Norii mei

Opoziţia pare vlăguită de inactivitate. Arată cum se comportă, precum grupa mică: se bâlbâie, e „spărioasă” şi mofluză, mai mult se ascunde de bau-bau decât îi sare în faţă să-l sperie, fuge în loc să pună pe fugă.

Dacă Traian Băsescu nu-ţi impune respect ca bărbat de stat, măcar simţi masculinitate în acţiunile sale. Politica lui e viscerală, creează tensiune, sigur nu e flască. Pune în mişcare lucruri, agită spiritele, dă tonul la cântec. Are vorbele la el, nu le molfăie, le apasă, nu le sâsâie. Doar că toate acestea sunt marcate de cea mai ticăloasă duplicitate. Vorba sa pe deplin goală, dar pe care o rosteşte şi cel mai des, e „Poporul”.

Guvernaţii actuali au generat cea mai mare opotunitate pentru acţiunile Opoziţiei, din întreaga perioadă de după Revoluţie. Niciodată hoţia şi incompetenţa nu au fost mai mari. Haosul şi neîmplinirile, maxime. Sărăcia, consolidată. Dorinţa de a fugi din propria ţară a devenit obsesesia românului hăituit de guvernantul său român. În aceste condiţii, Opoziţia ar fi trebuit să fie manifestă, să o vezi zilnic zvârcolindu-se, în numele cetăţeanului năpăstuit. Însă ea face politică doar între două interese personale, uneori de complezenţă, atât cât să nu i se reproşeze că mimează. Gesticulând „în dorul lelii” lupta politică devine plicticoasă. Cetăţeanul cască. Lipsa de nerv şi de verb a Opoziţiei nu-l săltă în picioare. Nu-i insuflă starea de solidaritate şi, atunci, rămâne într-o permanentă închidere în solitar. Nu mai tresare nici la mişto-urile imberbe, maximum de vitejie al Opoziţie, iar enervările necredibile ale Opoziţiei, jucate cu stângăcie copilărească, îi crează senzaţia de caraghios. Mai nimic nu-l determină să creadă că cei numiţi Opoziţia sunt cei care ar fi trebuit să-i ia partea, luptându-se în numele său cu mafioţii de la putere. Cetăţeanului mai că-i vine să spună: „Tot nişte şmecheri şi ei, dar mai blegi”. Hărmălaie şi mult praf. Din păcate, aşa arată filmul politic, ca în curtea şcolii, unde băieţii din clasele mici îmbrâncesc şi pun piedici găliganilor care umblă cu fete.

Alegătorul e complet buimac. Se uită la dreapta şi vede nişte guvernanţi îmbătrâniţi în rele, puşi pe japcă şi deloc dispuşi să plece de bunăvoie. Se uită în stânga şi vede nişte molâi plângăcioşi şi fără znagă care, după ce-i înjură timid pe portocalii, o rup la fugă ca să nu-i prindă Băsescu şi să-i tragă de perciuni sau de dosare… Şi alegătorul se uită iarăşi în dreapta şi apoi din nou în stânga. În dreapta… în stânga. Scârbă… lehamite. Îl apucă ameţeala şi, oricâtă ură ar fi dobândit pentru guvernanţii care l-au umilit şi jefuit în ultimii ani, parcă tot nu s-ar da cu totul pe mâinile băieţilor ăstora de îşi zic ei despre ei „Opoziţia”. Miroase a blat. Sau e prea mare neputinţa.

În mai toate sondajele recente aproximativ 50% dintre alegători sunt nehotărâţi sau declară că nu vor vota. Puţin probabil că la momentul votului situaţia se va schimba semnificativ. De aceea, putem spune de pe acum că opţiunea pe care o vom face atunci va fi oricum pe jumătate. Jumătate dintre noi vor rămâne precum nişte copii abandonaţi, ce se bâţâie când la dreapta, când la stânga, însă cu toţii vom privi mai departe în gol.

O vorbă din bătrâni spune că „la barza chioră Dumnezeu îi face cuib”. Pe asta s-or şi baza unii. Greşită socoteală. Dacă pe vremuri cuiburile creşteau în vârful stâlpilor de telegraf, astăzi de comunicaţii se ocupă STS-ul…

Registrul inferior al libertăţii de exprimare se rezumă la libertatea de a înjura. Dezlegând uşor strânsorile din presă şi dând tonul la invective, Traian Băsescu a generat exces de deriziune, transformând un atribut democratic minor într-o armă abil folosită: totul se converteşte în câinii latră, caravana trece.

Faptele guvernanţilor nu se mai judecă, nu se mai pedepsesc, nici măcar electoral. Tratate în cheie ironică, amendarea lor eşuează în lamentări plângăcioase sau batjocoritoare, rareori în suduieli veninoase. Deprins cu surogatele, consecvent în a trăi formele pasive de exprimare a conştiinţei şi supravieţuitor prin excelenţă, poporul îşi consumă furiile şi nemulţumirile ca pe un divertisment de care pare să fi ajuns dependent. Enervările amuzante, sarcasmele şi persiflările au ca materie primă propriile umilinţe la care puterea politică îl supune zi de zi. Satisfacţia astfel obţinută suspendă registrul expresiei autentice. Sublimarea durerii sociale în notă ridicolă – râsul-plânsul tradiţional românesc – e hrana supravieţuirii tăcute, dar şi inhibatorul reacţiei pertinente.

