Norii mei

Motto: „…cu patru Antene şi tot nu depăşiţi 3%!” (Traian Băsescu)

Biserica fără vocaţie – bucuria politicienilor

Înfricoşătoare devine pretenţia politicienilor de a ne guverna şi viaţa spirituală. De Paşti, am trăit apostazia în direct pe toate posturile de televiziune, atunci când Gheorghe Flutur aducea cu avioane speciale de la Ierusalim „lumina” închisă în „lampa lui David”. De ce îşi lasă românii bisericile pângărite de întunericul lămpaşelor electorale?!

În timpul slujbei Prohodului din Vinerea Mare, rostit politically correct în varianta cenzurată, Patriarhul României a cerut credincioşilor bani mai mulţi pentru Trinitas, trustul media al BOR! Tot ÎPS Daniel intra să cădelniţeze printre credincioşii din biserică înconjurat de trei gărzi de corp. Îi e frică păstorului de oile sale?

Bisericile s-au transformat în ghişee de mântuire cu program de funcţionare. Pe tarabe mai mari decât altarul este vândut bucăţi-bucăţi Dumnezeu turnat în plastic şi acoperit cu sclipici. La uşile de intrare ale bisericii de gadgeturi, Petru şi Pavel stau muţi, cu ochii în pământ, evitând privirile enoriaşilor ce trec pragul pentru a-l regăsi pe Hristos. Credincioşii vin, fac semnul crucii, achită prestaţiile pentru servicii religioase, cer audienţă la Dumnezeu de la preoţii-intermediari şi pleacă grăbiţi bifând încă o întâlnire ratată a fiului rătăcitor cu Tatăl ceresc. Secularizarea bisericii porneşte din interiorul ei, de la ierarhii săi ce-i transformă pe credincioşi în cetăţeni cu frică de Dumnezeu, tot aşa cum statul le induce frica de fisc. Unde este harul, unde sunt dialogul interior şi „intrarea în sine”?

Dacă Paştele a fost pervertit într-un imens show de televiziune, atunci şi ÎPS poate fi confundat cu directorul de marketing al unei biserici „eficiente şi moderne”, îmbrăcat în odăjdii mai scumpe decât toate necazurile pravoslavnicilor. Asta pentru că fastul face parte din reţeta unui spectacol reuşit. Când Iisus Hristos va reveni, Biserica Lui va fi deja a altuia.

În România doar Istoria mai poate reuşi să judece un politician

Credeam că mai jos decât Varujan Vosganian sau decât Mona Muscă nu se poate coborî. Totuşi, Gheorghe Pogea şi Theodor Paleologu reuşesc să-şi depăşească predecesorii prin contra-performanţă. În România, este mereu loc de încă o cădere. Profesionalismul e desuet, farsorul este prototipul de succes. De aceea a devenit firesc ca Vanghelie să fie astăzi potentul PSD-ului şi mâine viitorul lui glorios, iar Elena Udrea să ajungă cel mai cunoscut ministru al guvernului Boc. Dimensiunile intelectuale, profesionale sau morale ale oricărui politician sunt înlocuite de efectul prezenţei sale în media, în special la televiziune, fapt ce-l validează în sine ca existând politic în opinia publică. În mecanismul de percepţie prin televizor contează mai mult dacă politicienii sunt „şmecheri”, „ai dracului” sau „tare-n clonţ”. Mediocritatea şi decăderea unei populaţii îşi cheamă modelele în care se regăsesc. Mai întâi să le populeze ecranele televizoarelor şi mai apoi să le guverneze existenţa. Este o relaţie directă între audienţa TV şi scorul electoral, politicianul ajungând un personaj care poate transforma traiul telespectatorului-cetăţean în divertisment. Viaţa alegătorului-telespectator va deveni un continuum, fără demarcaţii traumatizante între orele petrecute în faţa micului ecran şi restul zilei – o ficţiune continuă, sitcomul propriei sale biografii.

Relaţia „erotică” dintre politicieni şi moguli de presă este uneori pătimaşă, alteori rece şi calculată, bazată doar pe algoritmul împărţirii prăzii, a banilor publici. Cei ajunşi la butoanele puterii şi-au rafinat instrumentele pentru a domina această relaţie, în special prin şantajul cu dosarele penale asupra mogulului. Acesta va da „sticlă” binevoitoare dorinţelor şi aspiraţiilor politicianului pentru a primi amânarea sine die sau chiar NUP-uri pentru tâlhăriile comise. Nu v-a înduioşat şi pe dumneavoastră solidaritatea milostivă a mogulilor cu Gigi Becali, în zilele sale de arest, când toată presa îl prezenta ca pe o victimă? Sclipirea cătuşelor de la mâinile lui Becali i-a făcut solidari împotriva politicianului-jucător care depăşise măsura hârjonelilor prin justiţie. Manipularea presei şi prin presă se face cu jurnalişti ieftini, cu ofiţeri sub acoperire de jurnalist, lideri de opinie, purtători de vorbe ai societăţii civile, lideri sindicali sau oameni de afaceri. Pentru toate aceste categorii se găsesc în număr mare români disponibili.

Text publicat in revista GQ nr. 5 (iunie 2009)