Norii mei

Am inventat cărţile ca să putem vorbi chiar şi cu cel absent. Despre Sfântele Scripturi se spune că sunt „o imensă corespondenţă între Dumnezeu şi om”, consecinţă a emancipării omului faţă de Creatorul său, căci până la acel moment comunicarea se făcea plenar, „faţă către faţă”. Cartea presupune o distanţă, ca urmare a unei despărţiri. Toate aceste ne îndreptăţesc să spunem, sus şi tare: cartea apropie! Cartea aduce din nou în comuniune omul cu Dumnezeu, omul cu semenii lui. Dacă reuşeşte să aproprie ce a fost despărţit nefiresc, atunci cartea e o formă acută de iubire. (Nota bene)

Ca cei mai mulţi din generaţia mea – generaţia lui Paganel, a cunoaşterii prin experienţă, inclusiv prin lectură – mi-am început viaţa de cititor cu Jules Verne: „Căpitan la 15 ani“. Titlu care nu le mai spune mare lucru celor foarte tineri. Pentru ei, aparţinători ai generaţiei Harry Potter, alte nume de scriitori au relevanţă, cel mai actual fiind George R.R. Martin cu a sa grandioasă epopee „Cântec de gheaţă şi foc“.

Cine îşi mai doreşte astăzi cu aceeaşi ardoare o carte? Oamenii stăteau la cozi cu orele ca să cumpere mâncare şi cărţi. „Cartea milionarului – Cartea de la Metopolis“ a lui Ştefan Bănulescu, cel care a fost pentru români un Marquez înaintea lui Marquez, mi-a devenit şi mai dragă fiindcă am avut şansa să ajungă şi pentru mine, după o coadă de vreo trei ore. Nu ştiu dacă astăzi un puşti ar mai fura cărţi, dar eu am furat. Din biblioteci, din librării şi uneori de la cunoscuţi care-mi împrumutau inconştienţi volume. În 1752, Papa Benedict al XIV-lea a proclamat o bulă prin care hoţii de cărţi erau pedepsiţi cu excomunicarea. Şansa mea a fost să fur cărţi prin anii şaptezeci, secolul trecut(!), şi să trăiesc o singură spaimă, o dată când un nene dintr-o librărie m-a alergat pe B-dul 6 Martie, fără şanse, pentru că eram şi mai tânăr, şi mai iute de picior. Am mai alergat şi m-am oprit în Cişmigiu, unde, ascuns după nişte tufişuri, am răsfoit cartea şterpelită: „Calea regală“ a lui Andre Malraux.

Tot în Cişmigiu, aveam să-mi consum frenezia după ce-am văzut filmul „Zorba Grecul“, aprins de pasiunea pentru carte, şi, tot ascuns după nişte arburşti, vibram atât de tare, încât am început să dansez, precum personajul meu iubit, Alexis Zorba. Ambele cazuri s-au sfârşit cu sosirea miliţiei. Prima dată m-am ales doar cu mustrări că am călcat iarba, a doua oară m-au dus la secţie, pentru comportament obscen în public… M-au ţinut vreo oră şi pe urmă s-au plictisit şi mi-au dat drumul, pronosticând că la maturitate o să ajung într-un ospiciu, fiindcă eu o ţineam gaia-maţu, că nu făceam nimic rău în parc, ci doar dansam de unul singur. Erau anii comunismului, era încă suportabil, recluziunea şi nebunia devenind totale abia un deceniu mai târziu. De la Malraux am învăţat că prietenia dintre doi bărbaţi e o cale regală, de la Kazantzakis că, în viaţă, când munceşti trebuie să munceşti până la capăt, când iubeşti, să iubeşti cu toată fiinţa ta şi că, orice s-ar întâmpla, nu trebuie să-ţi pierzi bucuria de a trăi.