Libertatea vulgar înţeleasă degenerează în libertinaj democratic, spectacol consumat prin intermediul media. Dreptatea socială se face într-un talk-show, într-o ştire lungă şi acuzatoare şi se împarte odată cu hazul stârnit de comicăriile din programele tv sau prin difuzarea unui pamflet tăios. Atât. Opereta gălăgioasă acoperă tonurile grave venite din rărunchii societăţii. Ceea ce are cu adevărat semnificaţie este înăbuşit de larma zglobie a băşcăliei fără limite. Faptele reprobabile ale politicienilor sunt văzute ca năravuri demne de satiră, trădările guvernanţilor sunt percepute ca moravuri uşoare, ridiculizate caustic, dar condamnarea lor e amânată la nesfârşit. Democraţia frivolă e pe cale să ajungă dezmăţ zilnic şi pervers, lumpenului începând să-i placă să se lase siluit, fie şi pe burta goală, dacă i se dă voie să facă mişto.

Traducând pe limba celor mulţi Deşteaptă-te române! în Descurcă-te române!, preşedintele Băsescu a reuşit dezintegrarea morală şi dezmembrarea socială în populaţii tocmai bune de a fi duse de curentul doctrinar al masochismului popular. Statul condus de Traian Băsescu a devenit forţa de ocupaţie care a luat în stăpânire România.

Scriind, încerc să dezvălui, să explic, să determin reacţii de conştiinţe, dar constat că, în fapt, mai nimic nu se întâmplă. Drumul acesta pare să ducă nicăieri, cel puţin din perspectiva momentului – un nod în care istoria s-a prins şi nu mai poate înainta. Nervul social atrofiat, laşitate aşternută ca un îngheţ peste instinctul de indignare, peste voinţa de a schimba lucrurile. Senzaţia e că mulţi doar se prefac, că mimează dorinţa de a ieşi din promiscuitatea morală în care s-au lăsat târâţi. Am scris de atâtea ori despre aceleaşi cancere, despre aceiaşi ticăloşi, despre acelaşi rău care a îmbolnăvit trupul şi sufletul ţării, încât am tocit cuvintele. Am început chiar să mă repet. Simt că vorbesc la ziduri, dincolo de care convivii mei s-au ascuns să-şi apere singurătăţile. Îmi văd cititorii privindu-mă cu teamă din spatele ferestrei, voind parcă să-mi spună că şi ei gândesc la fel, dar că frica îi face inerţi. Regăsesc în jurul meu aceeaşi paralizie schizoidă şi complicitate surdă, aceeaşi vieţuire duplicitară, pe care le credeam vindecate de Revoluţie.

Toxice sunt şi excesele făcute de cei care pozează în critici nemiloşi ai regimului, în fapt şi ei contributori la hărmălaia libertăţii de fanfară. Îmi închipui cu groază zilele după ce actuala putere va cădea. Aceşti eroi ai gurii se vor legitima cu tăria cu care au înjurat, se vor erija în mari luptători care au învins hidra, cerând dreptul la a guverna şi o halcă grasă din corpul ţării. Vor revendica aceeaşi idee absurdă că reprezintă singura soluţie, doar pentru că au negat-o cu furie pe precedenta. Înjurându-i necondiţionat pe Băsescu şi gaşca lui, nu se legitimează mai mult decât dacă ar fi tăcut. Nu le justifică atitudinile patriotarde şi nu-i îndreptăţeşte să vorbească în numele celor care au fost cu adevărat copleşiţi de greul acestor vremuri. Lucrurile se amestecă încă o dată, revolta autentică şi lătratul contestatar otova. Vacarmul e maxim şi… caravana trece.

Totuşi, refuz să cred că nimic nu se poate schimba.

Legalizarea întreruperilor de sarcină din 1957 a produs până în 1966, la restricţionarea lor, 7.521.100 de avorturi. Recordul de 1.115.000 de cazuri s-a înregistrat în 1965.

După 1966, cu foarte puţine excepţii, a fost interzisă întreruperea de sarcină. Astfel apărea generaţia „decreţeilor” – anul 1967 – a celor născuţi şi poate nedoriţi. Până în 1989 s-au comis anual între 200.000 şi 430.000 de avorturi legale. Nu se cunoaşte numărul celor clandestine, dar se estimează că din cauza lor au murit aproximativ 15.000 de femei şi alte multe mii au fost condamnate, alături de medici, rude şi prieteni, la închisoare pentru practici ilegale şi complicitate.

Revoluţia, reluând ideea „emancipării femeii”, a legalizat din nou întreruperea de sarcină. În jumătate de secol (1958-2008) s-a avortat o Românie.

La această contabilitate sinistră trebuie adăugat că în 2010 s-au înregistrat cele mai puţine naşteri (209.000) din 1955 încoace!

