seară înainte, unde anunţase concedieri masive, dar şi faptul că la miting „vor fi camere multe”. Spaima era că listele celor daţi afară se vor deschide cu cei prezenţi la demonstraţie. Puţinii şefi din TVR veniţi la protest au stat mai pe margine şi, recunoscându-l pe „cameramanul lui Titi” şi pe alţi operatori care mânuiau febril camerele de filmat, au şters-o rapid, lăsându-i singuri pe cei pe care de obicei îi vezi zilnic prin TVR muncind ca fraierii, să demonstreze tot ca fraierii, singuri.

Nu i-am văzut pe marii artişti care vreme de zece ani au fost difuzaţi de TVR Cultural. Cu excepţia actorului Vlad Rădescu şi a soţiei sale, teatrul românesc n-a avut stagiune în acea seară. Nici muzicienii, nici balerinii… pictorii erau ieşiţi din peisaj. Mă aşteptam să-l aud jelind pe Grigore Leşe, să-i ascult pe scriitorii luând atitudine şi când colo şuşoteli pe bisericuţe şi-atât. Au lipsit şi papionagii care-şi epuizaseră energiile apărând feuda ICR. Un pustiu cultural, ar fi putut spune un filozof cinic, dacă ar fi trecut pe acolo.

Dacă ne-am hazarda, concluzia ar fi ori că nu le-a păsat, ori că sunt laşi. Adevăratul motiv al absenţei intelectualilor şi artiştilor români a fost altul… Au fost cu toţii la concertul lui Lady Gaga! Mi-i închipui profunzi, inspiraţi şi înfierbântaţi în tribune, venerând-o ca pe un idol pe singura care a avut curajul să spună „nu sunt o creatură a guvernului vostru”. Cultura română a fost acolo unde era audienţa, acolo unde poporul trăia extazul mediatic. De aceea sunt iubiţi şi apreciaţi intelectualii români, sunt populari şi deloc dispuşi să gândească mai mult decât ceilalţi, nici să se indigneze în numele celor inerţi, nici să ia atitudine în faţa politicienilor descreieraţi. Câtă cultură, atâta indignare!

De aceea şi măsura de a închide TVR Cultural devine una inspirată. Cui i-ar mai folosi o televiziune culturală? Nici măcar nu mai sunt fonduri ca intelectualul să mai pupe vreun bănuţ pentru apariţia sa la televizor. Cultura a ajuns prea ieftină ca să mai merite. Atunci şi propunerea ca TVR2 să fie niţel mai cultural, în compensaţie pentru dispariţia Culturalului, pare o soluţie salvatoare, dând şi şanse mai mari să-i crească ratingul culturii române, odată ce va fi amestecată printre emisiuni comerciale. Ce grilă minunată vom avea! O oră de confesiuni cu filozoafa Iuliana Marciuc, apoi o oră de „Surprize, surprize”… cu H.-R. Patapievici! O oră, chiar două de fotbal, divizia B, apoi o juma’ de oră de Info Cultural despre ce tablouri a mai cumpărat Gigi Becali şi ce manele a mai cântat Salam la vernisajul noului palat al lui Bercea Mondialul. Seara, Marina Constantinescu va trebui să se reprofileze ca să facă faţă concurenţei unui show păcătos, noroc că numele emisiunii, „Nocturne”, poate lesne duce cu gândul şi la perversitatea culturii trecute de miezul nopţii. Asta va fi grila visată de Elwis Claudiu Săftoiu şi care va fi pusă în practică de cei care vor să mai rămână în TVR. Nu vor fi uitate emisiunile de cultură politică Copy-paste şi Vreau să fiu preşedinte, în prime-time!

Rămâne ca presa culturală să aprecieze prin tăcerea-i obişnuită efortul actualilor guvernanţi de a rămâne pe linia măreaţă dată de rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, de puţinul cărţilor care se mai citesc, de sălile golaşe la concertele simfonice, de analfabetismul în creştere. Tăcerea-i de aur şi capul plecat sabia nu-l taie! – cele două maxime prin care poporul român a supravieţuit, chiar dacă nu şi cultura sa.

