Norii mei

Scena 6

ELENA se plimbă prin cameră fără noimă.

ELENA: Am iubit un bărbat mai mare ca mine cu 17 ani, puternic, tandru… O lume minunată închisă în el. Era pictor, un pictor fabulos. Trăiam de mai bine de şase luni împreună, în atelierul lui, într-o mansardă cu geamuri imense în acoperiş. Am rămas gravidă. Am fost atât de surprinsă de ce mi s-a întâmplat, încât n-am avut curajul să-i spun. Apoi m-am speriat. Mă gândeam că o să-mi ratez cariera, că o să ajung o mămică grăsuţă şi împovărată de griji. Biberoane şi pamperşi, iar eu voiam faimă şi aplauze. Scena mă atrăgea ca o obsesie. Nimic altceva… M-au planificat la chiuretaj dimineaţa. A fost îngrozitor. Am plecat din spital după câteva ore, dar nu ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc. Senzaţia de golire era dincolo de avortul făcut, eram golită în toată fiinţa mea. Îmi revenea în minte doar că în seara aia aveam spectacol şi încă unul important şi că trebuia să nu ratez. Dar nu mă putea aduna. Am bântuit pe străzi ore în şir. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am urcat sus, în atelier şi i-am spus că rămăsesem gravidă şi că eu am hotărât aşa, că am dat copilul afară. M-am trezit povestindu-i cum l-am văzut, că era băiat, că era o mogâldeaţă… Nu mi-a zis nimic. Era un om tăcut. A luat dintr-o debara un geamantan şi printr-un gest m-a invitat să-mi strâng lucrurile şi să o şterg. Mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată, şi asta pe un ton atât de rece, încât am îngheţat. Îmi doream să mă calce în picioare, să mă chinuie, să ţipe, să facă orice, dar să vorbească cu mine. Mi-am strâns câteva lucruri la întâmplare şi-am plecat fără să ne spunem vreo vorbă, fără să schiţăm vreun gest. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare în braţe, să mă ia la pieptul lui când nu mai era nevoie de nici un cuvânt… Acum era doar un imens pustiu între noi… (Ridică valiza şi continuă să umble prin cameră.) Am mers pe jos până la teatru. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea spectacolului. Foaierul se umplea, invitaţi unul şi unul: preşedintele, miniştri, gazetari, numai oameni importanţi. (Aprinde luminile la măsuţa de machiaj.) În cabina mea, am sperat că o să pot să plâng, că o să mă descarc. Mă uitam în oglindă şi nu reuşeam să mai înţeleg cine sunt. Şi totuşi… Încet-încet golul din mine se strângea, pielea înfrigurată se netezea, privirea de animal hăituit se estompa. Mă simţeam parcă mai plină de vitalitate… (Începe să se machieze, dar renunţă după puţin timp.) Nu aveam nevoie de nimic din afară, din interiorul meu venea o forţă proaspătă, o energie imensă mă cuprindea transfigurându-mă. (Îmbracă rochia de pe manechin.) Parcă pluteam. Aveam inima uşoară ca un porumbel. Eram din nou fecioară. Îmi venea să mă învârtesc în jurul soarelui, să cuceresc lumea! (La uşă bate cineva.) Era şi Dumnezeu pe acolo, pe undeva.

(Din Off se aude o voce.)

O VOCE: Ioana D’Arc, în scenă!… Ioana D’Arc, în scenă!

(ELENA se ridică de la măsuţa de machiaj, deschide uşa şi iese în fugă.)

 

Scena 7

Sufrageria, noaptea. Două lumini palide, una deasupra mesei, alta peste tabloul de pe perete. Dinu, îmbrăcat în ţinută de seară, stă la masă, amestecă un pachet de cărţi de joc şi priveşte către tablou, de unde se aude VOCEA, pe care o recunoaştem a fi tot a lui DINU.

VOCEA: Fii cinstit şi recunoaşte că am dreptate.

