Am avut răbdarea să recitesc un text scris acum aproape şase ani. Povestea nu datează. Urcăm în timp mereu aceeaşi spirală a inutilei învârteli în cercul politic, constatare pentru cine are luciditatea să privească de mai sus România politică. Redau integral articolul:
ROMÂNIA FEUDELOR TÂRZII
Propunere pentru o lege a cadastrului politic
România este o ţară supusă parcelarizării. Din patru în patru ani se purcede la modificarea hotarelor moşiilor, la bătălia pentru dominaţie. Politicienii proaspăt ieşiţi câştigători din campania electorală se reped să ocupe cât mai multe domenii mănoase şi să-şi numească vătafi noi. Pentru aceştia România este suma feudelor politice care pot fi ocupate. Ce rămâne pe dinafară e o gargară patriotică desuetă. După victoria în alegeri, preţ de trei-patru luni, iese la iveală o specie aparte de indivizi, altfel până atunci cu preocupări şi comportament onorabile. Câţiva ziarişti corozivi, câţiva autodescoperiţi ca reprezentanţi ai societăţii civile, câţiva de aiurea apar ca aghiotanţi fideli pe lângă noii comandanţi politici îmbăţoşaţi de măreţia victoriei şi inconştienţi încă de perspectiva eşecului. Toată această perioadă se umple de gălăgie, de înghesuieli şi păruieli pentru a pune mâna pe pradă. Impostura pare să se instaleze comod şi începe să miroasă a conjuraţia ticăloşilor. Umorile şi scârbăvniciile răbufnesc. Prieten scuipă pe prieten, coleg îmbrânceşte alt coleg, delaţiunea devenind un gest de mare moralitate. Totul e o goană nebună după un mic jaf care pare a se justifica doar prin rotaţia democratică a puterii politice. Şi nimeni nu se sperie de dictatura mediocrităţii ce începe să prindă cheag. Nici haosul nu deranjează prea mult atâta timp cât „scuza” victoriei obţinute funcţionează. Aşa e la schimbare. Apar sentinţe totale şi implacabile. Dacă într-o instituţie s-a prins cândva un hoţ, atunci instituţia este o bandă de hoţi care fură naţiunea. Dacă un individ a avut o bubă pe nas, cu siguranţă respectivului i se va spune Bubosul şi trebuie tratat ca un lepros.
Puţini observă cum mâinile care n-au lăsat încă jos cupa de şampanie încep să tremure nervos. Se instalează disperarea celui care nu înţelege ce are de făcut, nu poate, dar simte privirea a milioane de oameni ce speră că prin votul lor n-au dat-o iarăşi în bară. Atunci apare soluţia de avarie. Amatorismul şi ineficienţa se vor acoperi de gălăgie, cravate roz şi puţin sânge pentru popor. Sângele „vechilor”, pentru că al celor de la putere este mult prea proaspăt şi preţios. Pentru binele public! Astfel corupţia devine o problemă de istorie şi geografie. Întotdeauna e doar în trecut şi e localizată doar la „ceilalţi”.
E parcă un blestem de care România nu poate să scape. Acasă la Mioriţa nu contează construirea de instituţii puternice. De reguli stabile. Ci doar ocuparea cu orice preţ a fotoliilor de şef. Cineva spunea că suntem un neam de cumnaţi. Cu siguranţă că suntem şi unul de şefi. Şefi peste vremuri şi nu vremelnic şi pentru bunul mers al instituţiilor ce trebuie să funcţioneze dincolo de interesul şefilor-cumnaţi.
Privind această hartă zobită a României, mă întreb de ce guvernanţii nu-şi dau o lege a cadastrului politic pentru a ne scuti pe restul de acest spectacol mocirlos. Mă mai întreb cât mai este până la integrare. Pentru mulţi dintre români pare a rămâne singura scăpare. Evadarea dintr-o istorie care întârzie să se primenească. În această ţară mică şi fără pretenţii, Eminescu numea clasa politică „elită prădalnică”. Demonstraţia, în detaliu, a făcut-o mai apoi Caragiale. Ei sunt contemporanii noştri sau noi trăim încă vremurile lor? Sigur e doar că Mioriţa e o oaie clonată de români.
(apărut în Academia Caţavencu, 2 februarie 2005)
Recomanda sau printeaza acest articol