Mar 30

Scena 5

ELENA şi DINU, în aceeaşi ţinută de seară, doar că într-o atitudine lejeră – el fără haină, ea fără pantofi. Au terminat de mult masa, se amuză.

ELENA: Doamne, n-am mai râs atât de o sută de ani! Hai la culcare, că ne-ajunge! A fost o seară pe cinste.

DINU: Dar p-ăsta îl ştii?

ELENA: Care?

DINU: Întrebare la radio Erevan…

ELENA: Zi!

DINU: Putem face sex într-o zi de doliu naţional?

ELENA: Nu-l ştiu. Zi!

DINU: Răspuns: Da, însă doar cu nevasta, ca să fie trist!

ELENA: Foarte tare!… Groaznic!

DINU: Doamnă, dansaţi?

ELENA: Ce-ţi veni?… Hai că nu m-am supărat!

DINU: Insist să-mi acordaţi acest dans.

ELENA: Lasă-mă, domnule, că sunt femeie trecută, la casa ei…

DINU: Atunci, voi căuta o altă frumoasă…

(DINU ia la dans manechinul îmbrăcat cu rochia de scenă. ELENA priveşte admirativ.)

ELENA: Ce cuplu minunat faceţi! Ţi-am spus eu, preferi ficţiunile, surogate, orice, numai nu o femeie vie în braţele tale.

DINU: Eşti invidioasă. Te-am invitat la dans, dar m-ai refuzat. Ce să-ţi fac?!

ELENA: Acum chiar sunt invidioasă. Poate chiar geloasă.

(ELENA îi „desparte” şi, luând locul manechinului, dansează cu DINU.)

DINU: Suntem atât de aproape… Aproape să ne cunoaştem… Aproape să credem din nou că poate exista un sens… Şi mai avem timp, nu s-au împlinit cele 24 de ore. Dacă le vom trăi până la capăt şi nu vom irosi nici o clipă, poate ceva se va împlini.

ELENA: Ai devenit vorbăreţ. Suntem la fel de departe, nu te amăgi.

DINU: Mâine dimineaţă, după ce-mi beau cafeaua, am să te părăsesc. Să nu mă implori să rămân.

ELENA: Dacă asta am să simt, o să-ţi cad în genunchi şi-o să te implor să rămâi.

DINU: Mă amăgeşti mereu. Când joci, când trăieşti?

ELENA: Care-i diferenţa? Fă-mă să cred şi-ţi joc şi Mersul Trenurilor!… Nu mă invidia. În spatele scenei e murdar.

DINU: Cine vede?

ELENA: Vede Dumnezeu. Dovada o ai în braţele tale.

DINU: La plecare aş vrea să nu ne luăm rămas-bun. Am să prind un moment să ies, aşa, pe neaşteptate.

ELENA: Cum ai şi venit.

DINU: Nu, altfel. Am să dispar şi n-ai să bagi de seamă. Vei crede c-a fost o închipuire, ca şi cum ai visat. Vreau să ne despărţim fără să ne despărţim. Adică fără vorbe şi fără gesturi.

ELENA: Nici măcar o îmbrăţişare?

DINU: O îmbrăţişare e mai mult decât un tratat despre dragoste.

ELENA: Doar că asta nu se cumpără.

DINU: Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ce puteam să-mi cumpăr.

(ELENA îi deznoadă cravata, îi descheie nasturii de sus de la cămăşă.)

ELENA: Vezi?!… Ne iubim mai curând pe noi înşine. Pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii cuiva e măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el… Du-te înainte!

DINU: Mai stau.

ELENA: Bagă-te în pat! Eu mai rămân puţin.

DINU: Te aştept… în pat.

ELENA: O să adormi instantaneu, ca de obicei.

DINU: Dacă te visez?

ELENA: Dacă visezi singur rămâne un vis. Doar ce visezi cu altul devine realitate. (DINU se apropie să o sărute. ELENA evită atingerea.) Nu improviza! Nu ieşi din rol!

Mar 29

Scena 4

Întuneric. Se vede doar ecranul televizorului pe care se derulează ultimele secvenţe dintr-un spectacol de operă. Aplauze. Se aprinde lumina. LENA şi DINU, îmbrăcaţi în ţinute elegante, de seară, stau pe scaune în faţa televizorului. Cei doi se ridică şi aplaudă frenetic.

DINU: Bravo! Bravo!

LENA: Magnific! (Îşi şterge o lacrimă din colţul ochilor.) Bis!

DINU: Bravo! (Se ridică şi stinge televizorul.) Nu vor să dea bis. Artiştii mari au toanele lor. Tu trebuie să ştii mai bine… Înţeleg că ţi-a plăcut.

LENA: La nebunie! Îţi mulţumesc pentru seara asta.

DINU: Seara abia a început. Mergem la restaurant să cinăm. (DINU îi oferă braţul, o conduce la masă, îi trage scaunul pentru a se aşeza. Se aude soneria de la intrare. ELENA se sperie.) La ţanc! Nu e ce îţi închipui tu. Ai încredere în mine.

LENA: Ce-ai făcut? Ce-ai pus la cale?…

DINU: Te rog, nu te panica! (Merge în holul de la intrare. Se aud vorbe. Revine aducând câteva pungi de plastic.) Mâncare chinezească! Altceva n-am gasit la ora asta. Sper să-ţi placă.

ELENA: Mereu mi-a plăcut să mănânc în oraş, după spectacol. Îmi faci toate poftele. Ador mâncarea asiatică. (Îl ajută pe DINU să despacheteze. Pune farfurii şi tacâmuri pe masă. Serveşte mâncărurile aduse.) Cel mai mult îmi place să mă joc cu beţigaşele. Am fost două luni în turneu în China şi Japonia. Parcă a fost un vis! Doamne, ce lume! Şi-am am avut un succes!… Ştii ce-şi urează ei pentru sine?… „Dă-mi, Doamne, să am o viaţă interesantă!” Noi ne dorim o viaţă lungă sau bogată şi-atât… Şi râd tot timpul. Se închină unul altuia, îşi zâmbesc şi-şi târâie picioarele în paşi mici. (Se joacă imitând atitudinile despre care vorbeşte. DINU este amuzat şi se prinde în joc.) Domnul zâmbeşte la mine?

DINU: Domnul zâmbeşte la tine. Tu femeie frumos eşti.

ELENA: Domnul stă jos, masa pregătit. Servit la domnul ce doreşte. Poftă mare, mare, mare…

DINU: Aşază-te şi tu. Mulţumesc… Delicios! Dar tu chiar ştii să mănânci cu beţigaşe.

ELENA: Nu ţi-am spus?! Niciodată nu mă crezi… Bun! Bun! Bun!

DINU: Aia cum e?

ELENA: Super! Mie-mi şi place iute!

DINU: Ştiu. Şi mie la fel.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Doar ne cunoaştem de-o viaţă. Cum să nu ştiu?! (Izbucnesc amândoi în râs.) Noroc, frumoasă doamnă!

ELENA: Noroc, distinse domn!

DINU: Unde v-aţi întâlnit?

ELENA: Ai uitat? (Izbucnesc din nou în râs.) Domnul meu, începi să îmbătrâneşti, te lasă memoria. (Schimbă tonul.) Soţul meu mi-a povestit că prima oară m-a văzut, evident, pe scenă. Jucam Ioana D’Arc, la Naţional. În seara aia era un spectacol de gală, cu mulţi invitaţi importanţi: preşedintele, miniştri, oameni de cultură, gazetari, toată floarea. A fost un triumf. Nu aveam cum să uit acel spectacol pentru că în ziua aia mi se întâmplase ceva îngrozitor… Atunci se pare că m-a văzut. Zicea că mi-a trimis la cabină un buchet de flori, dar eu nu-mi amintesc să-l fi primit… Venise la teatru îndemnat de un prieten, care îl convinsese că, pe lângă prilejul de a se afişa alături de crema societăţii, avea să vadă şi o femeie frumoasă. Aşa spunea el.

DINU: Aşa a şi fost.

ELENA: De unde ştii?

DINU: N-avea motiv să mintă. Nu-şi măguleşte decât şefii.

ELENA: Mai am un motiv să-mi aduc aminte de seara aia, de Ioana D’Arc şi de el. La ceva vreme după, în noaptea în care m-am culcat cu el prima oară, a intrat peste mine în baie şi m-a rugat să-l las să mă privească: „s-o văd şi eu pe Ioana D’Arc cum face pipi”.

DINU: Era beat.

ELENA: Nu, nu cred. Am trăit uneori sentimentul că unii spectatori chiar mă credeau Ioana D’Arc, Ofelia sau oricare alt personaj jucat. Cred că era pur şi simplu curios dacă Ioana D’Arc face pipi ca orice altă fată… Ştii, am să-ţi arăt martorul meu din seara spectacolului. (Se ridică de la masă şi ia de sub măsuţa de machiaj un geamantan mic şi ponosit.) Cu geamantanul ăsta am venit eu în seara aia la teatru. De-atunci l-am luat cu mine peste tot… (Mângâie măsuţa, ramele fotografiilor, rochia ce îmbracă manechinul.) Am urcat pe scenă şi a fost un triumf! Acolo s-au întâmplat toate minunile din viaţa mea. (Arată spre masa de machiaj şi manechin.) Doar astea au mai rămas.

DINU: Altarul zeiţei care ai fost?

