Dec 07

„Suntem ceea ce furăm” este crezul nerostit al politicianului român. „Suntem cât furăm” e varianta îmbunătăţită a celui de la guvernare. Ea implică mai multe sensuri, dar cel care presupune timpul, timpul electoral, îl creşte în ochii Opoziţiei, umplând-o de respect şi invidie. Zicerile invocate sunt combustibilii maşinăriei politice româneşti, pentru cele două direcţii de mers, hăis şi cea. Ţara este împinsă înainte şi înapoi, într-o horă ţopăită pe aceeaşi melodie strigată cu tărie de generaţiile mereu pierdute: tot pe loc, pe loc, pe loc!

Pe vremuri, românul pârjolea totul în faţa cotropitorilor. Astăzi, tactica naţională aplicată de politicieni constă în prăduirea propriului popor văzut ca duşman, pentru că în faţa lui a trebuit să se milogească în campania electorală. Campanie electorală înseamnă fă-te frate cu dracul până treci puntea, adică prosteşte-l pe fraier până te vezi cu mandatul în buzunar. „Dracul” îi va justifica ulterior atitudinea duşmănoasă manifestată cu predilecţie faţă de bătrâni şi lăuze. Tactica de jefuire nu se mai continuă cu ascunsul în codru, şi el frate cu românul odinioară, deoarece „fratele” a fost defrişat intensiv şi nu mai poate fi un tăinuitor de încredere. În locul lui sunt geamurile fumurii ale limuzinelor, conturile secrete din străinătate şi gardurile înalte ale vilelor diforme. Guvernantul va lupta cu greaua moştenire, iar poporul îi va da şi haina de pe el, c-aşa-i românul când se veseleşte de prea multe credite.

Neterminat, dar deja stricat, deci bun de inaugurat – e finalul oricărei prăduieli de bani publici, cu tăiat de panglici în faţa aparatelor de filmat. E modul sadic prin care guvernantul le spune direct alegătorilor cât sunt de proşti şi cât de mult îi dispreţuieşte. Românul e blând, înţelept şi răbdător, adică un idiot de care poţi să-ţi baţi joc cât vrei, că el tot te realege. „Înţelept”, pentru că totdeauna a optat pentru răul cel mai mic, şi nu pentru binele cel mai mare. Fără pretenţii şi lipsit de aspiraţii, are doar nevoi pe care bucuros le-o duce toate, de e pace, de-i război.

Creştin făţiş, politicianul îşi iubeşte la maxim aproapele, convins că diavolul e celălalt. El este un „sfânt” care, cu „smerenie”, îşi ajunge sieşi după tot ce a strâns în anii de guvernare, deosebindu-se de gloata care se mulţumeşte cu puţin, doar cu promisiuni. Alesului să-i fie bine, că, în rest, Dumnezeu cu mila: alegătorul dă drumul la televizor şi nu mai aude, nu mai vede nimic, crezând cu tărie că România nu va crăpa niciodată, fiind o gură de rai binecuvântată cu toate poamele şi dobitoacele pământului care cresc numai cu apă şi soare. Aici, pe un picior de plai, a căzut prima pară mălăiaţă în gura lui Nătăfleaţă, aici merge şi aşa, aici fericirea e totală, căci mâine poate fi mai rău.

Primindu-i cu buzunarele deschise pe investitorii veniţi să cumpere ţara la kilogram, politicienii au dat dovadă de ospitalitate, transformându-i pe români în locuitori-chiriaşi în propria lor patrie, atâţia câţi au mai rezistat între graniţele ei. De aceea sunt apreciaţi de mai-marii lumii şi păstraţi ca vătafi peste feudele româneşti date în arendă neamului nostru şi urmaşilor urmaşilor de la oraşe şi sate. Din ţăranul ajuns orăşean şi din orăşeanul ţărănizat a rămas doar un reziduu numit „mitocănie şmecheră”. Lui i se adresează politicianul, el este alegătorul de nădejde, căci ţărăşeanul nu este nici român, nici ţigan; nici estic, nici vestic; nici ortodox, nici păgân; nici centru, nici periferie; nici, nici; el este griul implacabil care răzbate de sub România spoită, un metis adaptat la minciună şi mizerie.

Născut poet, ca orice român, e şi deştept. E adulat de intelectualii cu preţ redus, pentru că între două şpăgi primite e capabil să dea un volum de reflecţii asupra destinului omenirii. Cum cărţi din cărţi se scriu, guvernantul citeşte numai note informative, lăsând ficţiunile pe seama cetăţenilor. Lor le rămâne şi libertatea de a alege între doctrinele politice care se diferenţiază exclusiv prin aritmetica resturilor furăciunii: unii fură lăsând să se împartă câte foarte puţin la mai mulţi, alţii fură lăsând să se împartă ceva mai mult la mai puţini.

Dacă îi spui toate astea, îţi închid gura amintindu-ţi că tăcerea şi indiferenţa te-au transformat în complice. Părtaşi la prăduirea ţării, suntem jefuitorii viitorului copiilor noştri. Ce fel de neam e acela care-şi pune în imn imperative pe care nu le urmează? A fi român deşteptat astăzi înseamnă a fi ca politicienii care cred că mita este expresia consideraţiei ce trebuie să le-o plătim zilnic?