Bere multă şi distracţie la maxim să fie, că la vot s-a inventat ştampila. Chiar de ne vom prosti cu totul, nu va trebui să ne mânjim punând degetul pe căsuţa şmecherului pe care vrem să-l alegem!

Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant. Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.

În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.

Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde „haosul e fără fisură”, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea. Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere. În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.

Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs. Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.

Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.

Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

Mai avea puţin şi se stingea de la sine, murea ca politician după ce distrusese o ţară şi făcuse atâtea victime printre români. Multora le-a ucis viitorul. Doar că nişte lideri de partid, înfierbântaţi de primul lor succes major, au crezut că tupeul poate înlocui legea. Că, pentru a lua totul, victoria trebuie să fie zdrobitoare şi că scopul scuză mijloacele în orice condiţii. Acţionând ca într-un desant de capturare, s-au substituit unui rău, supralicitându-l.

Un pic mai era şi politicianul Băsescu deceda singur, părăsit de toţi… Este o mare „performanţă” să compromiţi ideea de a-l debarca pe Traian Băsescu, dar şi mai mare e să-l resuscitezi, să-l încarci din nou cu vitalitate, fiind chiar pe cale să prelungeşti termenul de valabilitate pentru sistemul mafiot care a umplut România de puroi. Şi, ca delirul să fie complet, nu e de colo să stârneşti şi Europa, supărarea occidentalilor fiind nu atât pe foştii colaboratori ai lui Băsescu – Victor Ponta şi Crin Antonescu, cât pe România cea mereu plină de bube în cap.

În toată această perioadă, economia şchioapătă apăsat, iar mediul privat de afaceri, cel care a dus greul în perioada de criză, se deteriorează de la o zi la alta. Fără a fi neapărat plata pentru aventura politică încropită de USL, risipirea stabilităţii ce abia se încropise şi efectul precarităţii contextului economic european au crescut costul vieţii şi lucrul acesta îl sperie cel mai tare pe român. Iar această spaimă poate cântări mai greu decât oroarea pentru un preşedinte toxic şi expirat.

Suspendarea lui Băsescu: un demers absolut legitim, o aplicare dezastruoasă. În dispreţul legii – doar pentru că şi portocaliii au călcat-o în picioare, cu o comunicare publică neprofesionistă, actori nepricepuţi şi necredibili, e pe cale să se discrediteze cel mai aşteptat moment politic. Doar determinarea liderilor este exemplară, pentru unii ea ascunzând dorinţa de a ajunge mai repede la banii publici sau de a scăpa de dosare penale. În fapt, o operaţiune de înlocuire a unei puteri discreţionare cu alta, ce s-a dovedit repede la fel de excesivă. Plagiindu-i pe pedelişti, au trezit din nou senzaţia de haită, înspăimântând pe oricine mai visează încă la o viaţă normală în România.

Din toate poveştile politice cu piraţi, copiloţi, chiulangii şi alţi băieţi cu ochi albaştri a lipsit mereu personajul colectiv „poporul”, căruia i se spune din când în când şi „electoratul”, pentru simplul motiv că, fiind victimă eternă, e mereu lipsit de replică, dar pus invariabil să plătească circul.

Fiecare are motivul său, dar aproape toată lumea îl vrea plecat pe Băsescu de la Cotroceni. Poporul s-a săturat de hăhăiala lui, dar în special s-a săturat de sărăcie. Politicienii – de la caz la caz… însă majoritatea se pare că au obosit să joace după cum le cântă Jucătorul. Plus că furtişagul nu e la liber, prea vrea să le împartă pe toate Stăpânul. Multe ar fi de povestit despre ce-l mână pe fiecare în luptă împotriva lui Traian Băsescu.