ELENA: Glorie!… Aplauze!… Ropote de aplauze!

DINU: O preoteasă rămasă fără credincioşi?

ELENA: Ce nebunie! (Arătând spre una dintre fotografiile de pe perete.) Uite, poza asta e din seara aia. A apărut pe prima pagină a ziarelor de a doua zi.

DINU: Şi ce alt obiect drag mai ascunzi acolo? (ELENA pare a se trezi din reverie. Se schimbă la faţă.) Mai ai fetişuri ascunse? Relicve din trecuturi glorioase?

ELENA: Vrei să-l vezi pe cel mai drag?… Micul meu secret?… Vrei?

DINU: Sunt chiar curios.

ELENA: Cu o condiţie: să-mi răspunzi sincer la o întrebare. O întrebare, una singură. Un singur răspuns, sincer. Atât!

DINU: De acord. Mor de curiozitate.

(ELENA scote din sertarul măsuţei de machiaj un obiect mic, pe care-l ţine o vreme ascuns în palme.)

ELENA: Ghiceşte! Ce am eu aici?

DINU: Nu ştiu, arată-mi!

ELENA: Ghiceşte!… N-o să poţi…. E un borcănaş mic şi aparent lipsit de valoare. Ghiceşte ce e înăuntru!

DINU: Habar n-am.

ELENA: Înăuntru… Înăuntru… Este?…

DINU: Nu ştiu.

ELENA: Spermă! De la soţul meu drag! Acum e uscată, solidă. Dar când mi-a dat-o era plină de viaţă. Ştii cum am ajuns eu în posesia acestui preţios borcănaş?… Îţi spun eu! Se scurseseră mai bine de trei ani de când nu se mai culca cu mine şi vreo doi ani de discuţii despre faptul că eu vreau copii, dacă tot mi-am omorât cariera. Domnul soţul meu a venit într-o seară cu acest borcănaş şi mi-a spus că înăuntru e materie de prăsilă, proaspătă şi agilă, şi s-o folosesc la însămânţare artificială. Şi să fiu recunoscătoare că el s-a gândit la ce e mai bine pentru mine, dar s-o bag dracului mai repede la frigider că se strică şi n-o să mai fie bună de nimic, că el s-a sacrificat pentru ca eu să am câteva grame de sămânţă roditoare, care să mă lase cu burta la gură, ca o fecioară de curvă ce eram. Înţelegi tu, domnule, om de afaceri, câştigător de femei la poker?!… Când treci pe lângă orbi, închide şi tu măcar un ochi!

DINU: Care era întrebarea la care trebuie să răspund?

ELENA: E adevărat că amanta ta e o scorneală, o ficţiune care trăieşte doar în mintea ta?

Mar 26

 

Valentin Nicolau

 APLAUZE PENTRU LENA

piesă într-un act

 

 Personaje:

ELENA

DINU

   

Acţiunea se petrece într-o vilă elegantă,

proprietatea celui care a câştigat.

Scena 1

Apare ELENA, grăbită să deschidă uşa de la intrare. În prag, DINU o salută respectuos, scoţându-şi pălăria. Poartă barbă şi părul cu cărere pe mijloc.

DINU: Sărut-mâna, doamnă!

ELENA: Bună ziua. Soţul meu nu este acasă. Vine mai târziu.

DINU: Doamnă, pe dumneavoastră vă caut. Mă numesc Dinu…

ELENA: Vă ştiu de la televizor. Şi din poveştile soţului meu, evident, doar sunteţi amici. Sunteţi om de afaceri. Domnul Dinu.

DINU: Mă cunosc destul de bine, doamnă. Am venit pentru că…

ELENA: Dar, v-am spus, soţul meu nu s-a întors încă, e prea devreme.

DINU: Ştiu. Însă nu pe el îl caut. Cu dumneavoastră…

ELENA: A păţit ceva?!

DINU: Nicidecum. Ne-am despărţit acum douăzeci de minute, era în formă. Am de discutat cu dumneavoastră o problemă… delicată. Putem intra?

ELENA: Sigur, scuzaţi-mă, m-am speriat o clipă. (Venindu-şi în fire rămâne totuşi în cadrul uşii, blocând accesul în casă.) Spuneţi-mi aici, ca să nu mai pierdem timpul.

DINU: Cred că totuşi e mai bine să intrăm. Subiectul e special, delicat şi… Credeţi-mă. Altfel, n-aş insista.

(Deloc convinsă, ELENA se mută din cadrul uşii, făcându-i loc lui DINU să pătrundă în hol. Închide uşa în urma ei şi trece pe lângă el, spre sufragerie. Sufrageria, mobilată cu lucruri scumpe, este dominată de un tablou mare, ce-l înfăţişează pe soţul ELENEI vorbind la tribuna Parlamentului. Pe un alt perete sunt multe fotografii de-ale ELENEI, iar în colţul camerei, pe un manechin, o rochie fastuasă – costum dintr-un spectacol de teatru. Sub fotografii este o măsuţă de machiaj care completează zona dedicată amintirilor din teatru. ELENA se aşază pe un fotoliu şi îl invită şi pe DINU să facă la fel. DINU, rămas în picioare, priveşte tabloul.)

ELENA: Vă rog, aşezaţi-vă.

(DINU se uită la tabloul de pe perete. ELENA sună clopoţelul, chemând servitoarea.)

DINU: Soţul dumneavoastră e un orator excelent.

ELENA : Am uitat că i-am dat liber! (Se ridică din fotoliu.) Scuzaţi-mă, doriţi ceva, o cafea, apă…?

DINU: După.

ELENA: Nu prea înţeleg. Tot aşa cum nu înţeleg ce poate fi atât de delicat încât să trebuiască…

DINU: Doamnă, am să fiu direct.

ELENA : Vă ascult.

DINU: Am marea plăcere să vă anunţ că sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Ce?!

DINU: Pentru 24 de ore, dumneavoastră, împreună cu toate bunurile soţului, sunteţi proprietatea mea.

ELENA: Eu… bunuri… proprietate?!

DINU: A mea. V-am câştigat la poker sau mai bine zis soţul dumneavoastră v-a pierdut. Nu mai avea bani şi a vrut musai să pluseze o sumă uriaşă. Atunci mi-a semnat o chitanţă. Un act cu martori…

ELENA: Poftim?! Eu, pe o chitanţă?!

DINU: Şi casa. Şi mobilele, maşinile, bijuteriile… Tot!

ELENA: Ieşiţi afară! Nu v-ar fi ruşine! Ieşiţi până nu-l chem pe soţul meu. O să…

DINU: O să confirme. Sunaţi-l, vă rog.

ELENA: Chem Poliţia!

DINU: M-am gândit că e posibil să aveţi o reacţie emoţională. Am prevăzut în actul notarial pe care l-am încheiat cu soţul dumneavoastră înainte să vin aici, că, în cazul în care veţi refuza, averea care altfel mi-ar fi aparţinut, alături de dumneavoastră, numai o zi, va deveni proprietatea mea pe veci. În plus, mi-e teamă că presa va afla de năzbâtia soţului dumneavoastră şi… cariera lui de politician se va sfârşi brusc şi lamentabil. S-a mai scris în ziare despre pasiunea lui pentru jocuri de noroc şi femei tinere, dar până acum a scăpat ieftin.

ELENA: Ce om de nimic sunteţi!

DINU: Aşa cum mă vedeţi, sunt proprietarul dumneavoastră p 24 de ore, distinsă doamnă.

ELENA: E o glumă… Vă bateţi joc!

DINU: Mă bucur să vă cunosc şi nu-mi pare rău că v-am preţuit la o sumă exorbitantă. Meritaţi.

(Ieşind din năuceală, ELENA se ridică, ia telefonul mobil şi formează un număr.)

ELENA: Javră!… La dumneavoastră mă refer, că ăstălalt nu răspunde.

DINU: O să răspundă, are în contract obligaţia să vă lămurească, să…

ELENA: Mitocanule!

DINU: Să vă convingă.

(ELENA continuă să apeleze numărul de telefon.)

ELENA: Minţi!

DINU: Sunt om serios. O să vedeţi, o să mă cunoaşteţi şi-o să vă convingeţi că sunt o persoană onorabilă.

ELENA: Alo? E adevărat ce mi-a spus escrocul ăsta?… Mă liniştesc, numai spune-mi că e doar o glumă proastă, o poantă de-a voastră, făcută la beţie… Ce?! Tu eşti în toate minţile?!…

(În acest timp DINU se plimbă prin cameră examinând obiectele, calitatea lor, ca şi cum ar vrea să le stabilească preţul, dacă tot sunt ale lui. Dă drumul la televizor şi se aşază în fotoliu.)

DINU: Foarte comod! Câtă tihnă!

(ELENA termină de vorbit la telefon.  E devastată. Rămasă cu privirea în gol, pare să calculeaze cum să procedeze.)

ELENA: Cred că am cedat nervos. 

DINU: Mă bucur că aţi înţeles situaţia. Aţi evaluat toate posibilităţile?… N-aveţi alternativă, e corect calculul dumneavoastră, vă confirm. Unei femei care nu a mai avut serviciu de unsprezece ani şi care s-a obişnit cu luxul i-ar veni greu. Nu v-aş vedea în Gara de Nord cu o boceluţă, luînd trenul aiurea…

ELENA: Încetaţi!… vă rog.