Adolescenţa face din fiecare un mare cititor, citim lumea din jurul nostru, pe bucăţi, că e încă prea mare; citim oamenii din jurul nostru, tot fragmentar, căci nu-i înţelegem încă prea bine; ne citim pe noi, pe îndelete, neştiind că nu vom isprăvi vreodată. Tot aşa legăm locuri, amintiri şi persoane de anumite cărţi. Şi invers, vorbind de o carte lecturată demult reînviem figuri, respirăm parfumuri trecute. N-am să uit niciodată noiembrie 1985, când am citit „Război şi pace“. Înainte, începusem cartea de cel puţin zece ori, fără să reuşesc vreodată să trec de pagina 30. Aruncat de repartiţie, ca proaspăt absolvent de Geofizică, aproape de locul unde se agaţă harta în cui, în Maramureş, la Negreşti Oaş, am avut atâta tihnă, încât cele două volume îmi părea că se termină prea repede. Spre sfârşit, număram câte pagini mai am de citit şi, panicat că voi termina prea curând, reluam şi reciteam din spate, doar-doar voi prelungi plăcerea lecturii. La fel ca-n iubire, cărţile se sfârşesc, dar amintirea lor e fără de sfârşit. Le-am uitat titlurile, autorii, însă ştim sigur că sunt topite în carnea noastră, ca orice dragoste

 „Lupul de stepă“ şi „Jocul cu mărgele de sticlă“ nu pot fi uitate. Ele continuă să strige în mine de atunci, din anii aceia. Pe Herman Hesse am continuat să-l citesc şi mai târziu, dar întâlnirile remarcabile nu le avem oricând, ci în momente atât de bine alese, încât, uneori, Dumnezeu parcă ne face cu ochiul că bibliografia de căpăi a fiecăruia dintre noi e lucrul care ni s-a hărăzit, deci ni s-a şi potrivit, încă de la început.

Chiar dacă nu am fost crescut de o bibliotecă şi deseori şi mie mama mi-a spus „Mai ieşi, copile, afară şi trăieşte!“, atunci când mă vedea citind şi iar citind, iar eu cu timpul am întrecut-o în aşteptări de mai mult pe „afară“ trăiam, recunosc că sunt ceea ce am citit. Cu atât mai complicată situaţia mea, cu cât am devenit editor. Rămân un împătimit al jocului cu cărţile care aduc norocul în viaţă, patima de a face cărţi fiind mai mare decât cea de a face bani din ele. Ca scriitor, lucrurile se complică şi mai tare. Citindu-mi-se cărţile, mi se dă înapoi timpul pe care l-am trăit pentru alţii, cu aceeaşi dragoste. Cartea e un dar!

(apărut în Adevărul Literar şi Artistic din 17.12.2011)

Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura. Dezlegând uşor strânsorile din presă şi dând tonul la invective, Traian Băsescu a generat exces de deriziune, transformând un atribut democratic minor într-o armă abil folosită: totul se converteşte în câinii latră, caravana trece.

Faptele guvernanţilor nu se mai judecă, nu se mai pedepsesc, nici măcar electoral. Tratate în cheie ironică, amendarea lor eşuează în lamentări plângăcioase sau batjocoritoare, rareori în suduieli veninoase. Deprins cu surogatele, consecvent în a trăi formele pasive de exprimare a conştiinţei şi supravieţuitor prin excelenţă, poporul îşi consumă furiile şi nemulţumirile ca pe un divertisment de care pare să fi ajuns dependent. Enervările amuzante, sarcasmele şi persiflările au ca materie primă propriile umilinţe la care puterea politică îl supune zi de zi. Satisfacţia astfel obţinută suspendă registrul expresiei autentice. Sublimarea durerii sociale în notă ridicolă – râsul-plânsul tradiţional românesc – e hrana supravieţuirii tăcute, dar şi inhibatorul reacţiei pertinente.