Dintre toţi, unul are o determinare specială. Aşteaptă de ceva vreme la coadă să ajungă preşedinte, are o alianţă care-i garantează formal accesul spre Cotroceni la următoarele alegeri prezidenţiale, are spijinul politic al partidului şi al unor oameni de afaceri, dar… Dar a aflat de curând că nu are nici o şansă să câştige alegerile prezidenţiale, pentru că rezultatele localelor şi simulările îl dau câştigător detaşat pe cel care tocmai şi-a reînnoit mandatul de primar al Bucureştilor. Doar să nu candideze Sorin Oprescu, aşa ar avea o şansă Crin Antonescu.

În aceste condiţii, drumul spre Cotroceni nu mai poate fi cel al alegerilor, e prea riscant şi depinde de voinţa lui Oprescu de a se „băga” sau a se da la o parte. Atunci, dacă prin alegeri nu se poate, singura cale rămasă e prin suspendarea lui Băsescu şi trimiterea de drept pe scaunul vacantat de la Cotroceni a preşedintelui Senatului, poziţie care s-a văzut cât de uşor a fost de uzurpat. Şi camarila domnului Antonescu a înţeles această ultimă şansă, iar asta a mobilizat-o teribil. Şi unii dintre aliaţii social-democraţi au înţeles şi-l preferă pe Crin doctorului, care parcă e din alt film şi cu un scenariu propriu, în care nu mai încap şi alte personaje.

Toţi vor avea un beneficiu din plecarea lui Băsescu, doar unul va pierde totul: Victor Ponta, cel care  a lăsat să se înţeleagă că a orchestrat totul, dar, în fapt, a fost lăsat să se agite cel mai mult în faţa camerelor de filmat.

Serviciile secrete care distribuie cărţile la masa de joc şi stabilesc miza continuă să-şi dispute supremaţia, determinând actorii politici să ne mai spună o poveste halucinantă despre o Românie rătăcită în istorie, despre o naţie care nu-şi depăşeşte neputinţa de a nu naşte bărbaţi de stat, ci doar băieţi de serviciu.

Unii dintre cei care au tras cu dinţii să revină în Consiliul de Administraţie al TVR nu au făcut-o pentru a acţiona asupra viitorului televiziunii publice, ci pentru a avea acces la documentele trecutului, la actele care le dovesc complicitatea la dezastru. În acest fel au posibilitatea să şteargă urmele sau măcar să le măsluiască. De aici şi graba cu care şi-au dorit să se instaleze şi să preia conducerea Consiliului şi, implicit, pe a secretariatului acestuia, acolo unde sunt depozitate stenogramele şi procesele verbale.

Obedienţa exemplar dovedită în mandatele anterioare, serviciile făcute politicienilor au determinat anumite partide să-şi trimită în Consiliu aceiaşi reprezentanţi pe care i-au avut şi până acum (şase la număr), fără să ţină cont de faptul că sunt aceleaşi persoane care au contribuit la prăbuşirea TVR. Având ca singură grijă obstrucţionarea oricărei tentative de a elucida cauzele şi de a identifica vinovaţii, renumirea lor este toxică pentru funcţionarea normală a noului Consiliu – motiv pentru care el este nefuncţional din prima zi, inapt să judece furăciunile şi neprofesionalismul din trecut, pentru că, în fond, ar fi pus în situaţia de a-i judeca pe şase din cei treisprezece membri. Conflictul de interese al celor re-numiţi este evident, iar starea de blocaj şi consumarea energiilor în lupte intestine vor secătui de putere o instituţie şi aşa vlăguită de jaf şi incompetenţă.

Fostul director SIE, Elwis Claudiu Săftoiu, şi ceilalţi doi angajaţi cu state vechi (prezenţi fără întrerupere în cele trei Consilii de Administraţie de la declanşarea declinului TVR) – Lucia Hossu Longin şi Sorin Burtea – alcătuiesc un triumvirat şi au propriile lor motive să facă parte din el. Despre primul se spune că a fost trimis de nişte liberali cu ochi albaştri cu misiunea să privatizeze o bucată de TVR, măsură ce va putea fi percepută ca „firească” în situaţie de criză, poate chiar ca o „soluţie salvatoare” – în ultimă instanţă, o banală afacere imobiliară. Pentru ceilalţi doi, singura grijă este să nu iasă la suprafaţă deciziile pe care le-au luat în cârdăşie cu Lăzescu – decizii cu iz penal, să nu se auditeze prestaţia conducerilor anterioare, să nu răzbată nimic din beneficiile dobândite din complicitate. Memorialul Furăciunii trebuie ţinut departe de ochii lumii, realizatorii lui reuşind să fie din nou în situaţia de a-şi încasa „drepturile de autor”.