Dă-i românului mintea de pe urmă, că tot nu ştie cum să o folosească în cabina de vot!

Oct 19

„Care este diferenţa dintre un politician şi un hoţ?” Singurul care a reuşit să găsească o diferenţă între cei doi a răspuns: „Pe primul îl aleg eu, al doilea mă alege el pe mine.” Umorul anecdotei ascunde masochism, dar şi o actualitate disperantă. Pentru români, egalitatea de competenţe dintre politician şi hoţ denotă o percepţie publică de mult consolidată. Suprapunerea celor două tipologii are bază statistică fără marje mari de eroare.

Vârful de percepere îl reprezintă decizia lui Traian Băsescu de a sacrifica România pentru a se realege preşedinte. În acest caz, s-a furat ţara cu totul, viitorul naţiunii a fost prădat. Pungăşia s-a făcut în cârdăşie cu partidul pe care nu a încetat o clipă să-l conducă. Ascunzând problemele grave cu care economia se confrunta din cauza jafului făcut de guvernare, probleme agravate şi de efectele crizei financiare mondiale, a dispus trecerea sub tăcere şi amânarea oricăror măsuri de redresare economică, deoarece efectele lor ar fi redus şansele sale de realegere. Mai mult, a supralicitat cu noi promisiuni electorale. Traian Băsescu s-a pus pe sine înaintea ţării, condamnând România cu bună ştiinţă la sărăcie şi înrobire prin îndatorare. Sistemul public şi cel privat au fost în bună parte distruse, lipsite de griji rămânând doar afacerile de partid. Şi asta în condiţiile în care 2008-2009 au fost anii când ciordeala portocalie s-a dublat pentru a obţine în afara banilor personali şi sumele necesare campaniilor electorale, cele mai scumpe şi mai dezmăţate din câte s-au consumat vreodată. Ideea de alegeri democratice a fost serios compromisă, substitutul acestora devenind un amestec între sufragiu plătit şi furt instituţional la numărarea  voturilor sub “paza” Ministerului de Interne. Se consolidează astfel un sistem electoral care, pentru a funcţiona, are nevoie de electori sărăciţi şi îndobitociţi. Mecanismul votului se bazează pe disperarea, pe tâmpeala şi promiscuitatea alegătorului. Băsescu va face mereu tot ce-i stă în putinţă să ţină “majoritatea” înfometată, asistată social prin diverse mite politice. Transformată în masă de manevră, ea devine predispusă să ţâşnească pavlovian spre urne în schimbul câtorva lei. Fiecare vot astfel dat lui Băsescu şi partidului său este o dublă delapidare: sumele plătite au fost furate din bani publici, iar votul măsluit, amanetând viitorul, îl face apt pentru o nouă prădălnicie. Cumpărarea se completează ulterior cu aritmetica părtinitoare a adunării şi centralizării datelor electorale, de aici şi obsesia pentru deţinerea portofoliului de la Interne. Pot fi considerate actele lui Traian Băsescu o înaltă trădare a intereselor statului român?

Momentul realegerii este şi punctul culminant dintr-o operetă politică în care discursul preşedintelui s-a învârtit în jurul cuvântului ticălos. L-a rostit consecvent cu aceeaşi pasiune cu care vorbeşte despre sine, spunându-şi preşedintele. Ticălos – obsesie nereprimată, declinată uneori cu violenţă, alteori mieros, dar întotdeauna la adresa altora, vrând parcă să spună că „diavolul e celălalt”. Hoţul strigă „Hoţii!” Uzurpând ideea de preşedinte, Traian Băsescu este impostorul exemplar, reuşindu-i această mare farsă şi pentru că uneori impostura e mai convingătoare decât modelul autentic.

Tâlhăriile bandei de pungaşi conduse de reales au defectat parcursul istoric al României, generând costuri enorme şi repercusiuni pe termen lung. Situaţia seamănă cu cea a Argentinei din 2001, când, din cauza unei datorii de peste 100 de miliarde de dolari, ţara s-a aflat în pragul falimentului. Acum, pentru România, cea mai proastă şi mai păguboasă soluţie de întoarcere la normalitate ar fi cea violentă. Cu atât mai mult cu cât prezentul e o aberaţie înfricoşătoare: braţul care apără statul – poliţia – se revoltă, celălalt, care-l hrăneşte – fiscul -, se revoltă şi el. Întregul organism social este cuprins de spasme. Trupul României pare posedat, zvârcolindu-se sălbatic, fără putinţa de a-şi expulza demonul, asemenea îndrăcitului care-şi loveşte cu pumnii capul şi trupul trântit la pământ, urlând că diavolul este celălalt.

Pentru mulţi, soluţia este exilul, evadarea dintr-un destin nedrept. Din România nu se pleacă, ci se fuge. Oamenii golesc ţara ca alungaţi de un mare pericol, goniţi de o molimă devastatoare. Fug ca de dracul de hăhăitul realesului ce sună a pagubă, care dă fiori precum un banc macabru.

