Norii mei

„Alo, fabrica de biciclete Tohan?… Vă rog cu Maricica de la focoase!”

Un tren cu armament e jefuit ziua-n amiaza mare, în timp ce mecanicul de locomotivă vinde motorină iar poliţiştii se uită la televizorul din dotare. S-au prins de furt abia a doua zi, altfel au exersat la fiecare oprire camera de luat vederi, de parcă menirea lor era să facă un documentar pentru retardaţi despre rugină, caniculă şi scurgere a timpului, filmând vagoanele inerte şi sigiliile virgine. Misterul rămâne: ce au văzut poliţiştii la televizorul din dotare din vagonul special amenajat pentru confortul vigilenţei lor. Ce i-a captivat într-atât?… Nu putea fi decât fascinanta Românie care trăieşte din penibil în penibil, din jenant în mai jenant: bacalaureat la jumătate, titularizări pentru repetenţi, NUP-uri pentru politicieni veroşi, behăielile oierului latifundiar, zicerile parlamentarului cu compas, echer şi tomberon, lupta pentru copil dintre caraghiosul pervers şi inocenţa iubirii până la ultimul ban. Sau poate deznodământul divorţului unui macho cu o nimfo, ori discursul intelectualilor cu suta lipită pe frunte interpretând prompt indignarea că preşedintele nu i-a dat şi-un cap în gură Regelui… România umple televizorul, încât n-o mai auzi şi n-o mai vezi decât pe ea, în toată mizeria şi durerea degradării sale.

În atare condiţii, cine mai bagă de seamă că autorităţile au dat undă verde concesionării celui mai mare zăcământ de aur din Europa, aflat la periferia ei, acolo unde guvernanţii se comportă ca pe maidan, făcând legea comisionului din orice? Şi asta într-un moment în care marii bancheri ai lumii discută din ce în ce mai aplicat despre nevoia de a bate monedă din metal preţios, ca singura soluţie la cacealmaua masei monetare tipărite fără acoperire, iar aurul ajunge pe burse la cea mai mare valoare din istorie!

Ce ţară e aia care merge încet, dar sigur, spre graniţele ei, timp în care guvernanţii se uită tot la televizorul din dotare numărând şpăgile, ca apoi, tot ei, să-şi filmeze istoria statului pe loc, vreme în care mecanicul de la Cotroceni mai prăduieşte puţinul combustibil care ne putea întoarce acasă? Ţară care mai are un pic şi iese din ea însăşi, împrăştiindu-se irevocabil în toate zările. O ţară în care mămăliga, oricât ar fierbe, nu dă în foc, ţară cinematografică pentru telespectatori mulţi, dar… cuminţi.