Concluzie: pe unul îl interesează viitorul, pe ceilalţi, trecutul. Şi într-un caz, şi în altul, doar al lor, nu al TVR. Deşi Constituţia României insistă asupra rolului important al acestei instituţii, în ochii multora TVR e doar o pradă ca oricare alta.

E mult mai mare responsabilitatea decât plăcerea, atunci când vezi cât de mulţi oameni cred în tine. Le mulţumesc tuturor colegilor din TVR pentru că m-au ales. Le mulţumesc, o dată în plus, celor care au declanşat fenomenul, care s-au străduit să-l pună în fapt şi au vegheat ca nimic să nu-l pericliteze.

Bucuria încrederii unuia în celălalt, sentimentul solidarităţii sunt stări puternice care, odată regăsite, pot mişca munţii din loc. E vremea să transformăm forţa indignării în energie pentru schimbare.

Cu preţuire, al vostru,

Valentin Nicolau

Problemele României, frământările ei se regăsesc, la scară redusă, în zbaterile din TVR. Televiziunea română este oglinda în care se reflectă chipul ţării, zâmbind rar, cel mai adesea schimonosit de durere. Această relaţie fractală în care partea vede întregul a făcut ca toate bolile României să fie şi suferinţele trăite la modul acut de TVR. Şi cum mai degrabă se lipesc cele rele, peste cele bune trecându-se uşor şi în grabă, molimele mari ale jafului şi incompetenţei au bântuit în TVR, pustiind-o în ultimii ani.

Există, poate, o toleranţă exagerat de mare la rău, ce se sprijină pe indiferentismul „dacă mie îmi merge astăzi bine, nu-mi pasă de ceilalţi” şi pe atitudinile duplicitare dobândite ca un reflex de adaptare la desele schimbări de putere. Individualismul urban amestecat cu lăcomia face ravagii. Dacă eşti şi şantajabil, şi pofticios de putere, atunci eşti cea mai bună unealtă în mâna lui Traian Băsescu. Acest mecanism a generat conducerile din TVR în ultimii şapte ani, iar rezultatele se văd astăzi şi nu contenim să ne mirăm cum de a fost posibil acest dezastru.

Purtându-şi amintirea unor trecuturi neasumate şi în lipsa unei înnoiri duse până la capăt, TVR a cărat după ea multe dintre cancerele care au măcinat-o chiar dinainte de Revoluţie. Starea toxică este dată de agenţii politici sub acoperire de jurnalişti, care dezechilibrează continuu atitudinea ce ar trebui să decurgă din asumarea misiunii de televiziune publică, dar şi de ceilalţi „miliţieni” care sunt mereu de partea celor de la putere. Este dată de frica intrată în fibra acelor teverişti care ajung doar să supravieţuiască şi nu să-şi trăiască demn condiţia de profesionişti într-o instituţie publică. Conştiinţele strivite de acceptarea sub-vieţuirii s-au transformat într-o masă aproape amorfă, pe placul politicienilor şi al şmecherilor puşi pe căpătuială, şi i-au făcut pe aceştia să considere starea de letargie specifică din TVR ca o garanţie că acolo mămăliga nu poate exploda. Pe aceasă siguranţă s-au bazat ani la rândul cei care au văzut în TVR doar o feudă pe care din când în când o pot poseda.

Şi totuşi… mămăliga e pe cale să le explodeze în faţă. Din ce în ce mai multe conştiinţe se trezesc, dându-şi seama că frica e doar în mintea lor. Că suntem ceea ce gândim. Să fie semnul că şi România, la scara întregului, începe să-şi redobândească luciditatea şi curajul de a-şi asuma viitorul, prim pas spre redobândirea demnităţii şi, implicit, a bunăstării? Ce greu e să trăieşti normalitatea în România!