Libertatea vulgar înţeleasă degenerează în libertinaj democratic, spectacol consumat prin intermediul media. Dreptatea socială se face într-un talk-show, într-o ştire lungă şi acuzatoare şi se împarte odată cu hazul stârnit de comicăriile din programele tv sau prin difuzarea unui pamflet tăios. Atât. Opereta gălăgioasă acoperă tonurile grave venite din rărunchii societăţii. Ceea ce are cu adevărat semnificaţie este înăbuşit de larma zglobie a băşcăliei fără limite. Faptele reprobabile ale politicienilor sunt văzute ca năravuri demne de satiră, trădările guvernanţilor sunt percepute ca moravuri uşoare, ridiculizate caustic, dar condamnarea lor e amânată la nesfârşit. Democraţia frivolă e pe cale să ajungă dezmăţ zilnic şi pervers, lumpenului începând să-i placă să se lase siluit, fie şi pe burta goală, dacă i se dă voie să facă mişto.

Traducând pe limba celor mulţi Deşteaptă-te române! în Descurcă-te române!, preşedintele Băsescu a reuşit dezintegrarea morală şi dezmembrarea socială în populaţii tocmai bune de a fi duse de curentul doctrinar al masochismului popular. Statul condus de Traian Băsescu a devenit forţa de ocupaţie care a luat în stăpânire România.

Scriind, încerc să dezvălui, să explic, să determin reacţii de conştiinţe, dar constat că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă. Drumul acesta pare să ducă nicăieri, cel puţin din perspectiva momentului – un nod în care istoria s-a prins şi nu mai poate înainta. Nervul social atrofiat, laşitate aşternută ca un îngheţ peste instinctul de indignare, peste voinţa de a schimba lucrurile. Senzaţia e că mulţi doar se prefac, că mimează dorinţa de a ieşi din promiscuitatea morală în care s-au lăsat târâţi. Am scris de atâtea ori despre aceleaşi cancere, despre aceiaşi ticăloşi, despre acelaşi rău care a îmbolnăvit trupul şi sufletul ţării, încât am tocit cuvintele. Am început chiar să mă repet. Simt că vorbesc la ziduri, dincolo de care convivii mei s-au ascuns să-şi apere singurătăţile. Îmi văd cititorii privindu-mă cu teamă din spatele ferestrei, voind parcă să-mi spună că şi ei gândesc la fel, dar că frica îi face inerţi. Regăsesc în jurul meu aceeaşi paralizie schizoidă şi complicitate surdă, aceeaşi vieţuire duplicitară, pe care le credeam vindecate de Revoluţie.

Toxice sunt şi excesele făcute de cei care pozează în critici nemiloşi ai regimului, în fapt şi ei contributori la hărmălaia libertăţii de fanfară. Îmi închipui cu groază zilele după ce actuala putere va cădea. Aceşti eroi ai gurii se vor legitima cu tăria cu care au înjurat, se vor erija în mari luptători care au învins hidra, cerând dreptul la a guverna şi o halcă grasă din corpul ţării. Vor revendica aceeaşi idee absurdă că reprezintă singura soluţie, doar pentru că au negat-o cu furie pe precedenta. Înjurându-i necondiţionat pe Băsescu şi gaşca lui, nu se legitimează mai mult decât dacă ar fi tăcut. Nu le justifică atitudinile patriotarde şi nu-i îndreptăţeşte să vorbească în numele celor care au fost cu adevărat copleşiţi de greul acestor vremuri. Lucrurile se amestecă încă o dată, revolta autentică şi lătratul contestatar otova. Vacarmul e maxim şi… caravana trece.

Totuşi, refuz să cred că nimic nu se poate schimba.