Întrebarea firească este ce s-ar fi întâmplat dacă tuturor acestora nu li s-ar fi luat dreptul la viaţă? România ar fi arătat altfel?

Istoria a ignorat întotdeauna întrebările retorice. Ea se scrie din aritmetici în care nenăscuţii nici n-au existat, în care morţii nu mai sunt pomeniţi, iar cei născuţi, pentru a supravieţui, trebuie mai degrabă să fugă din ţară, ajungând amintiri care trimit din când în când ceva bănuţi celor dragi rămaşi să suporte.

O Românie risipită. Doar cei din cer sunt la un loc.

(sursa informaţiilor: Alin Fumurescu – voxpublica)

Ca orice marinar vânjos a visat să-şi ducă iubita blondă cu barca pe lac. Numit şef de echipaj, a dorit să-şi voiajeze iubita cu vaporul pe mare. Devenind căpitan, înfrunta oceanele cu acelaşi vis blond în minte.

Are un singur gând de când a ajuns comandant: să-şi plimbe iubita cu vaporul cel mare. Ei doi, dându-se cu ţara pe valurile lumii – un vis împlinit. El ţine cârma şi, drăgăstos, o lasă şi pe ea să învârtă timona în stânga şi-n dreapta, amuzându-se de mersul fără noimă al ţării.

Cârma se-nvârte în gol iar vaporul cel mare rugineşte prematur. Motoarele i s-au stricat şi ia apă prin toate găurile. Numai iubita nu ia apă, ci se visează singură pe puntea de comandă.

Povestea pare că se va sfârşi trist pentru marinar. Distrugând visul vaporului, a ajuns comandantul unei Epave, iar blonda îşi va cumpăra propriul ideal cu care face croaziere la depărtare mare.

(N.B. Seamănă mai degrabă cu compunerea unui elev de clasa a cincea, în niciun caz nu poate fi o lectură liberă a istoriei recente a României. Şi totuşi…)

Nu am amintirea unei întâlniri cu Adrian Sobaru. Poate că ne-am intersectat pe holuri, poate chiar am schimbat cândva câteva cuvinte. Îl am acum în minte doar zburând… Am evitat mult să pun pe hârtie aceste gânduri, dar fapta lui m-a marcat, mi-a impus respect. Reacţia celorlalţi însă m-a indignat, iar tăcerea colegilor m-a dezamăgit şi m-a dezgustat.

Am spus de multe ori că TVR e o Românie în mic. Inertă, laşă, duplicitară, cu conducători cinici care se spală pe mâini, catalogând curajul ori disperarea drept nebunie. Într-adevăr, în toate societăţile alienate doar „nebunii” mai au curajul să spună adevărul. Ticăloşia conducătorilor merge până la „dărnicia” – ca semn al grijii purtate angajatului – de a-i oferi consultanţă psihiatrică în locul unui trai decent şi al unei vieţi demne. Mă apucă deznădejdea de fiecare dată când conaţionalii mei îmi aduc aminte că trăiesc într-o ţară unde curajul şi onoarea nu sunt nici pe departe preţuite, ci ajung fapte inutile, bune doar de ştiri senzaţionale. Nu provoacă treziri de conştiinţe, ci doar ochi puşi în pământ în cadenţă de turmă.

TVR a redevenit un monstru bleg, de aceea nu mă aşteptam să se ridice cu forţă în apărarea lui Adrian Sobaru. Dar nici nu-mi închipuiam ca toţi colegii lui să tacă. Speram ca măcar câţiva, cu care am lucrat şi despre care credeam că nu s-au vândut cu totul, vor avea glasul revoltat, vor face un minim gest de solidaritate. Tăcerea i-a făcut complici ticăloşiei. TVR nu a ajuns doar televiziunea cu ecranul cel mai mic, ci şi cu cele mai puţine caractere care-şi respectă demnitatea profesională şi umană şi n-o dau la schimb pentru un post de consilier, de realizator de emisiuni, de director, de supravieţuitor într-o instituţie-fantomă.

Preţuire şi admiraţie, Adrian Sobaru!

Sunt jenat că am condus cândva o instituţie care a ajuns în aşa decădere.

Fugim de suferinţă ascunzându-ne în vis – refugiu fragil, dar singurul într-o lume în care hăituirea ne vine de peste tot. Existenţa într-o lume nedreaptă o compensăm căutând experienţele onirice, simple visări sau surogate ficţionale furnizate cel mai adesea de televiziune. Suferinţa zilnică, personală şi concretă, este  înlocuită de una impersonală şi virtuală, dar suportabilă. În plus, apare ca beneficiu holograma sentimentului că dreptatea există şi se poate împlini.