Lui Traian Băsescu i s-au înecat corăbiile, dar bravează turuind mult şi aiurea. Un strop de adevăr, o tonă de minciună, legate cu ură şi apoi vărsate în ziceri pline de venin – e felul lui de a camufla eşecul propriu şi al camarilei sale.

La 22 de ani după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Germania cea înfrântă şi ruinată era deja o putere refăcută şi în plin avânt economic, prosperitatea ei atrăgând ca un magnet. La 22 de ani după Revoluţie, România este o ţară secătuită. E patria din care românii fug ca să scape de jaful politicienilor, ultimii şapte ani fiind şi cei mai negri, de parcă am fi trecut printr-un nou război.

În pofida logicii, în ciuda bunului simţ, cel care critică cel mai apăsat dezastrele petrecute e chiar cel care le-a comis. Criminalul plânge de mila cadavrului prăduit, mângâind pe ascuns portofelul defunctului. Culmea tupeului, Băsescu îşi ridică impostura la rang de critică publică. Girând falsul cu autoritatea funcţiei de preşedinte, o şi compromite. Face din vocea preşedintelui României glasul mascaradei fără seamăn. E şi cazul ultimei dezlănţuiri împotriva TVR al cărui dezastru economic şi instituţional a început odată cu mandatul său de preşedinte şi s-a desăvârşit în ultimii ani prin jaful şi incompetenţa ţuţărului său.

Răul instinctual se hrăneşte cu durerea celor umiliţi. Doar că aceştia se trezesc uneori, iar la alegeri scufundă flota prăduitorilor portocalii. Nava amiral, Băsescu Traian, bântuie acum în derivă ecranele tulburi ale televizoarelor, ambalând motoare pentru a face valuri, stropind în dreapta şi-n stânga, mai abitir de când a aflat că i s-a luat şi ICR – puşculiţa din care-şi plătea adulatorii intelectuali, teoreticienii culturii fraudei.

Acum şapte ani, când ţara îi cădea la picioare, obişnuia să se adreseze cu „Pleşule… Comănescule…” Gureş şi pus pe băşcălie, îşi masca umorile personale permiţându-şi orice grosolănie. Cum s-ar adresa el astăzi celui care este acum, dacă ar mai avea neruşinarea de atunci? S-ar lua la mişto, în stilu-i caracteristic: „În ce zeamă ţi-ar plăcea să te conservi la Cotroceni, Băsescule, în formol sau în whisky?” Apoi ar hăhăi cu faţa schimonosită de orgasmul propriei mitocănii. Adulatorii, deja ascunşi, nu vor putea fi priviţi, dacă îşi coboară jenaţi privirile în pământ. Nici măcar adversarii nu s-ar amuza, pentru că sentimentul dominant pe care i-l poartă tot românul este dezgustul. De silă nu mai poate nimeni să râdă.

Va părăsi scena curând, ca un saltimbanc ce a stârnit prea multă durere pentru a-i mai veni cuiva să se veselească. Nici măcar râsul-plânsul… A măscărit o ţară, a stricat vieţile multora şi, pentru asta, cele mai bun lucruri la care mai poate spera sunt uitarea şi iertarea, căci „n-a ştiut ce face”. A fost doar un farsor plin de răutate urcat în fruntea unei ţări care nu conteneşte să se împiedice singură atunci când nimeni n-o obligă să cadă.

Un lucru mai puţin ştiut e că slugile credincioase, care l-au venerat şi nu i-au ieşit din cuvânt, nu-l mai numesc „Zeus”. Astăzi, îi spun în şoaptă Sărsăilă…

Dragă Răzvan Butaru,

 Iniţiativa ta mă onorează şi, din multele mesaje primite în ultimele ore, înţeleg că ai polarizat adeziunea multor colegi şi asta după atâţia ani de când ne-am despărţit.