DINU: Eu nu sunt un om cinstit, sunt un om corect!

VOCEA: Las-o să creadă că am fost în sală.

DINU: Dar nici eu nu am fost!

VOCEA: Tu abia ce ai început să fii, nu te iluziona… (DINU aruncă două bancnote pe  masă şi împarte cărţi, lui şi pe partea cealaltă a mesei, înspre tablou.) În lumea ei lucrul sugerat are forţă mai mare decât evidenţa lui. Ce nu se vede e mai impotant decât ce se arată… Blind!

DINU: Merg şi eu… Iar te uiţi?! (Coboară mâna în care ţine cărţile sub nivelul mesei.) Nu mai trage cu ochiul, nu mai trage cu ochiul! Nu te poţi abţine să înşeli?!

VOCEA: Crede-mă, nu mă uitam în cărţile tale! Ce naiba, vorba mea e chitanţă! Fii abil, îţi repet mereu şi nu pricepi! Puterea nu e să ai bani mulţi, ci să arăţi lumii că poţi cheltui enorm. Ţi-am mai spus.

DINU: S-o mint spunându-i adevărul?… Câte vrei?

VOCEA: Prietene, în sfârşit, ai înţeles!… Toate… Te mai întreb o dată, că nu mi-ai răspuns: cum îmi stă?

DINU: Excelent!… (Ia pachetul şi aruncă trei cărţi spre celălalt capăt al mesei, iar lui îşi opreşte una.) Mie, una… Eşti impunător, domini camera.

VOCEA: Nu par cam scund?

DINU: Un pic prea lat în spate.

VOCEA: Gura e totuşi strâmbă. Fac un rictus oribil când vorbesc mai aprins. Aşa-i?

DINU: Mi s-a părut chiar că faci spume.

VOCEA: Pictor de doi lei! Nişte alcoolici cu toţii!

DINU: Plus o mie!…

VOCEA: Nu mai găseşti un duşman folositor pe lumea asta! Toţi, nişte amatori! Şi stau şi-ntr-o poziţie încordată, n-am o clipă de relaxare. Mia ta plus încă cinci. Ba nu, plus unşpe mii, ultimii bani!… E un chin să zâmbesc!

DINU: Sec! Ce ai?

VOCEA: Ful de valeţi! De data asta ţi-am tras-o!

DINU: Ful de dame! Eşti falit, amice!

VOCEA: Ce baftă chioră ai! N-am văzut aşa ceva! Incredibil! N-am văzut aşa ceva!… Mai vrei o zi?… O săptămână?… Cât vrei tu, dar împrumută-mă! Simt că se întoarce roata.

DINU: Şi o zi întragă poate fi prea lungă.

VOCEA: Ţi-e frică să nu înceapă să-ţi placă? Aşa slab eşti? Nu credeam că te sperie o femeie. Sau începe să-i placă ei?

DINU: Pentru ea sunt un personaj, unul din multele plăsmuite între pereţii ăştia. O poveste care să mobileze tăcerea, care să coloreze monotonia. Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi alta.

VOCEA: Te sperie că poţi deveni dependent? Că vrei să ţii mereu uşile închise?… Hai să mai facem o mână!

DINU: Nu poţi pierde chiar tot ce nu ai!

VOCEA: Dacă are cine să cumpere… Niciodată n-a fost unul mai credibil ca tine… Împrumută-mă cu o sută de mii şi fă cărţile!

DINU: Gata! (Se ridică în piciore.) Ajunge! (Lumina de pe tablou se stinge.) Ne-am jucat destul! (DINU a ajuns în dreptul mesei de machiaj care se luminează slab. În mână are un buchet de flori.) Sunt un om în carne şi oase? Orice bărbat care are o amantă este un om în carne şi oase. (Pune buchetul de flori pe masa de machiaj.) Sunt o închipuire?

