AMINTIRI DE MORAVURI GRELE
Întâmplarea face să găsesc în arhivele computerului un text pe care Eugen Istodor mi l-a solicitat acum câţiva ani. Mă ruga să vorbesc despre caţavenci aşa cum i-am cunoscut, aşa cum îi vedeam la acel moment de vârf al gloriei lor. Textul, solicitat cu mult timp înainte, urma să apară în anul 2010, într-un volum omagial alături de alte laudatio, cu ocazia sărbătoririi a douăzeci de ani de la fondarea Academiei Caţavencu şi, implicit, de la apariţia revistei. Întocmirea lui căzuse în sarcina vrednicului Eugen ce se pornise la treabă atât de din vreme, parcă mânat de o spaimă ascunsă, încât părea stranie graba sa. Am declinat invitaţia de câteva ori motivând că, dacă va fi să fiu sincer, nu vor publica textul. Eugen a insistat garantându-mi publicarea. Nu ştiu dacă atunci l-am crezut sau nu, dar am scris textul şi i l-am trimis.
Întâmplările care leagă lucrurile într-un fel special ne dau semne ce trebuie urmate – întâmplările din ultimele zile legate de dezmembrarea redacţiei Caţavencu şi descoperirea textului în străfundurile memoriei computerului meu -, de aceea nu ezit să-l public neschimbat.
„Caţavencii vechi şi noi
Sunt mai bine de 15 ani de când îi cunosc pe caţavenci. Amintindu-mi acum de ei, gândul mă duce la un film sud-american văzut şi mai demult.
Povestea începea în biroul unui dictator peste care năvălea un revoluţionar înflăcărat cerându-i socoteală tiranului pentru nelegiuirile făcute. Filmul se sfârşea în acelaşi birou somptuos în care fostul revoluţionar, ajuns acum în scaunul dictatorului, era luat la întrebări de un alt răzvrătit ridicat în numele poporului.
Acum 15 ani fenomenul Caţavencu îmi părea asemenea luptătorului pentru dreptate şi libertate. Astăzi, noul urcat în scaunul puterii nu mai este deranjat de nimeni – singura diferenţă.
Contactul îndelungat cu practicile murdare ale Puterii dăunează grav verticalităţii, atunci când e vorba de caractere precare, de materiale umane inconsistente. Celor, mulţi din păcate, care au văzut cât de uşor se fac banii negri, ce dulce e puterea, ce măgulitoare e poziţia de persoană publică, le vine imediat în minte întrebarea care perverteşte: Şi eu de ce nu? Până la apostazie mai e un pas: De ce n-aş pune eu miniştri, guvernatori ai Deltei, ambasadori? De ce nu i-aş spune preşedintelui şi prim-ministrului, băi, Traiane, măi, Căline? În plus, apartenenţa la o publicaţie, care e mai degrabă un instrument de putere decât unul de marketing, se poate transforma în BMW-uri obţinute de la un importator dornic de un contract amical de barter, în apartamente luate de la un primar general până mai ieri corupt, în emisiuni la televiziunea publică obedientă, dar dispusă să evite un nou conflict cu presa şi cu societatea civilă. Şi lista poate continua. Nimic anormal în procesul de realizare ca „oameni” a celor care au fluturat un steag în numele poporului. Însă nu şi pentru cei care au recunoscut că au colaborat cândva cu Securitatea. Doar pentru cei care n-au fost atât de fraieri să mărturisească sau să se lase daţi în vileag, nemaivorbind de ofiţerii activi care au fost şi cei mai vocali deontologi.
Amintindu-mi de acest film, trăiesc cu siguranţă nostalgia începutului. Trăiesc nostalgia inocenţei mele, pierdute între timp. Rememorând figuri şi trădări, vorbe şi minciuni, nu-mi mai rămâne nimic de spus, dacă vreau să mai salvez ceva din povestea asta, decât că subiectul nostru nu este acolo, nici aici, ci atunci.”
Recomanda sau printeaza acest articol