Am, totuşi, o nedumerire. Înţelegem, oare, exact care ar fi misiunea mea în cazul ipotetic că aş reveni în TVR? Sigur nu m-aş întoarce ca un magician  care să facă minuni salvând peste noapte televiziunea de la dezastrul în care se află. Dacă acum zece ani veneam pe un fond de normalitate, astăzi stuaţia este tragică la modul general, iar în particular, mie încă nu-mi vine să cred că a fost posibil un asemenea jaf în TVR. De aceea, ipotetic vorbind, aş veni ca un manager obligat să ia măsuri aspre într-o situaţie critică, disperată. TVR este ca un pacient adus la urgenţă, după ce a fost jefuit cu violenţă, aproape în comă şi care are nevoie urgent de operaţii. Îţi spun doar câteva măsuri care ar trebui luate fără ezitare şi apoi să meditaţi dacă unul ca mine mai este cu adevărat dorit:

- schimbarea acelora din conducere care au contribuit activ sau tacit la dezastrul actual;

- verificarea condiţiilor suspecte care au dus la pierderi financiare;

- concedierea surplusului de angajaţi care nu fac nimic, în afară de a încasa pe card leafa lunară;

- eliminarea agenţilor politici sub acoperire de „jurnalişti”;

- restabilirea criteriilor de salarizare, pe baza unor nivele obiective şi transparente de competenţă şi de management;

- repoziţionarea salariilor la nivele realiste, corelate cu mediul economic afectat de criză, având în vedere că unii angajaţi beneficiază de salarii nemeritat de mari în raport cu colegii lor;

- stoparea cheltuielilor aducătoare de comisioane pentru „elita” şmecherilor din TVR;

- reinstaurarea procedurilor de lucru, a ordinii şi a disciplinei de producţie;

Şi încă multe altele care nu vor fi deloc pe placul multor angajaţi din TVR, obişnuiţi să ducă o viaţă dulce, nefăcând mai nimic şi asta pe bani mulţi.

Nu ştiu dacă, după ce v-am spus toate astea, vă mai păstraţi opţiunea pentru soluţia Nicolau.

Important e că iniţiativa ta şi reacţia colegilor excede într-un fel persoana mea şi este semnul că în TVR se trezesc conştiinţe, că vreţi să încercaţi, fie chiar şi în al doisprezecelea ceas, să vă asumaţi destinul şi să nu mai trimiteţi în CA indivizi care ulterior să-şi reprezinte doar interesele personale şi care, după ce au dovedit câteva mandate la rând că au fost complici la dezastru, să vrea să vă păcălească încă o dată şi încă o dată…

Numai bine,

Valentin Nicolau

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Să redeschidem  TVR-ul

Scrisoare deschisă către colegii mei

De la bun început vreau să vă aduceți bine aminte de un nume: Valentin Nicolau. Să vă aduceți aminte ce și cum era TVR-ul la momentul debarcării, în 2005, a lui Valentin Nicolau. Apoi întorceți-vă brusc în prezent. Ați venit la serviciu, în Dorobanți nr. 191. Care este realitatea, astăzi, în 2012?

Astăzi Televiziunea Română, că vrem noi să recunoaștem sau nu, se află la un capăt de drum. Distrusă economic de succesive management-uri răuvoitoare, distrusă ca vehicul media, dacă privim audiențele, distrusă ca imagine, dacă privim la ce se întâmplă în jurul nostru, la ce se spune despre această instituție, pe aproape oricare canal privat de televiziune. Am fost conduși, cu rea voință și incompetență de președinți directori generali cărora nu le-a păsat de imaginea televiziunii publice sau de imaginea profesioniștilor din televiziunea publică. Niciodată, în ultimii șapte ani de zile, vreun  pdg sau vreun alt director din televiziunea română n-a deschis gura, n-a făcut vreun gest prin care să pună, sau să încerce măcar să pună la punct pe cei ce atacau sau atacă această instituție publică. Lor le-a fost bine. Nouă ne-a fost din ce în ce mai rău.

Astăzi Televiziunea Română este considerată o rușine națională, după cum fiecare dintre noi, cei ce lucrăm cu onestitate, totuși, aici suntem considerați  tot o rușine națională.