DINU: Am să vă spun un secret, poate vă va fi mai uşor. Prietenul meu, soţul dumneavoastră, era dispus să-mi dea totul şi pentru o săptămână, doar să-i semnez chitanţa şi să poată continua jocul. Eu am insistat pentru o zi, ştiţi, mă plictisesc repede. Iar căsnicia nu e o experienţă nouă pentru mine.

ELENA: Sunteţi însurat, din câte ştiu.

DINU: A treia oară. Dar sunt fidel. Pe parcursul celor trei căsnicii am avut aceeaşi amantă.

ELENA: De prost-gust!

DINU: Poftim?

ELENA: De ce faceţi asta? Vreţi să-l umiliţi? De ce doriţi să vă bateţi joc de mine, de noi?

DINU: Soţul dumneavoastră nu cred că este atât de afectat pe cât credeţi.

ELENA: V-a făcut vreun rău, e o răzbunare?

DINU: Doamnă, eu sunt om de afaceri, nu am asemenea abordări… Dacă lucrurile s-au lămurit, aş vrea să ne fixăm ceasurile şi să dăm drumul celor douăzeci şi patru de ore de armonie şi fericire. De acord?… Ne tutuim?… Cum vă spune prietenul meu în intimitate?… Lena, aşa-i? L-am întrebat, anticipând că ăsta va fi ultimul obstacol. Deci, Lena, dragă, acum chiar că aş bea o cafea.

ELENA: Nu vreţi să o scurtăm? Haideţi în dormitor şi terminăm odată tot circul!

DINU: Lena, spune-mi „tu” şi fă-mi toate poftele.

ELENA: Du-te dracului!

DINU: Ai văzut că poţi?

ELENA: Cândva, într-o cameră de spital, o fată care venise, ca şi mine, pentru chiuretaj mi-a povestit că rămăsese gravidă în urma unui viol. Povestea nişte grozăvii cu o seninătate care mă înspăimânta mai tare. Când a fost să ne despărţim, în loc de „la revedere mi-a spus”: „Ştii cum se poate scăpa de un viol?… Te laşi violată!”. A trebuit să trecă mulţi ani ca să ajung să-i dau dreptate.

DINU: Exact! Minunat! Sunt convins că o să ne înţelegem de minune.

ELENA: Vă rog eu frumos, hai să terminăm cât mai repede!

DINU: Sunt eu, Dinu, spune-mi pe nume!

ELENA: Te rog, nu mă mai chinui. Hai să facem ce vrei şi să încheiem. Simt că înebunesc!

(ELENA, într-o evidentă stare de încordare, începe să se dezbrace mecanic.)

DINU (privind-o admirativ): Şi el zicea că eşti frigidă, că te-ai veştejit, dar de unde… Fii drăguţă, aş prefera să-mi faci o omletă, aşa cum îi place lui. Cu costiţă prăjită… Unde-i baia? (Deschide o uşă.) Uite c-am nimerit, parc-aş fi la mine acasă. Sunt la mine acasă! (Se întoarce privind încă o dată portretul din sufragerie, apoi intră în baie.) Dă-mi, te rog, chiloţi şi ciorapi curaţi. Şi restul de haine, evident. Lejer, de casă… Tihnit.

 

Scena 2

DINU are înfăţişarea uşor schimbată: barba rasă, doar cu mustaţă, părul dat pe spate – după chipul din tabloul care domină sufrageria. Stă la masă îmbrăcat într-un halat de casă elegant şi mănâncă.

DINU: Deliciosă omletă! Nevastă-mea n-o face aşa de bună.

ELENA: Nici primele două?

DINU: Nici un dubiu, peste! Nici cum…

ELENA: Amanta?

DINU: Exact. Peste ea.

ELENA: Atunci, m-am liniştit. Aşa m-a făcut pe mine mama, să n-am concurenţă la omlete!

DINU: Cu costiţă prăjită! Draga mea, nu mi-ai spus cum îmi stă. (Îşi priveşte halatul apoi ridică ochii spre tablou.) M-am gândit că o să-ţi fie mai uşor dacă semăn cu el, cât de cât. Aducem, ce zici?

(ELENA e preocupată să citească un SMS. Aruncă telefonul pe masă.)

ELENA: Jigodie! Stai liniştit, la el mă refeream. Mi-a dat un mesaj: „Iartă-mă!”.

DINU: Ştiu, eu l-am rugat. M-am gândit că o să-ţi facă plăcere, dacă va fi delicat.

ELENA: Delicat?! Şi asta a fost o clauză în contractul notarial?

DINU: Crede-mă, nu. Sărut-mâna pentru masă! Găteşti excelent!

ELENA: Doar când nu e plecată femeia de serviciu.

DINU: Ştiu, e ziua ei liberă, de-asta am şi ales momentul.

ELENA: Şi ce mai ştii tu, ce-ai mai planificat tu? Ce-ai mai anticipat tu?

DINU: Sâmbătă, după un mic dejun târziu, un prânz mai degrabă, ar merge o cafeluţă, cum îţi spuneam mai adineauri… Am uitat! (Se ridică grăbit şi intră în baie, de unde iese imediat cu hainele şi pantofii pe care îi purtase la venire. Rămâne dezorientat, cautând cu privirea în jur. Se duce în holul de la intrare şi le aşază cu grijă pe un scăunel.)

ELENA: Ai zis ceva… Că sunt frigidă.

DINU: Eu doar am infirmat ce spunea…

ELENA: Că sunt trecută… Ţi-a spus el aşa ceva?

DINU: Discuţii banale, de la masa de joc.

ELENA: De faţă cu toată lumea?!

DINU: Pokerul se joacă în patru. Asta-i formula ce-a mai uzuală şi mai plăcută. Dar se poate şi în doi.

ELENA: Ce ticălos! Dar şi tu… şi mai şi! La un ticălos, un ticălos şi jumătate!

DINU: Dacă asta te răcoreşte şi-ţi face bine, nu mă supăr. Cafeaua?

ELENA: Şi ce mai povestea la masa de joc?

DINU: Nimicuri. Aiurelile de zi cu zi… Sunt convins că şi cafeau o faci mai bună decât…

ELENA: Amanta.

DINU: Ce-o tot pomeneşti? Eşti geloasă?

ELENA: Mă faci să râd! La câte scriu revistele de scandal despre soţul meu, ar fi trebuit să o iau razna de mult… Cum e amanta ta? Va fi cea de-a patra?

DINU: N-am s-o iau niciodată de nevastă pentru că aşa sunt sigur că nu voi divorţa de ea.

ELENA: Te poate părăsi ea.

DINU: Ciorbă ştii să faci?

ELENA: Nici despre nevestele tale nu vrei să vorbeşti? Trei! Alţi bărbaţi sunt la locul lor.

DINU: Mult mai mulţi bărbaţi şi-ar părăsi nevestele, dacă ar şti să-şi facă singuri bagajul. Eu am avut avantajul că am călătorit de tânăr.

ELENA: De ce ai făcut asta?!

DINU: Jucam.

ELENA: Să creditezi pe cineva în schimbul soţiei e  meschin. E odios!

DINU: Sunt om de afaceri, doamnă. Nu pot rata oportunităţile care mi se ivesc. Altfel, şansele nefructificate se răzbună. Nu iroseşti decât ce ai.

ELENA: A cui a fost ideea?

DINU: Nu mai ţin minte.

ELENA: A ta!

DINU: Nu cred, dar mi-a plăcut la nebunie.

ELENA: Ce poate să-ţi placă să trăieşti în casa altcuiva, cu femeia lui…

DINU: Lena, dragă, e ca un fel de turism. Călătoresc pentru o zi în viaţa unui om, la modul cel mai concret… aproape chiar el. Apropo, unde ţineţi albumele de fotografii?

ELENA: Dezgustător!

DINU: Mereu vrem să fim alţii, dar niciodată nu reuşim să ieşim din propria noastră persoană şi să intrăm în pielea altcuiva. Aproape niciodată… Îmi arăţi şi mie fotografiile, să mă obişnuiesc cu trecutul?

(DINU se plimbă prin cameră ridicând şi examinând obiectele, mângâindu-le, reaşezându-le în poziţii care i se par mai potrivite.)

ELENA: Parcă eşti un câine care-şi marchează teritoriul, teritoriu care nu-i al lui.

DINU: Douăzeci şi patru de ore, al meu e! Eşti în afara timpului, dacă vei continua să crezi asta.

ELENA: Ce-am ajuns?! Un jeton de schimb în mâna soţului meu!

DINU: Nu, scumpă doamnă Lena: o miză între doi bărbaţi… La masa de joc. Să nu-ţi închipui c-ai fi fost mai mult. Mai bine mi-ai povesti despre tine.

ELENA: Vrei să ştii la ce vârstă am făcut pojar?

DINU: De ce nu?

ELENA: Când, cum şi cine m-a dezvirginat?

DINU: De ce te-ai măritat?

ELENA: Mama nu mă lăsa la mare cu iubitul meu. „La hotel stau doar bărbaţii cu nevestele sau cu târfele lor.”

DINU: Minţi!

ELENA: Contează?

DINU: Povesteşte-mi despre tine. N-am decât douăzeci şi patru de ore ca să recuperez o întreagă viaţă, pe care, în final, trebuie să simt că am trăi-o lângă tine.

ELENA: Închipuieşte-ţi ce va fi de aici în colo.

