Norii mei

Făcând câteva drumuri prin ţară, am văzut spectacolul jalnic al panourilor electorale, sloganurile ridicole cu care candidaţii îşi îmbie alegătorii să mai fie fraieri o dată şi să-i voteze. Mutrele seamănă între ele, pesemne că există o tipologie a şmecherului de partid care e împins în faţă să ciordească pentru gaşcă în numele sforăielilor despre democraţie şi gospodărirea bunului comun. Pozele cele mai impunătoare sunt cele de grup, unde liderul de la centru garantează pentru candidatul local. Feţele radioase şi privirile şmechere ale candidaţilor contrastează cu mizeria şi ruina străzilor, a spaţiilor publice. Un spectacol sordid, dar obraznic în care ţi se spune: „te vom mai jupui o dată, cetăţene!” Afişele, banerele, oricare ar fi ele, arată ca nişte rufe scrobite de paradă, întinse pe sârmele dintre stâlpii şui, scoase pe gardurile părăginite ale patriei. Aroganţă contra bun simţ.

Cele mai ofensive şi sigure de izbândă sunt ale USL, lăsând parcă să se audă deja ritmurile triumfaliste ale unei victorii scontate, dar care nu se va realiza pe seama unei dispute politice, ci va fi doar consecinţa încă unui vot negativ. Urmează violetul în nuanţă perfidă, ce pune pe gânduri de prea multul „popular” care umple bombastic strigăturile de campanie, făcându-le să sune ca nişte cutii goale de conservă, rostogolite de nişte băieţi dibaci în promisiuni deşarte.

Obişnuit cu violenţa vizuală din campaniile trecute, mi-a luat ceva timp să descopăr PDL, travestit acum în culori şi forme noi, numele partidului apărând abia lizibil undeva în marginile cearşafurilor electorale. Ruşinea sau, mai degrabă, frica i-a făcut să se lepede de culorile tradiţionale, de liderii de la centru care altă dată cauţionau în avans furăciunile programate ale candidatului băştinaş, numit vătaf pe tarlaua stăpânului Băsescu. De numele PDL, candidaţii s-ar debarasa fără ezitare, numai că pe buletinele de vot va fi şi el înscris. Speranţa le stă în faptul că, în schimbul câtorva bancnote, amărâtul cu drept de vot îşi va face semnul crucii, va scuipa în sân, dar va pune ştampila acolo, mulţumind că are cu ce să-şi cumpere pâine o săptămână sau ţuică pentru o seară. Cea mai surprinzătoare mascare este, însă, renunţarea la culorile tradiţionale. Camuflajul este în verde, nuanţă nevinovată, dar atât de contrastantă cu cea pe care românii au văzut-o în anii jafului naţional.

Viaţa noastră în alb şi negru, în care blondul a dominat, s-a îmbâcsit de mizerie politică. Culorile putrezesc, spoielile încearcă amăgiri de-o campanie, doar că cine a mai rămas vertical şi cu capul pe umeri în ţara asta nu are cum să fie păcălit: portocaliul a coclit în maro!