Numele meu este Răzvan Butaru și, dacă trebuie, sunt și eu, alături de voi o rușine națională. Sunt rușinea națională care timp de opt ani de zile am produs și realizat o emisiune care vorbea despre demnitatea omului simplu, a românului simplu. Sunt mândru că eu, o rușine națională, am produs timp de opt ani de zile o emisiune de televiziune , de rușine națională, despre demnitatea acestui popor, atât cât mai este el, aici, lângă noi.

Astăzi și ieri și alaltăieri și cu multe zile în urmă, zile adunate în ani, s-a produs o crimă: Crima din Calea Dorobanți nr. 191. A fost o crimă tăcută, aceeași zi de zi. Va fi și mâine la fel? Poate că ar trebui să vă gândiți bine.

Vă spun astăzi că depinde încă de noi să încercăm să nu lăsăm TVR-ul parcat la capătul de drum la care vor unii să rămânem. Azi totul este ras în TVR.

Poate că ar trebui să ne gândim bine și să plantăm o speranță în viitorul Consiliu de Administrație al TVR.

Poate fi Valentin Nicolau o speranță? Păi, dacă dăm la o parte orice altfel de considerente și ajungem la CONCLUZIA CĂ TVR ARE URGENTĂ NEVOIE DE UN MANAGER ADEVĂRAT, atunci răspunsul la întrebarea de mai sus este unul singur. Vă mai faceți iluzii în desemnarea diferiților candidați venind de pe la preșidenția României, sau de aiurea? Nu ne-au ajuns? Vrem cumva încă un politruc parașutat de nu se știe unde? Astăzi nu avem timp de experiențe. Mai bine încercăm să o luăm de la capăt cu un om care a dovedit că-i pasă de această instituție. Aduceți-vă aminte. Dați timpul mai înapoi și aduceți-vă aminte cum era înzestrată televiziunea română înainte de Valentin Nicolau! Cu ce mașini plecam la filmare înainte de Nicolau, cu ce cameră de filmare plecam înainte de Nicolau, cu ce salarii în buzunare plecam înainte de Valentin Nicolau?

            Astăzi nu se pune problema, din păcate, a măririlor salariale. Astăzi se pune problema supraviețuirii. Gândiți-vă cu cine vrem să continuăm. Casa este în flăcări, iar instinctul nostru de conservare, care ne ordonă să tăcem și să așteptăm cuminți, s-ar putea să ne joace o mare festă. Nu mă înțelegeți greșit, nu vă acuz de nimic, știu că fiecare dintre voi vă gândiți că puteți păți ceva, că puteți să vă pierdeți slujba, că aveți copii sau credite de plătit lunar. Sau și una și alta. Dar tocmai pe acest lucru mizează și ei. Cei cărora, pe bună dreptate, le cereți socoteală. Înțeleg instinctul de conservare al fiecăruia dintre voi, știu cum acționază asupra fiecăruia dintre noi. Dar instinctul de conservare nu vă spune, oare, că s-ar putea să fie oricum prea târziu? Că a trecut de mult momentul când nu mai aveați ce să pierdeți? Că, dacă se închide taraba, sau dacă brusc prăvălia devine foarte mică, mult prea mică, nu mai aveți ce apăra cu disperarea voastră rămasă anonimă?

Adevărul este că nu mai avem timp. Eu vă propun să determinăm și să susținem candidatura lui Valentin Nicolau din partea salariaților TVR. Pentru acest lucru este nevoie de semnătura voastră, alături de a mea pe această scrisoare deschisă. Dacă nu considerați mult prea rușinos să semnați alături de Răzvan Butaru în Televiziunea Română, vă rog să vă alăturați demersului meu. Vă asigur de un singur lucru: este cel puțin un demers cât se poate de onest.

Răzvan Butaru,

Realizator tv.

 S-a deschis lista de semnaturi NICOLAU in CA al TVR:

http://www.petitieonline.ro/petitie/valentin_nicolau_in_ca_al_tvr-p17379057.html