Istoria noastră va fi confundată pentru o perioadă de timp cu o anecdotă scălâmbă. Ea se va sfârşi cu cea mai proastă glumă pe care Băsescu a făcut-o: Emil Boc, culmea batjocoririi statului român. Sinistre caricaturi, stăpânul şi ţuţărul. După Carol al II-lea, Traian Băsescu este cel mai „pustiitor flagel” care s-a abătut vreodată asupra României. Nu conştientizăm încă dimensiunea dezastrului şi nici faptul că, tolerându-l pe Băsescu, i-am devenit complici. Vom fi judecaţi cu indulgenţă de copiii noştri?

Sep 27

Traian Băsescu – preşedintele impostor

Adevărul apare atunci când eticheta nu mai este în stare să menţină farsa.  Lumea subminată face cioburi minciuna, lăsând adevărul să răzbată. Trăim o farsă istorică ce a produs drama unei generaţii şi multe tragedii personale – oameni abandonaţi morţii cu bună ştiinţă de către conducătorii ţării. Cel care ar fi trebuit să fie ocrotitorul naţiunii este primul care a împins-o spre prăpastie. Cel care ar fi trebuit să fie simbolul statului, motiv de mândrie pentru cei mai mulţi dintre concetăţeni, a ajuns bătaia lor de joc şi persoana pe care toţi demnitarii străini o ocolesc. Cel chemat să domolească tensiunile şi să aplaneze conflictele din societate este primul care ridică piatra. Cel care ar fi trebuit să fie un model, în special pentru tineri, argumentează cu propria persoană că a fi vicios şi a nu învăţa sunt reţetele de succes în ţara sa de „mâna a doua”. Într-adevăr, cu el în frunte, România riscă să devină o ţară de mâna a doua. Traian Băsescu a mutilat portretul de preşedinte al României, a caricaturizat cea mai înaltă funcţie a statului român, a făcut din epoca sa una a imposturii, a jafului şi a disperării.

Dezbinând oameni, încăierând categorii sociale, împingându-i în proiecte personale egoiste, Traian Băsescu a crezut că-i va putea domina pe români ca pe o masă de manevră dispusă să se amuze de dansurile sale ţigăneşti, de glumele lui grosolane. Numai că sărăcia are o putere înrobitoare mai mare decât machiavelismul dâmboviţean şi a răsturnat calculul de putere. Mai mult, ceea ce părea a se transforma într-o populaţie vegetală începe să dea din nou semne de sistem nervos, de solidaritate. O comunitate dă semne că există atunci când cei mai mulţi au aceleaşi visuri, visarea în spaţiul social fiind dovada că statul nu şi-a ţinut promisiunile.

Mecanismul de seducţie al lui Traian Băsescu s-a bazat pe faptul că un scandal, cu cât este mai respingător, cu atât atrage mai tare. Atunci şi-a asumat rolul de a fi Scandalul acestei ţări, al acestor vremuri. Scandalurile secretă toxine: invidie, ură şi alte resentimente, iar atunci când ele sunt eliberate în exces, organismul social se îmbolnăveşte şi starea de rău face din cauză, din Scandal, un fapt îngreţoşător. Arma principală a lui Traian Băsescu – „întoarcerea la popor”, adică plierea pe ceea ce se presupune a-i plăcea poporului – s-a întors împotriva sa. Cedând mimetismului colectiv, Traian Băsescu transformă „toţi contra toţi” în „toţi contra unul”. Nimeni nu-l va învinge pe Traian Băsescu, se va exclude singur prin forţa propriului rău.

Răul are un nume: Traian Băsescu

Când Traian Băsescu deschide gura produce vrajbă, înşelătorie şi sărăcie. E pe cale să desăvârşească un stat securistic sub acoperire de ţară europeană. Întâiul impostor al ţării a reuşit într-un timp scurt performanţa să pervertească o ţară cu ajutorul unei camarile veroase. Impostura, ca mecanism de ascensiune în funcţii publice, este susţinută de faptul că în realitate numirile se fac cu precădere din rândul informatorilor sau al agenţilor sub acoperire ai Securităţii puşi pe căpătuială. Condiţia pentru accesul la poziţii înalte de conducere, reprezentată în trecut de calitatea de membru PCR, în special pentru incapabili, a fost astăzi înlocuită cu cea de membru al unor societăţi discrete sau colaborator al Securităţii redivivus, în fapt cele două suprapunându-se adesea prin acţiunea concertată de infiltrare a redivivuşilor în toate structurile naţionale şi transnaţionale. Palatul Cotroceni a devenit un centru de excelenţă al securismului vechi şi nou, laboratorul experienţelor nereuşite asupra poporului român. Guvernul, Parlamentul, partidele politice sunt impregnate de bătrânii şi mai tinerii redivivuşi. Ierarhiile societăţii au ajuns ficţiuni perverse, inapte să răspundă realităţilor unui stat ce stă să se prăbuşească în sine. Dincolo de concret, Traian Băsescu este expresia unei estetici a urâtului şi exponentul unei culturi a inculturii. Mentalitatea sa de „stăpân” de gaşcă se reduce la: „banii proştilor sunt bogăţia deştepţilor”, în cazul de faţă proştii fiind contribuabilii români.