Traian Băsescu este unul dintre marii cititori ai României, consumând zilnic tomuri de note informative. Şi-a început însă cariera pentru cultul delaţiunii ca scriitor harnic, bazându-se pe un deosebit simţ de observaţie a celor din jur. Activitatea asiduă de cronicar acoperit i-a făcut pe colegii lui de atunci, ca şi pe cei de acum, să fie suspicioşi şi să-l evite. Nu din invidie, căci, în cazul unui asemenea scriitor, talentul contează mai puţin, important fiind conţinutul informaţiei şi folosul pe care îl aduc denunţurile pentru puterea opresivă. Această dublă calitate, de vechi scriitor şi actual cititor de turnătorii, îi dă convingerea că a deprins cunoaşterea nu numai a culturii române şi universale, desăvârşită prin lectura asiduă a etichetelor de whisky, ci şi a subtilităţilor învăţământului românesc. Mafalda securistică este convinsă că un absolvent de şcoală ar trebui să fie doar o piesă de schimb în marea maşinărie socială. O spune răspicat ori de câte ori îi vine, pe plaiurile noastre mioritice sau aiurea: “Sistemul de educaţie românesc produce prea mulţi filosofi, prea puţini ingineri” – s-a trezit dând din gură, mai acum ceva vreme, când trecea prin Germania, încercând să vândă bucăţele din România făcută cioburi, cele pe care nu au pus încă mâna mafioţii portocalii.

Care să fie explicaţia acestei cugetări tam-nisam? Stranie afirmaţie pentru Traian Băsescu, politicianul atât de legat de intelighenţia cu funcţii în holdingul ideologic ICR-Humanitas-NEC, ataşat de tipul filosofului de curte care gândeşte cu stomacul. De fapt, ştie că respectivii vocalişti cu neuron sunt doar excepţii, sunt exemplarele care s-au dovedit cele mai adaptate mediului politic şi care au deprins perfect abilitatea de a bate metenele. Acum îl interesează mai puţin că umilii şi devotaţii lui intelectuali sunt excelenţi cântători în strună şi creatori de sisteme filoslugarnice monoteiste, avându-l în centrul universului chiar pe el, Stăpânul Securităţii Redivivus, zeusul lumpenului.

Traian Băsescu vrea ingineri pentru că simte nevoia de multă linişte, de mai multă apatie în perspectiva cruntei sărăcii ce cuprinde România înspăimântată. Disperarea românilor se impune să rămână mută. Nicio voce nu trebuie să se audă, nicio conştiinţă nu e cazul să se trezească stârnind furia poporului. Indignarea e musai să fie mai departe doar o figură de stil. Intelectualitatea tehnică, tăcută şi mai răbdătoare din fire şi preocupată fiind să rezolve chestii practice, va lăsa în continuare problemele societăţii pe seama umaniştilor filosofi care, parte dintre ei, au dovedit plenar vocaţia de slugă în faţa guvernantului ce le aruncă firimituri grase.

Nu suntem în faţa unei alegeri prezidenţiale, între filosofi sau ingineri, între osanale sau tăcere… Luaţi aminte la vorbele măreţului conducător: Lingăi avem destui, acum ne trebuie cetăţeni tăcuţi!

E întrebarea pe care Traian Băsescu a pus-o obsesiv ieri în Germania. Cu oricine se-ntâlnea, se milogea cerându-i să cumpere o bucată din România făcută cioburi de guvernarea pe care a păstorit-o. „Poate vreţi o bancă… poate căile ferate… sistemul energetic…” – licita fără jenă şi disperarea răzbătea din încercările sale de a ne înstrăina pe bucăţi. Ne-ar fi dat mai pe nimic, doar să scape de responsabilitate prăpădului produs. Să-şi bată alţii capul cum să dreagă dezastrul în care ne-a adus. Multă umilinţă pentru o naţiune să-şi vadă conducătorul ploconindu-se spăşit cum îşi scoate ţara la mezat şi, culmea, fără să aibă prea mulţi muşterii. Rămas cu mâna întinsă şi părăsit în secunda următoare pozei oficiale, Traian Băsescu era tabloul măscăriciului impostor de care mai marii lumii se folosesc ca apoi să-l evite stingheriţi că au stat mai mult de o clipă în preajma sa. Imaginea inferiorităţii supuse, mulţumit că cei puternici îl tolerează încă, dar şi bucuros că se va întoarce în patria-i smerită unde poate să facă din nou pe zmeul. Ca mai mereu, behăind spasmodic, a ieşit dintr-o situaţie în care nimic nu era de râs. Doar el a fost de tot râsul.