DINU: Nu-mi pot imagina decât trecutul. Arată-mi o fotografie şi reconstitui momentul, povesteşte-mi o întâmplare şi…

ELENA: Baţi câmpii! Nu aflii nimic din câteva poze şi nişte istorioare.

DINU: Corect! Omul este ceea ce ascunde, nu ce lasă să se vadă. Am crezut că-ţi face plăcere să vorbim despre trecutul tău.

ELENA: Care trecut?!

DINU: Ai fost o mare vedetă. Ai strălucit, lumea te adora.

ELENA: Şi?… Întreab-o pe ea! (Arată către manechinul din colţul camerei.) Poate-şi aduce ea aminte. A supravieţuit miraculos.

DINU: Mai bine să revenim la ritmul normal al unei după-amieze.

ELENA: Gata, nu vrei să te mai implici în viaţa mea? Nu te mai interesează trecutul meu? Nu mai vrei în pielea altuia?

DINU: Ce face „altul” de obicei sâmbăta după prânz?

ELENA: Dacă e acasă…

DINU: Moţăie cu o carte în mână, în fotoliul… (Caută cu privirea prin cameră.) Ăsta trebuie să fie! Corect?… (ELENA cotroboie într-un dulap, în timp ce DINU ia câteva reviste şi se aşază comod în fotoliu.) Spun unii despre mine că mai întâi am învăţat să joc cărţi şi pe urmă să citesc. Nişte debitori invidioşi… Lena, dragă, dacă aţipesc, te rog să nu mă trezeşti. Trebuie să fie tare dulce să dormi aşa, aici, cu tine, cu amintirile…

(ELENA aduce un vraf de albume cu fotografii şi i le trânteşte în braţe.)

ELENA: Nu, scumpule, nu facem nani, ne aducem aminte totul, până la ultima lacrimă!

 

Scena 3

În jurul fotoliului în care a stat DINU sunt împrăştiate albumele de fotografii, ca şi cum ar fi fost răsfoite pe îndelete.

DINU: Căsătoreşte-te în grabă ca să regreţi pe îndelete. Eterna poveste.

ELENA: Asta e tot ce a-i înţeles tu?

DINU: Temniţa cea mai de temut e cea în care te simţi bine.

ELENA: Atât?!

DINU: Femeile sunt un bun comun. Nu-s de ţinut la vedere căci stârnesc pofta de a fi cumpărate.

ELENA: Te-apropii.

DINU: Nu poţi demasca o mască.

ELENA: Serios?!

DINU: Cele mai multe casnicii încep cu paradisul, se transformă în purgatoriu şi sfârşesc în infern.

ELENA: Evident!

DINU: De ce ar trebui să înţeleg ceva? De ce ar trebui să-mi pese?

ELENA: Pentru că i te-ai substituit lui. Cu bună ştiinţă.

DINU: Lui îi pasă?

ELENA: La început mă ducea peste tot, mă prezenta tuturor, eram în prim-planul vieţii lui. Încă nu-mi dădeam seama că pentru el eram doar un trofeu. Mă expunea lumii ca pe o captură unică, aflată doar în posesia lui. Dintr-o artistă iubită de toţi, dăruită tuturor, ajunsesem proprietatea lui exclusivă.

DINU: Nu-ţi displăcea.

ELENA: La început m-a zăpăcit vârtejul de baluri, serate, recepţii, gale şi alte sindrofii cu bărbaţi de stat, capete încoronate, miniştri şi diplomaţi. Părea un spectacol mai mare decât cel de pe scenă. Aveam senzaţia că puterea lor, a celor care deţin puterea, era mai mare decât puterea mea de actriţă, oricât de mult aş fi captivat publicul din sala de teatru seară de seară. Era şi ceva afrodisiac în toate acele fastuase serate, iar el era, trebuie să recunosc, era şarmant. Avea magnetism şi strălucea.

DINU: Reflecta doar lumina pe care o iradiai. Tu străluceai, tu erai înebunitor de frumoasă. Nu „frumoasă” e cuvântul nimerit… erai fabuloasă.

ELENA: De unde ştii?

DINU: Ştiu… Îmi închipui… Presupun doar. Zi mai departe.

ELENA: Lumea mă avea încă vie în memorie, mai ieri mă văzuseră pe scenă, la televizor. La spectacolele mele nu se găseau bilete cu săptâmâni înainte. De aceea continuam realmente să fiu în centrul atenţiei şi asta era un surogat acceptabil pentru nevoia mea de aplauze. Admiraţiile şi exclamaţiile lor ţineau loc, aşa simţeam atunci, ţineau loc ropotelor de aplauze în care mă scăldam la fiecare sfârşit de spectacol. Atunci n-am înţeles de ce mi-era rău când mă ducea la teatru. Doar acolo, într-o sală de teatru, simţeam o durere, un gol în stomac, o spaimă inexplicabilă mă cuprindea… Ce ciudat sună „mă ducea”! Dar chiar asta era, mă purta în tot felul de locuri publice, mă etala, mă expunea…

DINU: Ca actriţă, nu era ceva nou.

ELENA: Nu mai eram actriţă! În sălile de teatru sufeream pentru că locul meu nu era într-o lojă, ci pe scenă. De acolo ştiam eu să vrăjesc, oamenii nu doar să stârnesc poftele bărbaţilor şi invidiile femeilor din sală, înainte de începutul spectacolului, când toţi snobii caută cu privirea vedetele din loje. La sfârşitul reprezentaţiei toată lumea e captivă scenei, iar acolo eu nu mai eram să-mi culeg aplauzele.

DINU: Vorbeşti de aplauze de parcă totul se face doar ca să ajungi să ai parte de ele.

ELENA: Dragostea fără semne concrete e neîmpărtăşită. Aplauzele sunt declaraţiile lor de dragoste, singurele pe care relaţia asta actor-spectator le poate presupune… Ştii, substitutul meu de soţ, ce n-ai priceput tu niciodată? Femeile sunt făcute pentru a fi iubite, nu pentru a fi înţelese.

DINU: La fel şi actriţele.

ELENA: Te maturizezi, până la urmă… Cu timpul, a început să mă scoată din ce în ce mai rar. Îmi pierdeam încet şi sigur valoarea. Lumea nu mai reacţiona la vederea mea, nu mai eram nici subiect de ştiri la orele de maximă audienţă. Pălise imaginea cuplului irezistibil: politicianul teribil şi fermecătoarea sa soţie, fostă mare vedetă, actriţă de teatru şi cinema… Eu eram o „fostă”, el era în continuare teribil şi plin de viaţă… În ultimul timp mă mai ia doar când îl obligă protocolul să fie însoţit de nevasta legitimă. Dar cum şi protocoalele au ajuns astăzi mai neprotocolare, chestia cu „legitima” a devenit desuetă… Tu ieşi cu nevasta sau cu amanta?

DINU: Cu câinele, dar numai duminică seara. Mă plimb aiurea pe străzi şi-mi fac planurile pentru săptămâna următoare.

ELENA: Crezi că mă intereseză?! Te-am întrebat aşa, ca să nu te simţi obligat să mă compătimeşti.

DINU: Oricum nu o făceam, te compătimeşti singură destul. Mi-ai livrat o poveste despre băiatul rău, învingătorul, care a închis în colivie pasărea măiastră, unica, minunata…

ELENA: Învingătorii sunt victime inconştiente.

DINU: Aşa, da! Ne apropiem de adevăr.

ELENA: Adevărul cui? Al lui, al meu, al Lui Dumnezeu?! Uneori suntem la fel de diferiţi de noi înşine precum suntem diferiţi de ceilalţi… Tu poţi crede că soţul meu m-a vândut ca pe o sclavă, ca pe o târfă?! Nu, ca pe un obiect!

DINU: Corect! La început cumperi ca mai târziu să vinzi, în pierdere sau în câştig. Depinde cât de ieftin ai luat. Domnul soţul tău, din punctul ăsta de vedere, e norocos. Şi e un tip dintr-o bucată, ceilalţi disimulează.

ELENA: Nu ştiam ce-mi place la tine: eşti un libidinos sincer, ceea ce te face simpatic!

DINU: Ce replică! Se vede că eşti o fostă mare actriţă. (Aplaudă.) Foarte bine!

ELENA: Mai degrabă mi-ai adulmeca mirosul în cearşafurile în care am dormit, lenjeria intimă abandonată neglijent la baie decât să ai curajul să încerci să te culci cu mine.

DINU: Magnific! (Aplaudă.) Mi-a mers la suflet.

ELENA: Sufletul tău a început să facă burtă.

DINU: Lena, scumpa mea, eşti adorabilă! Uluitoare! Hai să ne aducem aminte de vremurile bune! Te rog, mergi şi te îmbracă într-o rochie de seară. Să fii răpitoare, ca odinioară. În seara asta ieşim la Operă!

 

Scena 4

 

Întuneric. Se vede doar ecranul televizorului pe care se derulează ultimele secvenţe dintr-un spectacol de operă. Aplauze. Se aprinde lumina. LENA şi DINU, îmbrăcaţi în ţinute elegante, de seară, stau pe scaune în faţa televizorului. Cei doi se ridică şi aplaudă frenetic.

 

DINU: Bravo! Bravo!

 

LENA: Magnific! (Îşi şterge o lacrimă din colţul ochilor.) Bis!