Poate că Traian Băsescu este cu adevărat bolnav, aşa cum se zvoneşte. La prima vedere, ai spune că doar îşi urăşte sincer propriul popor, dar parcă e mai mult decât atât. Există o boală rară, care, după simptome, i-ar putea fi diagnosticată, chiar şi de la distanţă, anetopatia – lipsa patologică a simţului moral. În acest caz, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării ar trebui să se autosesizeze. Întrebarea firească în această situaţie este dacă în structurile de siguranţă naţională mai sunt şi oameni fideli profesiunii lor, statului român şi nu doar banilor şi stăpânilor… Până una-alta, statul român rămâne „locul unde sinuciderea lentă a tuturor se numeşte viaţă”.

Jul 26

 „Statul este acea bandă de tâlhari care a avut succes” – spunea demult Fericitul Augustin. Definiţia rămâne şi astăzi perfect valabilă pentru statul român. Două decenii de jecmăneală ce au urmat altor decenii de despuieri. Dar parcă niciodată, ca în ultimii cinci ani, ţara nu a avut parte de o conducere atât de prădalnică.

Cincinalul spolierii, în care jaful şi incompetenţa s-au amestecat alcătuind un exploziv devastator cu care s-au detonat şi ultimii piloni pe care se mai sprijinea statul naţional, a ruinat învăţământul, sănătatea şi cultura. Acestea, asemenea altora, sunt gata a se face praf şi pulbere desăvârşind planul dezastrului. Tot ce e mai valoros, uman şi profesional, ia calea pribegiei, lăsând mediocritatea şi impostura să se lăţească şi mai mult în voia lor. Cel mai mare exod pe care l-a trăit vreodată România, începutul sfârşitului unei naţiuni.

Cum de a fost posibil ca statul să intre pe mâna unor batjocoritori? Ce curenţi de convecţie au ascensionat la putere pleava din subsolurile societăţii? De ce oamenilor de stat veritabili li s-au substituit şmecheraşii de partid, briganzii cu suflet de violator? Un răspuns parţial ar fi că nu meritocraţia a fost mecanismul funcţional, ci securistocraţia, în varianta ei păguboasă şi pusă pe căpătuit. Mai precis, acea parte care a înţeles repede că şi domeniul ei de activitate s-a globalizat şi, în aşteptarea ordinelor de afară, cel mai bun lucru e să faci bani având la dispoziţie informaţia şi toate instrumentele de putere. Existenţa lor nu a fost şi nici nu este o fatalitate, ci doar expresia perversiunii cu care ne-am aşezat sub vremuri spre a fi posedaţi. În plus, talentul morbid cu care repetăm aceleaşi greşeli electorale îi face să se reincarneze mereu, mai diabolici.

Gena noastră, atrofiată în componenta de atitudine şi de revoltă, ne conservă călduţ calitatea de fini observatori şi comentatori ai propriilor căderi. Doar constatăm că preşedintele este o caricatură iar prim-ministrul o marionetă stupidă, că guvernarea a ajuns o mascaradă sinistră în care poporul e din nou subiect de experiment social nereuşit. Luându-le minţile, poftele lor au biruit, despuire şi siluire le sunt faptele. Iar noi ne lamentăm, încăierându-ne unii împotriva celorlaţi. Ştim că toate acestea constituie expresia unei singure voinţe distructive, a vocaţiei de demolator a lui Traian Băsescu care este produsul securistic cel mai performant dintre toţi cei care au primit misiunea să joace în politică. Performanţa, în cazul de faţă, măsurându-se în cinism şi minciună, în lipsa de scrupule, în obsesia pentru putere, puterea de a negocia orice vânzare de ţară. Iar noi, complăcându-ne în mizerie, ne văicărim cu jumătate de gură, iar cu cealaltă spunem „se poate şi mai rău”. Conştientizăm că am fost condamnaţi pe nedrept, dar ne bucurăm tâmp că sentinţa este vremelnic amânată. În acest caz, virilitatea rămâne, eventual, o calitate individuală.

Idealul a ajuns doar o parte a trecutului nostru. Proiectul naţional a fost atomizat în milioane de surogate care se rezumă cel mai adesea la instinctul de supravieţuire. Dezmoştenirea de năzuinţe a transformat cetăţeanul într-un consumator asistat. Patriotul a devenit un clovn – batjocura societăţii civile. Filozoful, un propagandist bine plătit. Naufragiul speranţelor, al visurilor simple şi chiar al iluziilor a ucis pofta de a mai visa. Se mai poate visa doar în exil: nostalgii de dezrădăcinaţi amestecate cu calculul dobânzilor la credite. Orice e legat de un viitor posibil în interiorul graniţelor a devenit o himeră. Aspiraţiile colective – cadavre pe care politicienii fac lecţii publice de disecţie. Ambiţiile locale – paparude puse pe apele revărsate. Cetăţenia română – un chip mutilat de care ne ruşinăm, ştiind că avem motive, dar ştiind la fel de bine că nu avem de ce, iar asta ne umple o dată în plus de neputinţă. Coşmarul e noapte prelungită-n zi.

