Norii mei

sunt susţinătorii fideli oricărui conducător-măscărici.

Ce e pulimea? Nimic mai puţin decât cei asemenea preşedintelui-măscărici, dar care n-au avut ambiţia să se caţăre într-atât de sus, încât să aibă puterea de a-şi pune ibovnicele ministru. Pulimea nu joacă farse, în schimb, impostorul cocoţat pe tron, tot timpul. Pulimea se regăseşte în glumele lui proaste, în viaţa sa dominată, ca şi a lor, de pulsiuni şi umori. Diferenţa e că libidoul pulimii rămâne instinct primar, pe când al conducătorului-mojic ajunge politică de stat. Preşedintele-caricatură, schimbând în grotesc viaţa poporului, face ca pulimii să i să pară mişto, şi asta-i apropie o dată în plus.

Intelectualul gonflabil e cel dispus la orice perversiune, dacă se face de folos măscăriciului-conducător. În condiţiile în care pulimea are mereu nevoie de o autoritate care să-i spună cu cine să voteze, perversul se poate lesne erija într-una. Bine umflat cu bani, cu sinecuri, mimează fără scrupule autoritatea morală, osanalele sale despre genialitatea caricaturii conducătoare devenind înălţătoare. Plin de petice, reşapat de atâtea guvernări sub care a prosperat folosindu-şi puterea de persuasiune, intelectualul gonflat fâsâie plin de importanţă când stăpânul are nevoie de limba lui, după care lipăie o ciorbă de burtă bine dreasă cu ingrediente filozofice, ardei iute şi neologismele rămase de la talk-show-ul de cu seară. Dedulcit la zaharurile vieţii publice, iubeşte BMW-ul ediţie princeps mai ceva decât pe Heidegger – aceeaşi cultură germană, în definitiv. Măscăriciul măscăriciului şi farul pulimii, ce să-şi dorească mai mult? Colegii lui profesori fac foamea, el face cură de slăbire frecând holurile palatelor doar-doar îl bagă şeful-cel-mare în seamă. Un trafic de influenţă, o finanţare de la buget, o învârteală filozofică… pică ceva. Cărţile i se vând fără număr, umplându-i de invidie pe manelişti –  concurenţa dă valoarea! Tinere zărghite, excitate de înghesuiala de vorbe măreţe, sunt dispuse să se sacrifice  instant pentru a-şi trece în palmares un trofeu, cam libidinos, dar care are emisiune de cultură la televiziunea de stat şi căruia preşedintele ţării îi trimite avion la scară ca să meargă la plajă… Când ai limbă lată şi eşti intelectual şmecher, viaţa devine o siestă prelungită, o şuetă plină de şarm.

Uneori măscăriciul şi gonflatul se mai hârjonesc ca nişte băieţandri puşi pe rele care, după ce s-au jucat împreună sub acoperire, luaţi la întrebări de ce s-au înhăitat unul cu altul, le e greu să nege că cine se-aseamănă se-adună. Se ameninţă reciproc că vor spune lumii adevărul despre cât de mică au conştiinţa, cât de moale le e caracterul. Pericolul e că toate aceste pârăciuni pot ridica unele semne de întrebare pulimii care nu trebuie să fie zdruncinată din credinţa că guvernarea e blondă, are fusta strâmtă şi până la fund, iar preşedintele-mare-sculă o călăreşte cum vrea. Tot aşa cum pulimea nu trebuie să ştie că e criză. Pulimea trebuie să creadă că măririle de salariu şi alte stimulente, zise mite electorale, le vor fi date de preşedintele-şmecher-mare, că el are de unde şi nu din crize şi din furăciuni. Clar?! La bogaţi şi la moguli să fie criză! Corect?!…

Devoalându-şi impostura, măscăriciul nu mai are popularitate, are doar populime. De aceea se va întoarce mereu la pulime, e tot ce i-a mai rămas alături de intelectualii care gândesc cu stomacul.