 

DINU: Bravo! (Se ridică şi stinge televizorul.) Nu vor să dea bis. Artiştii mari au toanele lor. Tu trebuie să ştii mai bine… Înţeleg că ţi-a plăcut.

 

LENA: La nebunie! Îţi mulţumesc pentru seara asta.

 

DINU: Seara abia a început. Mergem la restaurant să cinăm. (DINU îi oferă braţul, o conduce la masă, îi trage scaunul pentru a se aşeza. Se aude soneria de la intrare. ELENA se sperie.) La ţanc! Nu e ce îţi închipui tu. Ai încredere în mine.

 

LENA: Ce-ai făcut? Ce-ai pus la cale?…

 

DINU: Te rog, nu te panica! (Merge în holul de la intrare. Se aud vorbe. Revine aducând câteva pungi de plastic.) Mâncare chinezească! Altceva n-am gasit la ora asta. Sper să-ţi placă.

 

ELENA: Mereu mi-a plăcut să mănânc în oraş, după spectacol. Îmi faci toate poftele. Ador mâncarea asiatică. (Îl ajută pe DINU să despacheteze. Pune farfurii şi tacâmuri pe masă. Serveşte mâncărurile aduse.) Cel mai mult îmi place să mă joc cu beţigaşele. Am fost două luni în turneu în China şi Japonia. Parcă a fost un vis! Doamne, ce lume! Şi-am am avut un succes!… Ştii ce-şi urează ei pentru sine?… „Dă-mi, Doamne, să am o viaţă interesantă!” Noi ne dorim o viaţă lungă sau bogată şi-atât… Şi râd tot timpul. Se închină unul altuia, îşi zâmbesc şi-şi târâie picioarele în paşi mici. (Se joacă imitând atitudinile despre care vorbeşte. DINU este amuzat şi se prinde în joc.) Domnul zâmbeşte la mine?

 

DINU: Domnul zâmbeşte la tine. Tu femeie frumos eşti.

 

ELENA: Domnul stă jos, masa pregătit. Servit la domnul ce doreşte. Poftă mare, mare, mare…

 

DINU: Aşază-te şi tu. Mulţumesc… Delicios! Dar tu chiar ştii să mănânci cu beţigaşe.

 

ELENA: Nu ţi-am spus?! Niciodată nu mă crezi… Bun! Bun! Bun!

 

DINU: Aia cum e?

 

ELENA: Super! Mie-mi şi place iute!

 

DINU: Ştiu. Şi mie la fel.

 

ELENA: De unde ştii?

 

DINU: Doar ne cunoaştem de-o viaţă. Cum să nu ştiu?! (Izbucnesc amândoi în râs.) Noroc, frumoasă doamnă!

 

ELENA: Noroc, distinse domn!

 

DINU: Unde v-aţi întâlnit?

 

ELENA: Ai uitat? (Izbucnesc din nou în râs.) Domnul meu, începi să îmbătrâneşti, te lasă memoria. (Schimbă tonul.) Soţul meu mi-a povestit că prima oară m-a văzut, evident, pe scenă. Jucam Ioana D’Arc, la Naţional. În seara aia era un spectacol de gală, cu mulţi invitaţi importanţi: preşedintele, miniştri, oameni de cultură, gazetari, toată floarea. A fost un triumf. Nu aveam cum să uit acel spectacol pentru că în ziua aia mi se întâmplase ceva îngrozitor… Atunci se pare că m-a văzut. Zicea că mi-a trimis la cabină un buchet de flori, dar eu nu-mi amintesc să-l fi primit… Venise la teatru îndemnat de un prieten, care îl convinsese că, pe lângă prilejul de a se afişa alături de crema societăţii, avea să vadă şi o femeie frumoasă. Aşa spunea el.

 

DINU: Aşa a şi fost.

 

ELENA: De unde ştii?

 

DINU: N-avea motiv să mintă. Nu-şi măguleşte decât şefii.

 

ELENA: Mai am un motiv să-mi aduc aminte de seara aia, de Ioana D’Arc şi de el. La ceva vreme după, în noaptea în care m-am culcat cu el prima oară, a intrat peste mine în baie şi m-a rugat să-l las să mă privească: „s-o văd şi eu pe Ioana D’Arc cum face pipi”.

 

DINU: Era beat.

 

ELENA: Nu, nu cred. Am trăit uneori sentimentul că unii spectatori chiar mă credeau Ioana D’Arc, Ofelia sau oricare alt personaj jucat. Cred că era pur şi simplu curios dacă Ioana D’Arc face pipi ca orice altă fată… Ştii, am să-ţi arăt martorul meu din seara spectacolului. (Se ridică de la masă şi ia de sub măsuţa de machiaj un geamantan mic şi ponosit.) Cu geamantanul ăsta am venit eu în seara aia la teatru. De-atunci l-am luat cu mine peste tot… (Mângâie măsuţa, ramele fotografiilor, rochia ce îmbracă manechinul.) Am urcat pe scenă şi a fost un triumf! Acolo s-au întâmplat toate minunile din viaţa mea. (Arată spre masa de machiaj şi manechin.) Doar astea au mai rămas.

 

DINU: Altarul zeiţei care ai fost?

 

ELENA: Glorie!… Aplauze!… Ropote de aplauze!

 

DINU: O preoteasă rămasă fără credincioşi?

 

ELENA: Ce nebunie! (Arătând spre una dintre fotografiile de pe perete.) Uite, poza asta e din seara aia. A apărut pe prima pagină a ziarelor de a doua zi.

 

DINU: Şi ce alt obiect drag mai ascunzi acolo? (ELENA pare a se trezi din reverie. Se schimbă la faţă.) Mai ai fetişuri ascunse? Relicve din trecuturi glorioase?

 

ELENA: Vrei să-l vezi pe cel mai drag?… Micul meu secret?… Vrei?

 

DINU: Sunt chiar curios.

 

ELENA: Cu o condiţie: să-mi răspunzi sincer la o întrebare. O întrebare, una singură. Un singur răspuns, sincer. Atât!

 

DINU: De acord. Mor de curiozitate.

 

(ELENA scote din sertarul măsuţei de machiaj un obiect mic, pe care-l ţine o vreme ascuns în palme.)

 

ELENA: Ghiceşte! Ce am eu aici?

 

DINU: Nu ştiu, arată-mi!

 

ELENA: Ghiceşte!… N-o să poţi…. E un borcănaş mic şi aparent lipsit de valoare. Ghiceşte ce e înăuntru!

 

DINU: Habar n-am.

 

ELENA: Înăuntru… Înăuntru… Este?…

 

DINU: Nu ştiu.

 

ELENA: Spermă! De la soţul meu drag! Acum e uscată, solidă. Dar când mi-a dat-o era plină de viaţă. Ştii cum am ajuns eu în posesia acestui preţios borcănaş?… Îţi spun eu! Se scurseseră mai bine de trei ani de când nu se mai culca cu mine şi vreo doi ani de discuţii despre faptul că eu vreau copii, dacă tot mi-am omorât cariera. Domnul soţul meu a venit într-o seară cu acest borcănaş şi mi-a spus că înăuntru e materie de prăsilă, proaspătă şi agilă, şi s-o folosesc la însămânţare artificială. Şi să fiu recunoscătoare că el s-a gândit la ce e mai bine pentru mine, dar s-o bag dracului mai repede la frigider că se strică şi n-o să mai fie bună de nimic, că el s-a sacrificat pentru ca eu să am câteva grame de sămânţă roditoare, care să mă lase cu burta la gură, ca o fecioară de curvă ce eram. Înţelegi tu, domnule, om de afaceri, câştigător de femei la poker?!… Când treci pe lângă orbi, închide şi tu măcar un ochi!

 

DINU: Care era întrebarea la care trebuie să răspund?

 

ELENA: E adevărat că amanta ta e o scorneală, o ficţiune care trăieşte doar în mintea ta?

 

 

 

Scena 5

 

ELENA şi DINU, în aceeaşi ţinută de seară, doar că într-o atitudine lejeră – el fără haină, ea fără pantofi. Au terminat de mult masa, se amuză.

 

ELENA: Doamne, n-am mai râs atât de o sută de ani! Hai la culcare, că ne-ajunge! A fost o seară pe cinste.

 

DINU: Dar p-ăsta îl ştii?

 

ELENA: Care?

 

DINU: Întrebare la radio Erevan…

 

ELENA: Zi!

 

DINU: Putem face sex într-o zi de doliu naţional?

 

ELENA: Nu-l ştiu. Zi!

 

DINU: Răspuns: Da, însă doar cu nevasta, ca să fie trist!

 

ELENA: Foarte tare!… Groaznic!

 

DINU: Doamnă, dansaţi?

 

ELENA: Ce-ţi veni?… Hai că nu m-am supărat!

 

DINU: Insist să-mi acordaţi acest dans.

 

ELENA: Lasă-mă, domnule, că sunt femeie trecută, la casa ei…

 

DINU: Atunci, voi căuta o altă frumoasă…

 

(DINU ia la dans manechinul îmbrăcat cu rochia de scenă. ELENA priveşte admirativ.)

 

ELENA: Ce cuplu minunat faceţi! Ţi-am spus eu, preferi ficţiunile, surogate, orice, numai nu o femeie vie în braţele tale.

 

DINU: Eşti invidioasă. Te-am invitat la dans, dar m-ai refuzat. Ce să-ţi fac?!