Pierzând putinţa de a mai modela istoria, am pierdut şi capacitatea de a o mai înţelege, intrând într-o epocă a confuziei totale: binele cu răul, frumosul cu urâtul, sinuciderea lentă cu viaţa amărâtă. Îngerul istoriei noastre zboară cu spatele, întors cu faţa spre trecut. Spre viitor, scapă cine poate. Cel mult, mai dorim să uităm cât mai repede cine am fost, de unde venim, căci încotro ne îndreptăm nu mai contează.

La orizontul comandantului care şi-a distrus nava apare spectrul eşuării. Eşec este un alt nume pentru păcat, păcatul de a-şi fi urât poporul, pentru că Traian Băsescu a trăit umilinţa de a cere voturi şi ovaţii de la cei pe care-i dispreţuia. Criză nu este doar scuza permanentă a guvernantului incompetent şi ticălos. Cuvântul, care vine de la grecescul krisis, înseamnă şi judecată, nu cea de apoi, ci a oamenilor aduşi dincolo de disperare, dincolo de ură. Pentru a-şi salva pielea, Traian Băsescu este capabil de orice, chiar să declare război Mării Negre, conştient fiind că va transforma România într-o ţară ruginită şi descompusă, scufundată în apele întunecate şi reci ale şi mai marelui lac rusesc. Spaima de a nu mai fi la cârmă îl face să sacrifice totul, doar să rămână comandant, fie şi al unei epave.

Printr-o minune, dacă vreun român se va salva de la înec, va avea cine să-l certe că are hainele ude.

Jul 18

Aud în jurul meu vorbindu-se despre Traian Băsescu ca despre preşedintele României şi de fiecare dată rămân nedumerit. Cum poate vedea cineva în acest personaj omul de stat, conducătorul ţării în care trăim?! Nici măcar Traian Băsescu nu se poate vedea pe sine ca preşedinte al României, vorbind mereu despre el însuşi nu ca despre Traian Băsescu, ci folosind apelativul depersonalizat „Preşedintele”. Oricât de exersat este el în arta minciunii, în acest caz are slăbiciunea sincerităţii: privindu-se în oglindă, nu-l vede pe Traian Băsescu, ci pe un individ căruia i se adresează formal şi umil: „Preşedintele”.

Atunci cum au putut fi înşelaţi atâţia şi atâţia oameni? Cum este tolerată această farsă politică sinistră? Mi-aduc aminte de un film documentar făcut în urmă cu mai mulţi ani de un studio de producţie tv canadian, film care aborda subiectul Prostia. Pleca de la observaţia că în ţara cea mai mare şi mai influentă din lume trăiesc şi cei mai mulţi proşti şi, atunci, era firesc ca preşedintele ei să reprezinte această largă majoritate, deci să fie un mare prost la rândul său. Era vorba de George Bush Jr. Prin analogie, un exerciţiu de stil ar conduce la concluzia că în România, unde există enorm de mulţi impostori, este firesc ca preşedinte să fie cel mai mare impostor. Mergând mai departe cu raţionamentul, este firesc ca în România, unde există atât de mulţi hoţi… În România, unde există atât de mulţi şmecheraşi, manelişti, ticăloşi…

Astfel de exemplare apar spontan peste tot în lume, dar parcă nicăieri ele nu s-au cocoţat atât de sus. Cum se explică ascensiunea şi rezistenţa lor în ierarhia puterii din ţinuturile mioritice? Atunci când lucrurile se pervertesc peste măsură într-o ţară, unde anormalitatea este ridicată la rang de normalitate, acolo se creează un ecosistem puternic, cu vietăţi adaptate jafului şi incompetenţei, cu şefi de haită abili şi necruţători care decid stăpânirea asupra turmei. Apar specii noi, răpitoare şi prădătoare, de videni, de boci, de berceni şi femele ca udriile, mantalele şi anastasele determină cu mirosul lor creşterea nivelului de testosteron al masculului dominant, stările de spirit şi deciziile de codru ale căpeteniilor, punând sub teroare întregul teritoriu a ceea ce a fost înainte o ţară şi acum a ajuns doar o junglă. De aceea România este capabilă mereu de un „mai jos”, un „şi mai jos”.

Şi toate se întâmplă cu sprijinul nevăzut al Securităţii redivivus, moştenitoarea celei vechi şi hulite, care a ştiut să se reinventeze sporindu-şi forţa de a hotărî destinele naţiunii. Niciodată Securitatea nu a fost mai puternică, pentru că acum are ceea ce n-a avut niciodată, dar la care a tânjit mereu: puterea economică. A căpătat o dimensiune în plus. Sunt voci care afirmă că peste 30% din PIB-ul României se află sub controlul ei. Dincolo de această ipoteză, important este pentru cine mai lucrează astăzi noua structură de Securitate a României: pentru ţară, pentru binele public sau pentru interesele de putere şi economice ale celor care o conduc şi ale celor care se conduc după ordinele ei? Chiar toată Securitatea s-a pervertit, n-a rămas nimic nealterat, necompromis? Spuneam odată că Securitatea este ca şi câinele de la stână care are misiunea să păzească oile şi pe ciobani şi care astăzi a uzurpat locul ciobanului şi tare-i mai place să numere banii obţinuţi pe brânza şi mieii vânduţi. Câinele impostor a ajuns cioban.