Experienţa onirică indusă de consumul zilnic de televiziune are ca efect substituirea actului de justiţie real, absent în realitate, cu unul virtual. Se produce un catharsis satisfăcător şi total neviolent. Până de curând, omul era mulţumit doar cu condamnări şi execuţii publice care îi proiectau în faţa ochilor realitatea suferinţei şi a morţii – iluzie trăită că „s-a făcut dreptate”. Dacă anticii îşi „descărcau” păcatele punându-şi mâinile pe un animal ce apoi era izgonit din cetate spre a le duce în pustiu, astăzi ţapul ispăşitor e tot mai mult virtual. E infractorul încătuşat, politicianul acuzat de corupţie, interlopul hăituit. Ne sunt prezentaţi seară de seară în emisiunile de ştiri ca dovezi ale unui act de justiţie aparent continuu. Figuri îngroşate până la grotesc pentru a se elimina orice dubiu privind apartenenţa lor la „băieţii răi”. Aceste întrupări ale răului sunt raţii zilnice de ţap ispăşitor al căror consum descarcă acumulările de tensiuni, dezamorsând încărcătura socială şi evitând detonarea violenţelor cu efecte incontrolabile. Bomba va arde mocnit, bolborosind ca o mămăligă la foc mic. Conştiinţele nu mai ating masa critică de solidarizare explozivă, se trezesc individual precum se şi sting.

Unii directori şi realizatori de programe tv cred că prin excesul de expunere a „vinovaţilor” trezesc conştiinţele mai degrabă decât să le adoarmă. Un fel de „Deşteaptă-te, române!” rostit seară de seară cu obstinaţie, de ajunge să sune ca o placă stricată. Depăşirea măsurii în mediatizarea răului poate avea şi efect invers – „curăţirea” răufăcătorului, ca şi cum prin repetare, în loc să fie o dată în plus demonizat, i s-ar şterge contorul de „negativ”. Descărcat periodic de gestiunea faptelor sale reprobabile, devine avatarul propriei sale persoane executate mediatic, mai proaspăt şi mai curat, apt să acumuleze noi şi noi nemulţumiri populare.

Roberto Quaglia crede că odată cu filmul Avatar se instituie dreptul fiecăruia de a fi un erou. Avatarizarea cinematografică are un echivalent imediat în lumea politicii televizate: politicienii îşi pot scoate avatarurile în scenele periculoase, evitând riscuri electorale. De aici încolo, politica va veni mai degrabă din micul ecran. Unul dintre cei mai experimentaţi politicieni români, Octav Cozmâncă, afirmă că un partid poate câştiga astăzi alegerile cu cinci membri charismatici care să stea zilnic pe ecranele televizoarelor, dominând spectacolul social ca adevărate superstaruri din showbiz. Ignorând că în România e mai important cel care numără voturile, versatul politician creionează noul model de politică televizistică. Quaglia îşi încheia discursul despre justiţia onirică spunând că „apogeul acestei evoluţii a politicii va fi atins când fiecărui cetăţean i se va da propriul suport senzorial care să îi permită să recunoască, fie în candidatul pentru care votează, fie în învingătorul alegerilor, propriul său Avatar. Va fi Noua Lume a Democraţiei Finale, în care toţi vor fi profund şi schizofrenic convinşi că guvernează lumea, iar fiecare va putea să se învinovăţească pe el însuşi pentru eventuala sa opresiune şi persecuţie. O lume perfectă în care singura revoluţie posibilă va fi… sinuciderea revoluţionarului (sau, mai precis, auto-asasinarea)”.

În spaţiul mioritic, personajul politic a devenit şi cel mai important substitut de programe tv, făcând o economie imensă bugetelor de producţie de televiziune, iar mogulii ar trebui să-i fie recunoscători. Emisiunile informative şi talk-show-urile s-au transformat în cele mai atractive telenovele şi sitcomuri pentru un popor care, spre a-şi desăvârşi sinuciderea, are nevoie de Traian Băsescu, acelaşi care, seară de seară, îi dă prilejul să-şi omoare timpul odată cu ţara.

Am avut răbdarea să recitesc un text scris acum aproape şase ani. Povestea nu datează. Urcăm în timp mereu aceeaşi spirală a inutilei învârteli în cercul politic, constatare pentru cine are luciditatea să privească de mai sus România politică. Redau integral articolul:

ROMÂNIA FEUDELOR TÂRZII

Propunere pentru o lege a cadastrului politic

România este o ţară supusă parcelarizării. Din patru în patru ani se purcede la modificarea hotarelor moşiilor, la bătălia pentru dominaţie. Politicienii proaspăt ieşiţi  câştigători din campania electorală se reped să ocupe cât mai multe domenii mănoase şi să-şi numească vătafi noi. Pentru aceştia România este suma feudelor politice care pot fi ocupate. Ce rămâne pe dinafară e o gargară patriotică desuetă. După victoria în alegeri, preţ de trei-patru luni, iese la iveală o specie aparte de indivizi, altfel până atunci cu preocupări şi comportament onorabile. Câţiva ziarişti corozivi, câţiva autodescoperiţi ca reprezentanţi ai societăţii civile, câţiva de aiurea apar ca aghiotanţi fideli pe lângă noii comandanţi politici îmbăţoşaţi de măreţia victoriei şi inconştienţi încă de perspectiva eşecului. Toată această perioadă se umple de gălăgie, de înghesuieli şi păruieli pentru a pune mâna pe pradă. Impostura pare să se instaleze comod şi începe să miroasă a conjuraţia ticăloşilor. Umorile şi scârbăvniciile răbufnesc. Prieten scuipă pe prieten, coleg îmbrânceşte alt coleg, delaţiunea devenind un gest de mare moralitate. Totul e o goană nebună după un mic jaf care pare a se justifica doar prin rotaţia democratică a puterii politice. Şi nimeni nu se sperie de dictatura mediocrităţii ce începe să prindă cheag. Nici haosul nu deranjează prea mult atâta timp cât „scuza” victoriei obţinute funcţionează. Aşa e la schimbare. Apar sentinţe totale şi implacabile. Dacă într-o instituţie s-a prins cândva un hoţ, atunci instituţia este o bandă de hoţi care fură naţiunea. Dacă un individ a avut o bubă pe nas, cu siguranţă respectivului i se va spune Bubosul şi trebuie tratat ca un lepros.

Puţini observă cum mâinile care n-au lăsat încă jos cupa de şampanie încep să tremure nervos. Se instalează disperarea celui care nu înţelege ce are de făcut, nu poate, dar simte privirea a milioane de oameni ce speră că prin votul lor n-au dat-o iarăşi în bară. Atunci apare soluţia de avarie. Amatorismul şi ineficienţa se vor acoperi de gălăgie, cravate roz şi puţin sânge pentru popor. Sângele „vechilor”, pentru că al celor de la putere este mult prea proaspăt şi preţios. Pentru binele public! Astfel corupţia devine o problemă de istorie şi geografie. Întotdeauna e doar în trecut şi e localizată doar la „ceilalţi”.

E parcă un blestem de care România nu poate să scape. Acasă la Mioriţa nu contează construirea de instituţii puternice. De reguli stabile. Ci doar ocuparea cu orice preţ a fotoliilor de şef. Cineva spunea că suntem un neam de cumnaţi. Cu siguranţă că suntem şi unul de şefi. Şefi peste vremuri şi nu vremelnic şi pentru bunul mers al instituţiilor ce trebuie să funcţioneze dincolo de interesul şefilor-cumnaţi.

Privind această hartă zobită a României, mă întreb de ce guvernanţii nu-şi dau o lege a cadastrului politic pentru a ne scuti pe restul de acest spectacol mocirlos. Mă mai întreb cât mai este până la integrare. Pentru mulţi dintre români pare a rămâne singura scăpare. Evadarea dintr-o istorie care întârzie să se primenească. În această ţară mică şi fără pretenţii, Eminescu numea clasa politică „elită prădalnică”. Demonstraţia, în detaliu, a făcut-o mai apoi Caragiale. Ei sunt contemporanii noştri sau noi trăim încă vremurile lor? Sigur e doar că Mioriţa e o oaie clonată de români. 

(apărut în Academia Caţavencu, 2 februarie 2005)

De regulă, confundăm noţiunea de „intelectualitate română” cu acel mic grup de intelectuali, cei mai mulţi de formaţie umanistă, strânşi imediat după Revoluţie în GDS, care, cu abilitate, au reuşit să impună în opinia publică ideea că ar reprezenta întreaga intelectualitate din România. Trebuie amintit un lucru trecut sub tăcere, dar care are semnificaţii pentru caracterul pragmatic al acestei concentrări „spontane” de intelectuali, anume faptul că primele întreprinderi privatizate în România au fost Editura Politică, transformată în Editura Humanitas, şi cotidianul România liberă! Dacă ne întrebăm de ce tace astăzi intelectualitatea română, ar trebui să privim înainte de toate către aceiaşi intelectuali prezenţi în mod grupat pe scena politică în ultimii douăzeci de ani, din ce în ce mai implicaţi ca servanţi ai anumitor lideri politici care şi-au declarat, chiar şi conjunctural, doctrina de dreapta. Restul intelectualilor, cei „neinstituţionalizaţi”, reacţionează aşa cum au făcut-o mai mereu, dispersat şi pe cont propriu, dovedind în mod ciudat că nu pot solidariza în lipsa unui interes comun pe care să-l fi identificat şi să-l fi urmărit cu obstinaţie, aşa cum era de aşteptat de la o grupare dominată de simţul practic indus de pregătirea ei majoritar inginerească. Paradoxal, universitarii umanişti au dovedit un mai ascuţit simţ pragmatic, câteodată chiar mercantil, atunci când s-au raportat şi s-au confruntat cu puterea politică. Uneori pofta a alungat ruşinea, iar dorinţa de mărire a înlăturat bunul-simţ.