 

ELENA: Acum chiar sunt invidioasă. Poate chiar geloasă.

 

(ELENA îi „desparte” şi, luând locul manechinului, dansează cu DINU.)

 

DINU: Suntem atât de aproape… Aproape să ne cunoaştem… Aproape să credem din nou că poate exista un sens… Şi mai avem timp, nu s-au împlinit cele 24 de ore. Dacă le vom trăi până la capăt şi nu vom irosi nici o clipă, poate ceva se va împlini.

 

ELENA: Ai devenit vorbăreţ. Suntem la fel de departe, nu te amăgi.

 

DINU: Mâine dimineaţă, după ce-mi beau cafeaua, am să te părăsesc. Să nu mă implori să rămân.

 

ELENA: Dacă asta am să simt, o să-ţi cad în genunchi şi-o să te implor să rămâi.

 

DINU: Mă amăgeşti mereu. Când joci, când trăieşti?

 

ELENA: Care-i diferenţa? Fă-mă să cred şi-ţi joc şi Mersul Trenurilor!… Nu mă invidia. În spatele scenei e murdar.

 

DINU: Cine vede?

 

ELENA: Vede Dumnezeu. Dovada o ai în braţele tale.

 

DINU: La plecare aş vrea să nu ne luăm rămas-bun. Am să prind un moment să ies, aşa, pe neaşteptate.

 

ELENA: Cum ai şi venit.

 

DINU: Nu, altfel. Am să dispar şi n-ai să bagi de seamă. Vei crede c-a fost o închipuire, ca şi cum ai visat. Vreau să ne despărţim fără să ne despărţim. Adică fără vorbe şi fără gesturi.

 

ELENA: Nici măcar o îmbrăţişare?

 

DINU: O îmbrăţişare e mai mult decât un tratat despre dragoste.

 

ELENA: Doar că asta nu se cumpără.

 

DINU: Nu mi-am dorit niciodată altceva decât ce puteam să-mi cumpăr.

 

(ELENA îi deznoadă cravata, îi descheie nasturii de sus de la cămăşă.)

 

ELENA: Vezi?!… Ne iubim mai curând pe noi înşine. Pe ceilalţi îi consumăm. Măsura iubirii cuiva e măsura sacrificiului pe care eşti în stare să-l faci pentru el… Du-te înainte!

 

DINU: Mai stau.

 

ELENA: Bagă-te în pat! Eu mai rămân puţin.

 

DINU: Te aştept… în pat.

 

ELENA: O să adormi instantaneu, ca de obicei.

 

DINU: Dacă te visez?

 

ELENA: Dacă visezi singur rămâne un vis. Doar ce visezi cu altul devine realitate. (DINU se apropie să o sărute. ELENA evită atingerea.) Nu improviza! Nu ieşi din rol!

 

Scena 6

 

ELENA se plimbă prin cameră fără noimă.

 

ELENA: Am iubit un bărbat mai mare ca mine cu 17 ani, puternic, tandru… O lume minunată închisă în el. Era pictor, un pictor fabulos. Trăiam de mai bine de şase luni împreună, în atelierul lui, într-o mansardă cu geamuri imense în acoperiş. Am rămas gravidă. Am fost atât de surprinsă de ce mi s-a întâmplat, încât n-am avut curajul să-i spun. Apoi m-am speriat. Mă gândeam că o să-mi ratez cariera, că o să ajung o mămică grăsuţă şi împovărată de griji. Biberoane şi pamperşi, iar eu voiam faimă şi aplauze. Scena mă atrăgea ca o obsesie. Nimic altceva… M-au planificat la chiuretaj dimineaţa. A fost îngrozitor. Am plecat din spital după câteva ore, dar nu ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc. Senzaţia de golire era dincolo de avortul făcut, eram golită în toată fiinţa mea. Îmi revenea în minte doar că în seara aia aveam spectacol şi încă unul important şi că trebuia să nu ratez. Dar nu mă putea aduna. Am bântuit pe străzi ore în şir. Într-un târziu mi-am luat inima în dinţi, am urcat sus, în atelier şi i-am spus că rămăsesem gravidă şi că eu am hotărât aşa, că am dat copilul afară. M-am trezit povestindu-i cum l-am văzut, că era băiat, că era o mogâldeaţă… Nu mi-a zis nimic. Era un om tăcut. A luat dintr-o debara un geamantan şi printr-un gest m-a invitat să-mi strâng lucrurile şi să o şterg. Mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă niciodată, şi asta pe un ton atât de rece, încât am îngheţat. Îmi doream să mă calce în picioare, să mă chinuie, să ţipe, să facă orice, dar să vorbească cu mine. Mi-am strâns câteva lucruri la întâmplare şi-am plecat fără să ne spunem vreo vorbă, fără să schiţăm vreun gest. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l strâng tare în braţe, să mă ia la pieptul lui când nu mai era nevoie de nici un cuvânt… Acum era doar un imens pustiu între noi… (Ridică valiza şi continuă să umble prin cameră.) Am mers pe jos până la teatru. Mai erau trei sferturi de oră până la începerea spectacolului. Foaierul se umplea, invitaţi unul şi unul: preşedintele, miniştri, gazetari, numai oameni importanţi. (Aprinde luminile la măsuţa de machiaj.) În cabina mea, am sperat că o să pot să plâng, că o să mă descarc. Mă uitam în oglindă şi nu reuşeam să mai înţeleg cine sunt. Şi totuşi… Încet-încet golul din mine se strângea, pielea înfrigurată se netezea, privirea de animal hăituit se estompa. Mă simţeam parcă mai plină de vitalitate… (Începe să se machieze, dar renunţă după puţin timp.) Nu aveam nevoie de nimic din afară, din interiorul meu venea o forţă proaspătă, o energie imensă mă cuprindea transfigurându-mă. (Îmbracă rochia de pe manechin.) Parcă pluteam. Aveam inima uşoară ca un porumbel. Eram din nou fecioară. Îmi venea să mă învârtesc în jurul soarelui, să cuceresc lumea! (La uşă bate cineva.) Era şi Dumnezeu pe acolo, pe undeva.

 

(Din Off se aude o voce.)

 

O VOCE: Ioana D’Arc, în scenă!… Ioana D’Arc, în scenă!

 

(ELENA se ridică de la măsuţa de machiaj, deschide uşa şi iese în fugă.)

 

 

 

Scena 7

 

Sufrageria, noaptea. Două lumini palide, una deasupra mesei, alta peste tabloul de pe perete. Dinu, îmbrăcat în ţinută de seară, stă la masă, amestecă un pachet de cărţi de joc şi priveşte către tablou, de unde se aude VOCEA, pe care o recunoaştem a fi tot a lui DINU.

 

VOCEA: Fii cinstit şi recunoaşte că am dreptate.

 

DINU: Eu nu sunt un om cinstit, sunt un om corect!

 

VOCEA: Las-o să creadă că am fost în sală.

 

DINU: Dar nici eu nu am fost!

 

VOCEA: Tu abia ce ai început să fii, nu te iluziona… (DINU aruncă două bancnote pe  masă şi împarte cărţi, lui şi pe partea cealaltă a mesei, înspre tablou.) În lumea ei lucrul sugerat are forţă mai mare decât evidenţa lui. Ce nu se vede e mai impotant decât ce se arată… Blind!

 

DINU: Merg şi eu… Iar te uiţi?! (Coboară mâna în care ţine cărţile sub nivelul mesei.) Nu mai trage cu ochiul, nu mai trage cu ochiul! Nu te poţi abţine să înşeli?!

 

VOCEA: Crede-mă, nu mă uitam în cărţile tale! Ce naiba, vorba mea e chitanţă! Fii abil, îţi repet mereu şi nu pricepi! Puterea nu e să ai bani mulţi, ci să arăţi lumii că poţi cheltui enorm. Ţi-am mai spus.

 

DINU: S-o mint spunându-i adevărul?… Câte vrei?

 

VOCEA: Prietene, în sfârşit, ai înţeles!… Toate… Te mai întreb o dată, că nu mi-ai răspuns: cum îmi stă?

 

DINU: Excelent!… (Ia pachetul şi aruncă trei cărţi spre celălalt capăt al mesei, iar lui îşi opreşte una.) Mie, una… Eşti impunător, domini camera.

 

VOCEA: Nu par cam scund?

 

DINU: Un pic prea lat în spate.

 

VOCEA: Gura e totuşi strâmbă. Fac un rictus oribil când vorbesc mai aprins. Aşa-i?

 

DINU: Mi s-a părut chiar că faci spume.

 

VOCEA: Pictor de doi lei! Nişte alcoolici cu toţii!

 

DINU: Plus o mie!…

 

VOCEA: Nu mai găseşti un duşman folositor pe lumea asta! Toţi, nişte amatori! Şi stau şi-ntr-o poziţie încordată, n-am o clipă de relaxare. Mia ta plus încă cinci. Ba nu, plus unşpe mii, ultimii bani!… E un chin să zâmbesc!

 

DINU: Sec! Ce ai?

 

VOCEA: Ful de valeţi! De data asta ţi-am tras-o!

 

DINU: Ful de dame! Eşti falit, amice!

 

VOCEA: Ce baftă chioră ai! N-am văzut aşa ceva! Incredibil! N-am văzut aşa ceva!… Mai vrei o zi?… O săptămână?… Cât vrei tu, dar împrumută-mă! Simt că se întoarce roata.