Îmi aduc aminte că pentru toate acestea a fost inventată cândva sintagma cacocraţie. Cuvântul vine de la grecescul kakos (rău, urât) şi kratos (putere) şi semnifică „puterea celor mai răi”, „rea guvernare” sau „puterea răului”.

Acum, că v-am reamintit, numiţi-l cum se cuvine.

Jun 23

Statul român a sucombat. Lui i s-a substituit statul Traian Băsescu, drept  formă maximă a imposturii. În această situaţie este firesc să apară şi reflexele dictatoriale  ale statului surogat în raport cu presa. Principiul statului Traian Băsescu este simplu: cine nu e cu noi este împotriva noastră.

Atitudinea de a vedea în presă un pericol pentru siguranţa naţională nu trebuie văzută ca un delir trecător al Cotrocenilor, ci ca o prefigurare a unui plan precis, a unor măsuri ce se vor lua împotriva acelei părţi a presei care nu abdică şi care nu vrea să fie cu „ei”.

Băsescu are un arsenal primitiv de guvernare, medieval în esenţa sa: conflictualizare, diversiune şi „vinovat e celălalt”. Acuzarea presei ca pericol pentru siguranţa naţională pune în operă metodele sale de guvernare obţinând: învrăjbire, deturnarea atenţiei de la problemele grave cu care se confruntă România şi de la a-i vedea pe vinovaţii politici care au dus ţara în dezastru şi identificarea unui ţap ispăşitor în corpul presei româneşti.

Puterea este un surogat pentru dragostea absentă. Deopotrivă pentru un psihopat şi pentru un politician. Şi unul, şi altul vor să fie iubiţi cu orice orice chip, chiar cu preţul suferinţei celui căruia îi cerşeşte afecţiunea. Politicianul nu are decât un singur mod de a ajunge repede şi sigur la inima românilor: prin imaginea pe care presa i-o construieşte. De aceea dragostea cu de-a sila între politician şi popor are ca preludiu presa. Urmează violul.

Jun 11

Un caz stupefiant de cenzură totală în plină democrație: de patru ani de zile, o piesă de teatru de excepție a unuia dintre cei mai în vogă dramaturgi zace îngropată în stadiu de “repetiție” doar pentru că personajul central aduce izbitor de mult cu Traian Băsescu, purtînd și același nume. De altfel, nici nu este o simplă coincidență.

Acum patru ani, la Teatrul de Comedie a intrat vijelios în repetiție piesa de teatru “Vecinii noștri de pat” a lui Valentin Nicolau, în regia lui Alexandru Tocilescu și cu George Mihăiță și George Ivașcu în rolul principal. Piesa era dată ca un viitor mare succes și a fost așteptată cu mult interes, mai ales că presa relata încă de la repetiții o mulțime de evenimente notabile: la castingul pentru diverse roluri a fost o aglomerație de nedescris, o pretendentă la un rol de prostituată s-a dezbrăcat în fața examinatorilor șocați și s-a spălat cu apă dintr-o sticlă, în locurile intime, actorii nu puteau să repete rolurile cum trebuie din cauza hohotelor de rîs care îi potopeau șamd.

Citeste mai departe »

Jun 04

Multe dezastre, războaie şi molime au căzut pe capul românilor, dar o pustiire atât de mare şi într‑un timp atât de scurt nu credeam că vom mai trăi vreodată. Şi nu este o lepră sau o bubă neagră şi nici cutremur sau inundaţie, nici urgia vreunui cotropitor.

Este rezultatul voinţei nefaste a unui om ales de români să‑i conducă. Este consecinţa unei mari înşelăciuni, a unei imense imposturi, aceea de Preşedinte al României, un farsor care a hipnotizat electoratul vorbindu‑i despre Dreptate şi Adevăr, pentru ca apoi să‑i dea Nedreptate şi Minciună. Fiindcă între cuvântul de vrajă şi gândul său ascuns a fost o prăpastie atât de mare, Să trăiţi bine! s‑a transformat în N‑am ce pierde, să crăpaţi cu toţii!, în timp ce îşi făcea cruce, rugându‑se în gând Necuratului să‑i dea voie să mai vândă o dată Flota. Efortul de a minţi şi de a dezbina, lacrimile false pe care s‑a chinuit să le verse ca un actor versat, mascarada prin care dorea să pară a fi alături de cei cărora le cerşea voturile l‑au umplut necontenit cu ură şi cu dispreţ faţă de propriul său popor. Atunci, răutatea, vrajba şi minciuna cocoţate în vârful ţării au făcut ca un cancer teribil să coboare în trupul României.