Constatăm că intelectualii care l-au susţinut cu fervoare pe Traian Băsescu, de la momentul luptei acestuia pentru Preşedinţia ţării şi până astăzi, când se zbate pentru a supravieţui în acest post şi poate chiar pentru a-şi păstra libertatea, au intrat într-o tăcere susceptibilă de vinovăţie. Suspiciunea, dacă se va dovedi întemeiată, ar demonstra că sunt capabili să-şi asume responsabilitatea pentru că au contribuit nemijlocit la naşterea unui monstru şi că au fost părtaşi la distrugerea ţării. Mulţi dintre cei care au lucrat din greu la victoria lui Traian Băsescu aveau promisă o răsplată şi mai toţi au şi primit-o, excepţie importantă făcând editorul-filosof care, conform înţelegerii, urma să ocupe postul de ministru al Culturii. „Defecţiunea” din Camera Deputaţilor, care a dus la alegerea lui Adrian Năstase, a stricat planul de a o face pe Mona Muscă preşedinte. Cea care contribuise decisiv atât la victoria portocalie, cât şi la cea a lui Traian Băsescu, şefa importantei reţele de agenţi sub acoperire din „societatea civilă” şi din presă, Mona Muscă, s-a văzut văduvită de o funcţie pe măsura aportului său la cucerirea puterii. Imediat a revendicat postul de ministru al Culturii, singurul important rămas încă nenominalizat public la acel moment. Reuşind să i-l sufle de sub nas editorului-realizator TV, şi-a atras ura acestuia, dar şi scrâşnetul de dinţi din partea Stăpânului care, în final, avea să nu o ierte, în special pentru faptul că ajunsese la o cotă de popularitate nepermis de mare. Sacrificarea Monei Muscă s-a produs cu încălcarea gravă a regulii jocului, ce stabileşte că un agent sub acoperire nu poate fi deconspirat atâta vreme cât este încă activ. Pe această garanţie a mizat Mona Muscă atunci când minţea fără să clipească, negând colaborarea ei cu vechea Securitate. Traian Băsescu a fost cel care a ignorat cutuma şi Mona Muscă a sucombat politic ieşind într-un mod jalnic de pe scenă. Eliminarea Monei Muscă a afectat buna coordonare a acoperiţilor din „societatea civilă” şi din presă, reducând astfel şi forţa lor de impact şi de manipulare în solda complexului securisto-economic guvernat de Traian Băsescu. În plus, lăsată de izbelişte, o parte din reţea a ajuns la îndemâna celorlalţi jucători de pe piaţă. Revenind la camarila intelectualistă, cu excepţia celui menţionat, care a avut în continuare răbdare să aştepte, aducând mereu noi şi noi dovezi de rafinată plecăciune, a cărui viaţă cerebrală s-a îmbogăţit cu subtile reflecţii asupra noilor sale maşini germane şi cu meditaţii profunde privind loţiunile de corp folosite, mai toţi intelectualii băsescieni şi-au primit promisele sinecuri. Şefii de la ICR au fost numiţi tot dintre trompetele cu neuron ale preşedintelui, câteva posturi de ambasadori le-au fost destinate, care, din fericire pentru statul român, au rămas doar la stadiul de numiri, alături de alte câteva fotolii de europarlamentar şi alte poziţii „rentabile”, dar mai puţin vizibile. Chiar şi un post de guvernator al Deltei s-a plătit, motivându-se că numitul dădea la rame la fel de bine cum dădea din gură. Mercenarii mintali au ales să facă mai degrabă bani decât sinapse.

Un caz aparte rămâne cel al lui Andrei Pleşu, cel mai stimabil dintre intelectualii înregimentaţi. Acesta s-a implicat în jocul politic chiar de la începutul noii societăţi ieşite din Revoluţie. Abil, iubitor de spaţii publice, de ierarhii sociale şi de reflectoare, Andrei Pleşu este un histrion autentic. După funcţia de ministru al Culturii în primul guvern postdecembrist şi după cea de ministru de Externe în cabinetul condus de Radu Vasile, Andrei Pleşu şochează acceptând postul de consilier al proaspăt alesului preşedinte Traian Băsescu. Marele om de cultură, adulat şi respectat ca nici un alt intelectual român, să devină consilierul unuia care în afară de etichete de whisky şi note informative nu a citit nimic?! Părea o negare a teoriei evoluţiei speciilor. Încă o statuie căzută printre atâtea socluri rămase goale. Unii şi-au amintit atunci de poveştile apărute în presă privind colaborarea cu Securitatea a distinsului rector al NEC (despre care un talentat scriitor şi jurnalist murmură în barbă că ar fi un Ştefan Gheorghiu întors pe dos). Mister!

Hazliu este cazul unui poetaş cu pretenţii de ziarist, ce şi-a tipărit plachetele de versuri pe banii lui Soros şi căruia cel mai bine i-a reuşit să-l imite pe Ceauşescu în emisiuni de divertisment. Acest idolatru e pe cale să devină consul al României, ca o ultimă răsplată pentru prestaţiile umile şi repetate în slujba lui Zeus. Nominalizatul pare a avea mai vechi legături cu SIE, de notorietate fiind că asemenea funcţii sunt ocupate cu precădere de ofiţeri sub acoperire ai respectivului serviciu de informaţii.