 

DINU: Şi o zi întragă poate fi prea lungă.

 

VOCEA: Ţi-e frică să nu înceapă să-ţi placă? Aşa slab eşti? Nu credeam că te sperie o femeie. Sau începe să-i placă ei?

 

DINU: Pentru ea sunt un personaj, unul din multele plăsmuite între pereţii ăştia. O poveste care să mobileze tăcerea, care să coloreze monotonia. Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi alta.

 

VOCEA: Te sperie că poţi deveni dependent? Că vrei să ţii mereu uşile închise?… Hai să mai facem o mână!

 

DINU: Nu poţi pierde chiar tot ce nu ai!

 

VOCEA: Dacă are cine să cumpere… Niciodată n-a fost unul mai credibil ca tine… Împrumută-mă cu o sută de mii şi fă cărţile!

 

DINU: Gata! (Se ridică în piciore.) Ajunge! (Lumina de pe tablou se stinge.) Ne-am jucat destul! (DINU a ajuns în dreptul mesei de machiaj care se luminează slab. În mână are un buchet de flori.) Sunt un om în carne şi oase? Orice bărbat care are o amantă este un om în carne şi oase. (Pune buchetul de flori pe masa de machiaj.) Sunt o închipuire?

 

 

 

Scena 8

 

Noapte. În dreptul ferestrei se desluşeşete cu greu silueta unui bărbat ce stă ghemuit pe un scaun. Parcă doarme. Pe un alt scaun, mult mai în întuneric, stă ELENA. Se descoperă privirii când îşi caută o altă poziţie, mai comodă.

 

ELENA: L-am omorât… Am omorât un om. (Se ridică şi se îndreaptă spre scaunul de la fereastră.) Nici nu am cui să spun, căci eşti mort… De ce nu simt nimic? Nici măcar o remuşcare? Nimic! Am tras un pui de somn liniştit. Fără remuşcări… Nu atât de liniştit ca al tău… Mă duc la Poliţie să le spun că te-am omorât. Or să mă închidă, dar nu-mi pasă. De ce stai la fereastră? Dacă te vede cineva şi crede că spionezi lumea? O să se sperie. Morţii se ascund. În beci, în grădină, în… baie. Nu e o idee rea. Cine vine poate crede că ai necesităţi fiziologice. Tu mai ai vreo necesitate? Morţii fac pipi?… Să te învelesc ca să nu te vadă lumea. Sau ca să nu-i vezi tu cum te privesc cu repulsie… (Ia o pânză şi acoperă trupul bărbatului.) Vrei în baie? Ştiam eu… (ELENA târâie până în baie scaunul pe care stă barbatul inert. Închide uşa şi trage cu urechea.) Nu mişcă. Nu face pipi. Înseamnă că e mort de-a binelea. Era sloi… Nici eu nu tremur. Nu-mi pasă! Femeile ascund ce nu cunosc. Dar eu îl cunosc bine, doar eu l-am omorât!… Ce bine e să fii singură acasă. Îţi închipui toată ziua tot felul de poveşti, tot felul de personaje. Cu unele, ălea mai credibile, poţi sta şi de vorbă. (ELENA dansează de una singură, murmurând un cântecel. În casă intră DINU. Se aşază pe scăunelul de la intrare. ELENA îi iese în întâmpinare.) Am omorât un om! Nu e formidabil?! Eu am fost capabilă de aşa ceva. Îţi dai seamă?! (DINU nu o bagă în seamă şi, enervat de insistenţa ei, iese din casă. ELENA încearcă să-l urmeze, dar uşa este încuiată.) Eu am făcut-o! Eu am făcut-o!… (Din baie iese DINU, îmbrăcat altfel. Auzindu-l, ELENA vine în fugă.) Am omorât un om! Nu sunt grozavă? Am reuşit să-l omor. I-am luat zilele. Nu i-am luat viaţa, că nu mă interesează viaţa lui. Ce să fac cu ea? Eu nu ştiu ce să fac cu a mea, darămite dacă m-aş pricopsi cu încă una… Eu am timp destul. Şi tu ai? El nu mai are, că nimic nu aparţine vieţii, ci timpului.

 

DINU: Încetează cu aiureala asta!

 

ELENA: Crede-mă, l-am omorât!

 

DINU: Termină, ţi-am spus! Crezi că trăieşti tot felul de lucruri care nu s-au petrecut. Încetează! Ţi se tot pare că trăieşti…

 

(Agasat, DINU intră înapoi în baie.)

 

ELENA: S-a întâmplat, s-a întâmplat cu adevărat!… Eu l-am omorât cu mâinile mele. (Din dormitor iese DINU, îmbrăcat altfel. ELENA aleargă spre el.) Am omorât un om! E adevărat! Am reuşit să-i iau zilele!

 

DINU: Vorbeşti prostii! Scuteşte-mă!

 

ELENA: Nu mă crezi? Vino să ţi-l arăt. L-am ascuns în baie. Ai să-mi dai dreptate. (Deschide uşa băii.) Te rog, convinge-te! (DINU face un pas în interiorul băii, aprinde lumina.) Să văd ce-o să mai zici acum?!

 

DINU: Nu e nimeni! Tot timpul ai senzaţia că ţi se întâmplă altceva decât trăieşti. Înceteză cu jocul ăsta!

 

ELENA: Dar eu nu mă joc! Eu cred! Tu, nu? Dacă mă faci să cred, eu…

 

Scena 9

 

Dimineaţa. ELENA şi DINU la micul dejun.

 

ELENA: Nu, întrebarea e „Ce caut eu în viaţa mea?”.

 

DINU: Prezenţa celorlalţi e lămurită, înţeleg.

 

ELENA: Înainte să mă mărit cu domnul soţul meu, prietenul tău, am trăit cu un pictor. L-am iubit, m-a iubit, fără nici o îndoială. Prezenţa mea, în viaţa mea, a făcut cioburi dragostea noastră.

 

DINU: Aşa e viaţa.

 

ELENA: Nu chiar, puţine lucruri aparţin vieţii, restul timpului.

 

DINU: Exagerezi.

 

ELENA: Viaţa e făcută din capitole, închizi o uşă, deschizi o alta.

 

DINU: De unde vorbele astea?

 

ELENA: Habar n-am, trebuie să le fi auzit la careva… Imediat după cioburi a apărut prietenul tău, marele politician… (DINU pare a fi căzut pe gânduri.) Mă mai urmăreşti?

 

DINU: Sunt ochi şi urechi.

 

ELENA: Ne-am căsătorit. Am acceptat captivitatea, cu toate că la început nu întrezăream dimensiunile ei. Mă orbea senzaţia că lumea politiciii e una mai puternică decât lumea teatrului, a spectacolului. Că acolo actorii joacă fără întrerupere, sângele nu e vopsea, zidurile nu sunt butaforie, viaţa e viaţă, iar moartea nu se repetă până iese credibilă. Cu timpul, depăşind plăcerea de a sta într-o colivie aurită, trăiesc pe rând toate căderile. Descopăr că iubirea nu e iubire, ci doar un schimb de replici bine regizat, că admiraţia celorlalţi e o mascaradă perfectă şi că noaptea înseamnă un pat gol. Descopăr toate butaforiile din jurul meu. Doar suferinţa e absolut autentică! Atunci, prezenţa celorlalţi devine o certitudine, iar voi nu sunteţi altceva decât cei care faceţi din mine o zi care a şi trecut!

 

DINU: Noi nu facem nimic… Şi pictorul?

 

ELENA: Cu el e altceva.

 

DINU: Nu este unul dintre noi, ăştia care?…

 

ELENA: Nu!

 

DINU: De ce?

 

ELENA: Eram măritată de cinci ani cu distinsul politician, câştigător de alegeri, pierzător la poker. Ţin minte perfect. A doua zi după petrecerea aniversară – o scenetă bine reprezentată şi bogat decorată – aşa a fost să fie, exact a doua zi, văd la ştiri cum celebrul pictor, fostul meu iubit, e dat afară cu scandal mare din atelier.

 

DINU: Nu înţeleg.

 

ELENA: Pe scurt: ajuns alcoolic, a pierdut tot. Îi plăcea să bea de când îl ştiu, dar nu mi l-aş fi putut închipui să ajungă în halul ăla. L-am căutat şi, cu toată discreţia, am aranjat să fie internat într-o clinică la dezalcoolizare. Mergeam să-l văd des şi parcă, încet-încet, începeam şi eu să revin la viaţă odată cu el. La câteva luni, domnul soţul meu mi-a făcut onoarea să vină acasă înainte de miezul nopţii, drept pentru care am cinat împreună şi ne-am uitat tâmp la televizor. Tăcere bleagă, plictiseală maximă. La un moment dat, înlemnesc! La actualităţi, o ştire despre marele politician: domnul soţul meu care a întins o mână de ajutor unui mare pictor aflat în suferinţă. L-a vizitat la ospiciu, aşa au spus în ştire şi crede-mă nu era internat în niciun ospiciu, i-a adus un şevalet, culori, pensule şi toate cele de pictat şi i-a oferit şi o sumă importantă ca să-i picteze un tablou. Domnul soţul meu era, încă o dată, un erou, un mecena, un suflet mare! Era cel mai tare! Ţin minte ca acum împietrisem, eram sloi, sângele îngheţase în mine. Am reuşit doar să întorc privirea spre el. Mi-a zâmbit superior şi fără nici o tresărire a murmurat: „E un mare talent! Merită.” N-am văzut niciodată un rânjet mai cinic. Marii actori se ratează în politică şi în vieţile noastre, domnule prieten.