Povestea veche: conducătorii păcătuiesc, poporul e pedepsit*

Cartea a patra a Pentateuhului – prima parte a Bibliei, poartă denumirea de Numeri şi s-ar traduce „numărători” sau în limbaj contemporan „recensăminte”, deoarece sunt istorisite trei asemenea evenimente, două sub Moise şi unul sub regele David. Primul recensământ efectuat la începutul călătoriei prin pustie – în Sinai şi al doilea de la sfârşitul exodului – lângă Ierihon sunt relatate ca fiind „plăcute lui Dumnezeu”. Motivele numărătorilor în acea epocă erau legate de cunoaşterea numărului credincioşilor şi de împărţirea pământurilor în Ţara Făgăduinţei, asocierea dintre recensământ şi realocarea loturilor de pământ fiind şi astăzi actuală în unele ţări precum Siria. Numărarea implica un ritual de purificare şi chiar plata unei taxe „pentru răscumpărarea sufletului”, „ca să nu vină nici o nenorocire asupra lor în timpul număratului”. La fel ca darea legilor pe table de piatră, recensământul se repetă, dacă poporul a căzut în păcat şi ratează darul primit.

Cel de-al treilea recensământ, cel al lui David, este considerat un păcat greu, osânda fiind gravă, chiar dacă Dumnezeu îi permite lui David să aleagă dintre trei pedepse: „foamete în ţară şapte ani, să fugi trei luni de vrăşmaşii tăi şi ei să te urmărească sau timp de trei zile să fie ciumă în ţara ta”. David alege ciuma de trei zile şi 70.000 de oameni mor. În sine, recensământul nu este reprobabil, căci, altfel, şi primele două numărători, cele ale lui Moise, ar fi fost pedepsite. Păcatul lui David a constat în faptul că a declanşat recensământul la îndemnul vrăjmaşului: „Atunci s-a sculat satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărarea israeliţilor”.

Lăsându-se ispitit, David a atras pedeapsa divină asupra lui Israel. Motivele păcatului lui David pot fi găsite în pericolul pierderii moştenirii primite şi în caracterul militar al recensământului, David numărând „bărbaţi vârstnici, buni de război”. Cele două motive se subsumează unui al treilea: dacă recensământul era eminamente un act religios, în cazul lui David, scopul a fost economic şi politic.

 Povestea nouă: conducătorii jefuiesc, poporul plăteşte

Recensământul nu este bun sau rău, binecuvântat sau blestemat, felul lui depinde de scopul pentru care este realizat, ca, de altfel, toate faptele oamenilor. În plus, scopul nu scuză mijloacele, chiar dacă astăzi zicerea machiavelică este frecvent invocată ca o adevărată cale de conduită în viaţă, care vedem unde ne-a adus.