Grosul trupelor „docente” este cantonat în diverse instituţii publice, ONG-uri sau în presă. Câţiva ziarişti cu ştaif au fost puşi să întoarcă armele împotriva Preşedintelui, la al cărui monument de vorbe trudiseră atât, pentru a-şi apăra mogulul. Au depăşit cu bine momentul, dovedind că pot şi scuipa acolo unde au lins. Unii au ajuns consilieri sau directori prin ministere. Jalnic la prima vedere, dacă nu luăm în considerare că în respectivele funcţii vămuiesc „intersecţii” bănoase. Câţiva sunt încartiruiţi chiar în „garnizoana” Cotroceni, apărându-şi de aproape modelul spiritual. Alţii au fost generos răsplătiţi de patronii care îşi primiseră prada. Este şi cazul unui scriitor de talent, reprogramat ca docil gazetar şi făcut superstar prin procedee de marketing de editorul său, care la rândul lui… Vorba filosofului: Venerez, deci încasez!

Cum se explică tăcerea lor de acum? Cu excepţia lui Mircea Dinescu, care şi-a pus ţărână în cap, restul tac mâlc. Este consecinţa vinei pe care şi-o asumă sau rămâne doar o atitudine prudentă pentru a vedea cum se sfârşeşte povestea devenită incomodă şi cu prea puţine beneficii? A cam apus vremea când statul le punea la dispoziţie avion estival personal pentru a-şi întâlni idolul. E muţenia ce aşteaptă să devină clar cine va fi cu adevărat Stăpânul şmecheriei numite pompos România. Pitiţi de ochiul acuzator al unei populaţii din ce în ce mai revoltate, intelectualii de palat speră că le vor fi uitate fojgăielile din vremea când preamăreau Conducătorul iubit acumulând astfel energie ca să ţâşnească din nou în vârful ţării şi să declame răsunător: Am învins! Puţini, încă, vociferează deja de pe cealaltă parte a baricadei. Caraghios este cazul unei uteciste-pensionare sub acoperire de teveristă, relansată ca „tânără” speranţă liberală. Experienţa panegirică dobândită de pe vremea când realiza emisiunile Omagiu, completată ulterior cu un permanent exerciţiu al limbii, i-au adus rapid o răsplată cu buget. Lichelismul nu este o exclusivitate a actualei puteri, iar inteligenţa şi instruirea nu implică neapărat caracter. Lichelismul lustruit e o cheie universală ce deschide buzunarele potentaţilor care au nevoie de validare publică şi osanale academice din partea celor pe care oamenii de bun-simţ îi consideră a fi oneşti numai pentru faptul că au carte şi vorbesc frumos.

De ce au făcut respectivii intelectuali pactul cu diavolul? Au cunoscut, sau nu, promiscuitatea celui pe care aveau să-l slugărească? Se întrevăd două posibilităţi: 1) au fost inocenţi şi se poate admite că nu i-a dus mintea, chiar şi nivelul lor intelectual; 2) au ştiut bine la cine se înrobesc şi atunci problema se desparte iarăşi în două. Au ştiut, dar au vrut să profite; au ştiut, dar n-au avut încotro, pentru că înrolarea lor în solda preşedintelui a survenit în urma unui ordin, în virtutea unei mai vechi apartenenţe la un sistem secret de putere. Acum, oricine poate aşeza şi singur piesele în poziţiile descrise.

Cele creionate nu explică, totuşi, de ce intelectualitatea română, cea vocală şi influentă în societate, nu a fost una de stânga, ca în mai toate democraţiile europene. Şi, mai gravă nedumerire, de ce nu s-a înfiripat o expresie cât de cât coerentă a intelectualităţii de stânga, chiar şi în situaţia dominaţiei celei de dreapta sau cu atât mai mult în atare condiţii?

Nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost dacă Hitler ori Stalin ar fi trăit în era televiziunii, dar ştiu pe pielea mea cum este să trăieşti în epoca unui discipol de-ai lor. Ciracul pontic, mult mai inconsistent, dar cu aceleaşi obsesii, are vocaţia distrugerii, îşi dispreţuieşte poporul şi de aceea urăşte cu sinceritate presa.

Omul modern este prin excelenţă un telespectator convins. Primeşte adevărul doar dacă vine de dincolo de micul ecran, crede doar predicile de la ore de mare audienţă. Mulţi aşteaptă bunăstarea şi chiar începutul vieţii de apoi ca venind dintr-o îndelungată folosire a telecomenzii. Se închină programului preferat, spun rugăciuni către icoana de sticlă mereu schimbătoare şi cu binecuvântatele ei pauze de publicitate.

Cei care îl cunosc cel mai bine pe „homo televizisticus” sunt politicienii, pentru că tocmai de slăbiciunile şi dependenţele lui se folosesc cu abilitate. În accepţiunea guvernanţilor, mass-media ar trebui să se rezume doar la divertisment, orice tentativă de a reflecta realităţile societăţii constituind un pericol pentru ei, care văd în fiecare act de presă o „agresiune” directă la propria persoană.