Medici, profesori, cercetători, artişti, tot ce este mai valoros în ţară ia drumul străinătăţii, nemaigăsindu‑şi rost între graniţe. Clipă de clipă, România se goleşte de elitele ei umane şi profesionale, precum se goleau pe vremuri satele din faţa hoardelor barbare. Atunci se refugiau din calea unui pericol venit din afară, astăzi, de unul ce domneşte în inima ei. Atunci, oricât de departe ar fi fugit, aşteptau să treacă pericolul pentru a se întoarce. Astăzi, exodul e fără gând de întoarcere, pentru că însăşi speranţa le‑a fost prădată. Ni se vor întoarce sigur doar violatorii, hoţii şi puturoşii.

România va rămâne ţara politicienilor veroşi, a şmecherilor, a Securităţii privatizate, a mediocrilor şi a intelighenţiei profitoare care au susţinut şi au validat boala mileniului trei a românilor: ciuma Băsescu. Dar şi ţara mea şi a altora pentru care e prea târziu s‑o mai părăsim sau pentru care bătrâneţea şi neputinţa sunt piedici să mai plecăm la drum. Voi trăi printre toţi aceştia, gândindu‑mă la ce ţară ar fi putut să fie România dacă… În istorie nu există dacă!

A fost un popor, va fi o populaţie. A fost o ţară, a ajuns o piaţă de desfacere. Au fost nişte români, au ajuns nişte disperaţi dezrădăcinaţi.

May 17

olei

Basescu a sacrificat o tara pentru a se realege ca presedinte!

Pentru a nu reduce sansele de cistig ale lui Traian Basescu in campania electorala din toamna anului trecut, nu au fost luate masurile de austeritate ce se impuneau inca de la mijlocul anului 2009. Basescu, Boc si ceilalti lideri PDL au mintit privind situatia economica dezastroasa ce se prefiguara pentru Romania. Au ascuns adevarul pentru a nu fi nevoiti sa actioneze si astfel sa puna in pericol realegerea lui Traian Basescu si, implicit, continuarea jafului portocaliu. Apoi nu au mai stiut cum sa procedeze pina ce cutitul a ajuns la os (presiunile FMI). Un singur lucru au continuat sa faca guvernantii: sa jefuiasca. Niciodata nu s-a furat mai mult in Romania ca in ultimii ani, niciodata dezastrul in care ne aflam nu a fost mai mare ca acum.

Si totul a pornit de la “Sa traiti bine!”

Fericitul Augustin definea Statul ca “acea banda de tilhari care a reusit”.
Nimic nou sub soare.

Apr 22

Clasa politică a văzut mereu în TVR o feudă politică

Q Magazine: Cât de des poposeşte telecomanda lui Valentin Nicolau pe TVR? Şi la ce emisiune?
Valentin Nicolau: Mă uit din ce în ce mai puţin la televizor. La TVR şi mai rar.

Q: Aţi venit la conducerea TVR în 2002. Cum găseaţi atunci Televiziunea Română?
V.N.: Un Combinat media, un mamut inert, resemnat şi lipsit de voinţa de a mai învinge.

Q: Au fost voci care v-au acuzat că aţi favorizat imaginea Partidului Social Democrat în mandatul dvs. la conducerea TVR. Este adevărat?
V.N.: Vocile politicienilor sau ale activiştilor de partid disimulaţi în jurnalişti vor fi mereu nemulţumite. Pe de altă parte, se uită că Legea de organizare şi funcţionare a TVR impune să fie reflectată activitatea Parlamentului, Preşedinţiei şi Guvernului, iar în acea perioadă mereu se întâmpla câte ceva. Din acest punct de vedere „acuzele” pot fi considerate ca întemeiate: libera circulaţie în Europa, România în calitate de membră NATO, încheierea negocierilor de aderare la UE etc. – toate s-au petrecut în acei ani. Astăzi, când nu se întâmplă nimic, când România este izolată ca un bolnav atipic pentru spaţiul european, mediatizările din anii 2002-2004 pot părea „excesive”. Nu înseamnă că nu au fost îngroşări sau excese jurnalistice, dar ele nu aveau neapărat nevoie de ordine pentru a se manifesta. Instinctul de obedienţă al televiziunii publice ca moştenitoare şi continuatoare a televiziunii de stat şi de partid era suficient şi, de cele mai multe ori, ordinele mele erau în sensul dezinhibării, al  eliberării de spaimele şi culpele trecutului. Lucrurile sunt mult mai complexe decât judecăţile pripite.