Recensământul prin care tocmai am trecut, bâlbâit şi contestat, va rămâne incert în ceea ce priveşte iniţiatorul. Scopul e sigur, de a obţine informaţii economice şi de a le folosi politic. Prin deducţie, cele două certitudini ar putea elucida şi misterul iniţiatorului. Caracterul privat al acestui recensământ este neîndoielnic, beneficiară fiind garnitura politică aflată la putere, cu obiectivul de a folosi bazele de date pentru câştigarea următoarelor alegeri, în combinaţie directă cu următoarea mişcare pe care speră să o impună României, reorganizarea teritorială. Având informaţii detaliate şi la zi şi generând o situaţie electorală inedită prin desenarea unei noi structuri administrative teritoriale, se creează posibilitatea unui imens furt. Cei care conduc jocul vor putea introduce în sistem, în etape, atâtea furăciuni câte au nevoie pentru a răsturna în favoarea lor realitatea electorală: mituirea directă a alegătorului cunoscut ca dispus să se vândă; adăugarea în urne de buletine false ale unor persoane reale, dar neprezentate la vot; trucarea proceselor verbale; denaturarea algoritmului de calcul al rezultatului final. Orice dovadă a furtului va putea fi lesne pusă pe seama imperfecţiunilor „inerente” noii structuri electorale teritoriale şi, la nevoie, pe haosul „firesc” creat de prima folosire a listelor electorale şi a disfuncţionalităţilor proaspetelor structuri organizatorice ale birourilor electorale locale. Dacă se va ajunge cumva în instanţă şi dacă printr-o minune adevărul ar ieşi la iveală, după ani şi ani de judecată, va fi prea târziu, căci puterea politică câştigătoare îşi va fi consumat poftele. Va fi guvernat îndeajuns ca să-şi regenereze capacitatea de a fura şi alegerile următoare.

Recensăminte sau alegeri, aceleaşi furtişaguri.

* Vezi Recensământul păcătos – Lect. Dr. Alexandru Mihăilă – Ziarul Lumina

Acum două zile, la deschiderea Festivalului Naţional de Teatru, ministrul culturii din România, domnul Kelemen Hunor, a ţinut un discurs de cinci minute în limba maghiară!

Ieri, în cadrul slujbei de canonizare a mitropolitului Ardealului, Andrei Şaguna, preşedintele Traian Băsescu a ţinut un discurs în catedrala din Sibiu, după care s-a fotografiat înconjurat de înalţii ierarhi ai bisericii române.

Limba română, creştinism… securism?

Regele şi Hahalera

 Am scris cândva o piesă de teatru, Ultimul Împărat, despre un măscărici care, uzurpând tronul regelui, vestea Sfârşitul şi chema Apocalipsa. Povestea măscăriciului cocoţat pe tron şi-a găsit o întrupare mai dură şi mai sordidă decât mi-am putut eu imagina. Mai gravă şi mai dezastruoasă, prin faptul că a pus în operă sfârşitul unei ţări care, dincolo de precarităţile istorice prin care a trecut, reuşise să-şi păstreze un profil onorabil. Odată cu preşedinţia lui Traian Băsescu, România este târâtă spre cea mai joasă condiţie, iar poporul, transformat în populaţii migratoare, cel mai adesea abrutizate, mitocanizate, după chipul modelului suprem – preşedintele-măscărici. Materialul slab al acestei mase de cetăţeni-moluşte şi abilitatea Securităţii redivivus puse în slujba Stăpânului au făcut ca astăzi România să fie devastată, desfigurată. O ţară care îşi mai trăieşte doar disperările, care uită în fiecare zi câte puţin cine a fost, cine ar mai putea fi. Sufletul din ce în ce mai pustiit, trupul sfâşiat de haitele de jefuitori, privirea îngrozită ca într-un viol care nu se mai sfârşeşte.

Urcat pe tron, măscăriciul, golan obraznic de felul lui, devine şi mai greţos atunci când percepe în jur pericolul autenticului ce îi reaminteşte că nu este decât cacealmistul care a câştigat potul cel mare în care românii şi-au pierdut viitorul. Aşa se simte pesemne Traian Băsescu în preajma Regelui Mihai, fapt ce explică şi reacţia bădărană pe care a avut-o la invitarea suveranului în plenul parlamentului pentru a fi omagiat cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. E mândru că posedă o ţară precum pe blonda guvernării sale şi că Istoria şi personajele ei sunt obiectul bătăii lui de joc. I-a ţinut isonul mitocănesc Ioan Oltean, un fel de măscărici al măscăriciului, ce-şi întrece şeful în glume de prost-gust, lucru altfel dificil de realizat. Singurul portocaliu care a rostit ceva în răspăr, în contextul cazon al partidului gestul putând fi considerat unul curajos, a fost Theodor Paleologu, al cărui părinte se învârte deseori în pământ de ruşine pentru faptele politice ale fiului său.