Presa, oricât de coruptă şi de obedientă ar fi, va conserva zone curate, cioburi de oglindă care-i vor arăta pe guvernanţi aşa cum sunt: mincinoşi şi puşi pe căpătuit. De aici şi ostilitatea viscerală a politicianului faţă de jurnalist. Chiar dacă în mare parte presa se întemeiază astăzi pe calomnie şi publicitate, partea ei vie supravieţuieşte mereu reinventându-se şi păstrând acea sevă autentică pe care nicio manipulare nu o poate truca. Dar tocmai de asta vor să scape politicienii, preferând realităţile cosmetizate şi linguşirile, uitând că acestea sunt avansuri ieftine ale trădării.

Sunt vremuri când „câinele de pază al democraţiei” – presa – trebuie apărat de apetenţele dictatoriale ale despotului şi ale camarilei sale. De aceea scriu aceste rânduri şi mă alătur stării de veghe. Pentru ca ziaristul să rămână un om liber trebuie ca el să nu spună minciuni şi nici să nu poată fi siluit.

*

Includerea presei ca duşman al ţării în Strategia de Apărare Naţională a stârnit o reacţie legitimă. Ce stranie coincidenţă, astăzi este 23 august! Citeşte: www.libertateapresei.ro

despre cultura guvernanţilor

Ultima dintre măsurile disperate cu care Guvernul Traian Băsescu încearcă să-şi acopere incompetenţa, cea referitoare la suprataxarea drepturilor de autor, vorbeşte şi despre dispreţul pe care guvernanţii îl au pentru actul de creaţie, pentru artişti.

Cu cât este exersată un timp mai îndelungat, puterea politică determină un tip de cultură specifică – mai exact cultura şpăgii. De la acel nivel, cultura veche şi desuetă, obositoare şi absconsă, care rezistă în cărţi şi supravieţuieşte în săli de spectacole şi de expoziţii, îi enervează pe guvernanţii români, scoţându-i din minţi în vremuri de criză. Aceştia sunt mari protectori ai cărţilor doar dacă ele sunt vechi, deci de necitit şi dacă au valoare în euro pe piaţă. Mai dau bine şi în biblioteci atunci când casa le este călcată întâmplător de vreun musafir cu gusturi subţiri, căci slugile culturnice sunt chemate doar la birou sau în casele de protocol ale statului. Artiştii mai sunt buni în sălile de spectacol, numai dacă sunt prezenţi şi ei, politicienii, iar presa reflectă corect, adică fără momentele de căscat continuu, de moţăire şi plictiseală îndulcite cu câteva sms-uri date secretarei simpatice – treburi de stat care nu suferă amânare. Şi pozele cu obedienţii culturali, surprinse chiar la târgurile de carte, fac bine la popor. Merg fotografiile cu Gabriel, cu Horia şi cu alţi ieftini, pentru că în mintea cetăţeanului responsabil se va face transferul de încredere avut în intelectual către politician, tot aşa cum a fost făcut, pe nevăzute, şi transferul de monedă şi de alte sinecuri de la politicianul aflat la butoanele puterii către autorii săi preferaţi.

Dincolo de jocurile de imagine, fără excepţie, guvernanţii rămân fideli cititori de etichete. Eticheta este produsul cel mai de încredere şi mai căutat. Consumul cultural realizat prin cheltuirea comisionului, a mitei şi a sporurilor şi primelor fără număr este de nezdruncinat de orice criză mondială. Când toată lumea sărăceşte, când banii nu mai ajung nici pentru mâncare şi medicamente, rămân nesfârşit şi duios de cheltuit banii negri. De aceea etichetele nu vor pieri, nici atunci când cărţile vor fi piese de muzeu şi artiştii doar predecesorii măscăricilor din emisiunile de divertisment tv. Tot ce are eticheta merită citit, preţul nu contează, nu se citeşte, se plăteşte necondiţionat! Ce are pagini multe şi nu sunt note informative oboseşte neuronul şi-l distrage pe înaltul demnitar de la preocuparea legitimă de a mai vinde încă o dată flota, fabrica, pădurea, ţara. Scârţâitul unei viori e o piedică pentru gândul măcinat de cum să i se mai dea amantei încă un post de ministru, căci o poşetă scumpă poate să-şi cumpere şi singură. Culorile aruncate pe pânze şi fără nicio etichetă împiedică vederea unei soluţii urgente de a transforma presa în garnizoană ermetică.

Dezastrului ce se prefigurează parcă îi sunt insuficiente ca explicaţie hoţia şi incompetenţa guvernanţilor români, dacă nu sunt dublate şi de multă ură împotriva propriului popor, unde ura şi dispreţul faţă de artişti sunt doar componente elitiste. Pare a fi expresia unui rău, poate chiar a maleficului, care sufocă din ce în ce mai tare România. Toate aceste retorici ale mele, alături de alte avertismente sau semnale de alarmă ale altora, sunt spuse în pustiu, căci nimic nu se schimbă, nimic nu ne întoarce din calea spre pierzanie.

Chiar şi acum, parcă văd rânjetul dispreţuitor, parcă aud râsul behăit al cititorului minimus, cel mai fidel lector de etichete de whisky. Voi vedeţi, voi auziţi?