Q: Una dintre cele mai grave acuzaţii a fost aceea că dvs. aţi finanţat publicitate pentru PSD într-o revistă spaniolă. Povestiţi-ne exact.
V.N.: Comitetul director al TVR a aprobat achiziţionarea unei pagini de publicitate într-o revistă spaniolă de mare tiraj ce pregătea un număr dedicat României. Publicitatea era pentru TVR Internaţional, canal care începuse să emită 24 de ore din 24 şi îşi extinsese acoperirea la nivelul întregii Europe. Spania devenise la acel moment principala destinaţie a emigraţiei româneşti. Vedeţi cum, un lucru absolut firesc, aproape banal în alt context, este transformat în lupta politică într-o “realitate” odioasă. Trebuia să mi se ataşeze un inventar de „probleme” pentru a fi justificate presiunile exercitate asupra mea. Trebuia să fiu perceput ca un personaj care am acumulat suficiente păcate pentru a fi indezirabil. În fapt, eram determinat să părăsesc conducerea TVR pentru a o lăsa disponibilă altcuiva, disponibil noii puteri politice. Lucru care s-a şi întâmplat. Clasa politică a văzut mereu în TVR o feudă politică, şi nu un teritoriu liber care, culmea, începea să-şi câştige independenţa. Şi la acel moment, aproape fără să-şi dea nimeni seama, TVR îşi câştigase o primă treaptă de independenţa, cea economică. De aici şi reacţia aproape unanimă şi violentă a întregii clase politice ce vedea în independenţa financiară a TVR un mare pericol ce trebuia curmat cu orice preţ, prin orice soluţie. În situaţii ca aceea, soluţia cea mai eficientă era să scapi de cel care construise independenţa economică şi să dai TVR-ul pe mâna unui jefuitor care să anuleze totul şi să readucă instituţia la condiţia de dependenţă faţă de bugetul statului. Care să-i reamintească starea de umilinţă şi ascultare ca atribute ale „normalităţii” televiziunii publice. Aşa s-a şi întâmplat, după plecarea mea au început jaful şi demolarea.

Q: Aţi demisionat din funcţie reclamând presiunile politice care au vizat încălcarea propriilor principii. Ce principii aţi încălcat cât timp aţi fost la conducerea postului public de televiziune? De ce natură au fost compromisurile pe care le-aţi făcut?
V.N.: Când activezi în spaţiul public eşti într-o permanentă negociere cu puterile statului, într-o permanentă căutare a unor relaţii care să-ţi permită exercitarea optimă a mandatului şi, evident, realizarea proiectului propriu. Am considerat, şi continuu să cred, că în toate există o limită peste care sau pe sub care nu poţi să treci. Unele dintre aceste limitări impuse ţin de bunul simţ comun, altele de precepte morale, de standarde umane fireşti altfel. Neacceptarea acelor compromisuri ce depăşeau măsura m-au făcut să renunţ să continui jocul. La un moment dat am conştientizat că nu mai am decât două variante : să devin ca „ei” sau să mă întorc acasă. Am ales-o pe cea de a doua, fără nici o rezervă. Riscul de a mă fi pervertit într-unul dintre aceia pe care îi vedem zilnic umplând grobian ecranele televizoarelor era maxim şi cu siguranţă ar fi fost şi un proces ireversibil.

Q: Cei din TVR au spus despre dvs ca sunteţi singurul preşedinte din ultimii 15 ani care a mărit salariile angajaţilor şi care a acordat şi prime, care a făcut şi ample investiţii în modernizarea şi extinderea infrastructurii. Cum aţi reuşit să faceţi acest lucru? Care a fost strategia?
V.N.: Prima şi cea mai consistentă sursă de finanţare a fost diminuarea „scurgerilor” financiare. Făcând ordine în procedurile de achiziţie am redus mult „tentaţiile”. Am dat afară acei directori care continuau practici specific balcanice în raport cu banul public. La scurt timp lucrurile s-au liniştit. Frica a devenit un regulator foarte bun pentru bugetul de cheltuieli al TVR. Astfel reduse cheltuielile am avut o sursă nouă de finanţare şi pentru mărirea salariilor, şi pentru celelalte proiecte de modernizare. Oamenii care munceau erau din ce în ce mai bine plătiţi, nemunca şi şmecheria din ce în ce mai puţin. Să nu vă închipuiţi că un astfel de cancer se poate eradica într-o instituţie publică românească, fapt certificat şi de rapiditatea cu care sistemul s-a întors la condiţia iniţială la scurt timp după plecarea mea, atunci intrând în funcţiune şi mecanismul „peştele se împute de la cap”.

Q: Spuneaţi „Eu am preluat o instituţie care era în continuă cădere şi am făcut din ea şi-o instituţie cu bani, şi-o instituţie cu audienţe şi prestanţă. Cred că am revigorat întregul concept de televiziune publică în anii aceia. În 2004 eu am făcut un profit de aproape 20 de milioane de euro şi am lăsat, când mi-am dat demisia, 20 de milioane de euro bani cash. Acum conducerea televiziunii publice este pe credite şi n-au făcut nimic. Lipsesc în prezent vreo 30 de milioane de euro.” Ce ar mai fi de adăugat?
V.N.: Uneori mă întreb dacă distrugerea TVR nu a făcut parte dintr-un plan mai amplu de demolare a structurilor de rezistenţă pe care stă edificiul naţional. Văzând că sistemul public de învăţământ şi cel de sănătate sunt puse la pământ, înclin să-mi răspund afirmativ. Văzând drumurile ţării perforate ca în urma unui cumplit bombardament şi, în acelaşi timp, pe „drumarii” miliardari, clienţii puterii politice, etalându-şi bogăţia cu maximă obrăznicie, încep să fiu convins că România a reuşit contra-perfomanţa de a se fi dat pe mâna celei mai nemernice clase politice care a devalizat-o şi a violat-o fără nici o tresărire.

Citeste restul interviului aici.

Interviu acordat revistei Q-magazine, aprilie 2010