Până la aniversare, printre două înjurături adresate Regelui, Traian Băsescu ne-a anunţat că nici viitorul nu mai e ce-a fost, vine din nou criza, poporul va trebui să strângă iar cureaua pentru ca haita sa de prădători să aibă de unde jefui mai departe. În România, Traian Băsescu a dat startul Jocurilor Foamei!

 Un preşedinte la plesneală

Cel Groaznic, cel Frumos, cel Înalt… Istoria i-a reţinut pe mulţi după poreclele lor – calităţi ori defecte, năravuri şi apucături, abilităţi sau slăbiciuni în ochii poporului. Uneori supranumele, chiar şi în cazul unor dictatori, s-au dovedit o amară bătaie de joc, aşa este cazul lui Ceauşescu numit Cizmarul sau Ceaşcă – apelativ de-a dreptul ilar.

Sub ce nume va rămâne în memoria românilor Traian Băsescu? Acum i se spune Zeus, Chiorul, Marinarul, Stăpânul… Marinarul are multe şanse să reziste, nu atât pentru că invocă vechea sa meserie, ci pentru că aduce aminte de cel care a făcut dispărută flota. I se va mai putea spune Demolatorul, Distrugătorul, Prădătorul, după vocaţia de a face praf şi pulbere tot ce atinge. Poate Îmbârligătorul, Încaieră-i-drace! sau Calcă-pe-cadavre, după apucăturile sale politice. Ori Plângăciosul, Boxerul…

Prestaţiile lui sunt deosebit de ofertante pentru a inspira porecle suculente, în schimb atribute precum cel Mare, cel Luminat, cel Învăţat nu i se vor potrivi niciodată, neavând nicio legătură cu personajul. Traian Băsescu este un veritabil preşedinte la plesneală. Fiind un farsor autentic, preşedinţia lui a făcut ca istoria României să fie o întâmplare în consecinţa intereselor economice ale camarilei sale. Transformând o lume normală într-una improvizată, România a devenit o republică-manea, o băşcălie de ţară condusă de un preşedinte-băşcălie. „Democratul” populist şi „jucător” stabileşte, prin Traian Băsescu, un profil nou dictatorului contemporan.

Aparţinând vechii Securităţi, Băsescu ajunge exponentul Securităţii redivivus cel mai sus cocoţat în ierarhia statului. Securitatea redivivus nu a fost niciodată mai puternică, dar nici România nu a fost vreodată mai trădată de chiar corpul ei de elită menit să o apere. Cu siguranţă sunt în serviciile secrete şi profesionişti care îşi iubesc mai întâi de toate meseria şi ţara, chiar dacă „…nu mai există societate. Există o elită de securitate transnaţională care împarte lumea, folosind impozitele noastre”. Afirmaţia şocantă îi aparţine lui Julian Assange şi a fost făcută pe 8 octombrie la Londra. La câteva zile, la Bucureşti, partidul de guvernământ, prin deputatul Cezar Preda, susţinea un proiect de lege menit să  reînvie Direcţia a VI-a a Securităţii, prin crearea unei structuri de cercetare penală în interiorul SRI! În acest context, porecla care îi va rămâne va fi poate Redivivus Maximus sau Preşedintele-după-miezul-nopţii, zicere ce ar ilustra perfect situaţia în care Traian Băsescu, din perdant seara, la închiderea urnelor, devenea câştigător cu doar câteva voturi în plus după miezul nopţii, atunci când umbrele au propria lor aritmetică.

Totuşi, dintre toate poreclele, Hahalera…