 

Scena 8

Noapte. În dreptul ferestrei se desluşeşete cu greu silueta unui bărbat ce stă ghemuit pe un scaun. Parcă doarme. Pe un alt scaun, mult mai în întuneric, stă ELENA. Se descoperă privirii când îşi caută o altă poziţie, mai comodă.

ELENA: L-am omorât… Am omorât un om. (Se ridică şi se îndreaptă spre scaunul de la fereastră.) Nici nu am cui să spun, căci eşti mort… De ce nu simt nimic? Nici măcar o remuşcare? Nimic! Am tras un pui de somn liniştit. Fără remuşcări… Nu atât de liniştit ca al tău… Mă duc la Poliţie să le spun că te-am omorât. Or să mă închidă, dar nu-mi pasă. De ce stai la fereastră? Dacă te vede cineva şi crede că spionezi lumea? O să se sperie. Morţii se ascund. În beci, în grădină, în… baie. Nu e o idee rea. Cine vine poate crede că ai necesităţi fiziologice. Tu mai ai vreo necesitate? Morţii fac pipi?… Să te învelesc ca să nu te vadă lumea. Sau ca să nu-i vezi tu cum te privesc cu repulsie… (Ia o pânză şi acoperă trupul bărbatului.) Vrei în baie? Ştiam eu… (ELENA târâie până în baie scaunul pe care stă barbatul inert. Închide uşa şi trage cu urechea.) Nu mişcă. Nu face pipi. Înseamnă că e mort de-a binelea. Era sloi… Nici eu nu tremur. Nu-mi pasă! Femeile ascund ce nu cunosc. Dar eu îl cunosc bine, doar eu l-am omorât!… Ce bine e să fii singură acasă. Îţi închipui toată ziua tot felul de poveşti, tot felul de personaje. Cu unele, ălea mai credibile, poţi sta şi de vorbă. (ELENA dansează de una singură, murmurând un cântecel. În casă intră DINU. Se aşază pe scăunelul de la intrare. ELENA îi iese în întâmpinare.) Am omorât un om! Nu e formidabil?! Eu am fost capabilă de aşa ceva. Îţi dai seamă?! (DINU nu o bagă în seamă şi, enervat de insistenţa ei, iese din casă. ELENA încearcă să-l urmeze, dar uşa este încuiată.) Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!… (Din baie iese DINU, îmbrăcat altfel. Auzindu-l, ELENA vine în fugă.) Am omorât un om! Nu sunt grozavă? Am reuşit să-l omor. I-am luat zilele. Nu i-am luat viaţa, că nu mă interesează viaţa lui. Ce să fac cu ea? Eu nu ştiu ce să fac cu a mea, darămite dacă m-aş pricopsi cu încă una… Eu am timp destul. Şi tu ai? El nu mai are, că nimic nu aparţine vieţii, ci timpului.

DINU: Încetează cu aiureala asta!

ELENA: Crede-mă, l-am omorât!

DINU: Termină, ţi-am spus! Crezi că trăieşti tot felul de lucruri care nu s-au petrecut. Încetează! Ţi se tot pare că trăieşti…

(Agasat, DINU intră înapoi în baie.)

ELENA: S-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat!… Eu l-am omorât cu mâinile mele. (Din dormitor iese DINU, îmbrăcat altfel. ELENA aleargă spre el.) Am omorât un om! E adevărat! Am reuşit să-i iau zilele!

DINU: Vorbeşti prostii! Scuteşte-mă!

ELENA: Nu mă crezi? Vino să ţi-l arăt. L-am ascuns în baie. Ai să-mi dai dreptate. (Deschide uşa băii.) Te rog, convinge-te! (DINU face un pas în interiorul băii, aprinde lumina.) Să văd ce-o să mai zici acum?!

DINU: Nu e nimeni! Tot timpul ai senzaţia că ţi se întâmplă altceva decât trăieşti. Înceteză cu jocul ăsta!

ELENA: Dar eu nu mă joc! Eu cred! Tu, nu? Dacă mă faci să cred, eu…