 

DINU: Corect! Previzibil amicul meu, de asta şi pierde sistematic la cărţi.

 

ELENA: Povestea se încheie la câteva săptămâni după, când mă trezesc cu nişte lucrători trimişi de mecena-soţul-meu. Au venit şi au instalat asta. (Arată către tabloul de pe perete, care-l înfăţişează pe soţul ei.) Nici după ce au plecat nu m-am putut opri din tremurat. Frică, revoltă, neputinţă?… Nu ştiu. Seara, când a venit acasă, s-a oprit în mijlocul camerei admirând tabloul. M-a strigat şi mi-a spus: „Scumpa mea, cum s-a schimbat casa noastră!… E o operă de artă! Vezi câtă forţă degajă din atitudinea lui?” – vorbea despre el ca despre un altul şi asta mă scotea şi mai tare din minţi. „A reuşit şi m-a surprins în toată măreţia mea. Mare talent!… Când îţi mai vine să te mai gândeşti la el, o să mă vezi tot pe mine. Nu te bucuri?”

 

DINU: Îl recunosc, el e! Impecabil politician!

 

ELENA: Admiraţia reciprocă a lichelelor m-a înduioşat întotdeauna.

 

DINU: Ne măguleşti… Pictorul şi-a revenit?

 

ELENA: E legumă de-a binelea. A făcut un atac cerebral acum trei ani şi zace într-un cărucior cu rotile, cu ochii în gol. Habar n-are unde e, de ce, cine sunt cei din jurul lui. Se joacă cu plastilină colorată, când nu se uită pe fereastră… De fapt, am să te rog, dacă eşti de acord, ca ultimele ore din cele 24 să le petrecem pe drum. În fiecare duminică mă duc la el la prânz. Mâncăm împreună şi eu îi spun poveşti. El frământă plastilina şi din când în când priveşte în jur, murmurând cuvinte de neînţeles. Uneori am senzaţia că surâde. Poate mi se pare mie. E singurul lucru la care are o reacţie. Duminică de duminică, la ora prânzului devine agitat, aşteaptă şi el ceva. Niciodată nu mă recunoaşte. O ciudăţenie pe care nici doctorul nu şi-o explică. O taină.

 

DINU: Te duci de ani buni la un om care nu ştie cine eşti?

 

ELENA: E adevărat că el nu ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este el… Mergem?

 

(ELENA se ridică de la masă.)

 

DINU: Ai visat ceva azi-noapte?

 

ELENA: Da, dar nu că jucam poker. Am glumit. Habar n-am jocul ăsta. Am visat o crimă… Mă duc să mă înbrac. (În drum spre dormitor vede buchetul de flori.) De unde or fi apărut?… Vin imediat!

 

(ELENA intră în dormitor.)

 

DINU: Dar ultimele 24 de ore, aproape… Ai simţit vreo diferenţă?

 

 

 

Scena 10

 

Camera e goală. Din dormitor iese ELENA îmbrăcată de stradă. Se aranjează ca de plecare.

 

ELENA: Dinu!… Dinu!… (Constată absenţa lui DINU. Face un tur al camerei, bate în uşa de la baie şi,neprimind răspuns, o deschide: nimeni. Merge în holul de la intrare şi vede că au dispărut hainele de pe scăunel, cele cu care venise îmbrăcat DINU. În schimb, pe un umeraş sunt puse hainele pe care le-a purtat, împrumutate de la soţul ei. Revine în sufragerie. Este dezorientată. În dreptul măsuţei de machiaj priveşte fotografiile, ia buchetul de flori şi valiza cea veche şi se îndreaptă spre ieşire. Deschide uşa de la intrarea casei, dar nu păşeşte în afară, ci se aşază pe scăunel, cu geamantanul lângă ea. Priveşte când prin uşa întredeschisă înspre afară, când spre interiorul casei.) Când ştii exact ce vrei să faci, nu laşi loc miracolelor.

 

(Se ridică brusc în picioare, ca şi cum ar fi decis.)

 

 CORTINA

 

 

 

Oct 23

Aug 28

pictura lui Dorin Coltofeanu

Privind tablourile lui Dorin Coltofeanu descoperi că nu te afli în faţa unor spaţii care spun o istorie, ci că pătrunzi într-un timp care şopteşte o poveste. Prima senzaţie e de mister fluid ce te absoarbe. Devii martorul unei taine, nimeni nu te opreşte să tragi cu ochiul, nimeni nu-ţi refuză dorinţa de a cunoaşte, de a vorbi despre tăcere. În jurul tău, obiectele încep a murmura uşor. Personaje cu preocupări stranii îşi continuă drumul, prefăcându-se că nu exişti, pentru a nu te tulbura. Altele, încremenite, te aşteaptă să li te alături pentru a fi martori la ceva esenţial care stă să vină. N-ai întârziat prea mult, vezi asta în blândeţea privirilor şi seninul feţelor, în absenţa oricărei crispări. Te simţi acolo parcă dintotdeauna. Nimeni nu mai are nevoie de cuvinte.

E o vrajă transparentă prin aburul căreia începi să desluşeşti, „ca prin ghicitură”, lumea de dincolo de aparenţe. Când descoperi că lumina vine din interior, făcând materia fosforescentă, poţi să închizi ochii, să se facă şi noapte şi tot vei vedea, ca într-un vis premonitoriu. Relicve marine sau panere pline cu peşti fac aerul sărat şi transformă furtuna într-o amintire de demult. E tihnă, iar gândurile nu mai aleargă aiurea. Şi totuşi lumea e plină de ghiduşii. Dacă vrei, poţi să te şi joci. Sigur vei surâde măcar. Nimic nu te împiedică să fii muzicant, rege dansând, portret cunoscut, sfânt, sau poţi doar privi acoperişuri, păduri, ardezii, fructe, animale, râşniţe, flori, ruine, gramofoane, scaune cu roată, o roată care te duce la vale, dincolo de orizont. Poţi fi din nou un ou. Sau biserică.

O contradicţie răzbate permanent, ca un zgomot de fond. Tensiune subtilă născută între neculoarea spaţiilor, a profunzimilor şi radiaţia personajelor, a obiectelor contemplate. Între purtător de viaţă şi inert. Între ce semnifică şi ce nu şi-a găsit încă un sens. Povestea pictorului nu e spusă, nu e relatată, ci e rostită tocmai pentru că se referă la ceea ce are rost. Imaginile fragile respiră din diafanul bizantin, sugerând fragilitate şi nostalgie, dar cel mai adesea linişte pătrunzătoare, aproape isihastă. Cronos e ignorat, Kayros e timpul prezent, timpul prielnic acestei întâlniri, care ţi se oferă ca o împlinire. Trăieşti în tablourile lui Coltofeanu o experienţă mistică, un timp liturgic ce pare, dar nu e vis.



 

 

DORIN COLTOFEANU : 

Născut la 20 august 1950 în Întorsura Buzăului, jud. Covasna

Studii

1969        A absolvit Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov

1979        A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“

Începând cu 1979 participă la majoritatea expoziţiilor organizate de Uniunea Artiştilor Plastici

Expoziţii personale – selecţie

1986        Academia di Romania, Roma, Italia

1995        Galeria Simeza, Bucureşti

1998        Galeria Orizont, Bucureşti

1999        Casa de cultură „Friedrich Schiller“, Bucureşti

2002        Galeria Simeza, Bucureşti

2005        Galeria Etalon, Râmnicu Vâlcea

2006        Institutul Cultural Român, Tel Aviv, Israel

2007        Turn BRD, Bucureşti

Expoziţii de grup în străinătate – selecţie

1994        The Marlowe Theatre, Canterbury, UK

1996         Farrera, Spania

1998         Val d’Aneu, Spania

1999         Sort, Spania

2001         Stockholm, Suedia

2002         Sodertalje, Suedia

2005         Viena, Austria; Belgrad, Serbia; Bruxelles, Belgia

2006         Kiev, Ucraina; Sankt Petersburg, Moscova, Rusia

2007         Sankt Petersburg, Moscova, Karaganda; Alma-Ata, Astana, Bişkek, Sverdlovsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk, Habarovsk, Vladivostok, Rusia

2007         UNESCO, Paris, Franţa

Expoziţii internaţionale – selecţie

2009                    Ankara, Turcia

Vânzări la casele de licitaţie specializate

Ultimii ani îi aduc tablourile în atenţia colecţionarilor de artă, lucrările sale vânzându-se cu sume record.

 

Mar 25

Indignati-va!Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

Pe fondul unei ineficienţe sistematice a guvernării proliferează inechitatea şi injustiţia socială. Sărăcia s-a extins, mărind prăpastia dintre cei bogaţi/îmbogăţiţi şi cei săraci/sărăciţi. Ultimii ani au exacerbat indiferentismul şi individualismul. Suntem împinşi să trăim din ce în ce mai mult ca prădători solitari, pentru care celălalt e mai degrabă un duşman, numit concurent pentru a legitima efortul de a-l distruge. „Fraternitate” este un concept demonizat de o sintagmă perfidă, „interesul naţional”. O naţiune se construieşte prin fraternizarea cetăţenilor în propriul interes. În absenţa acestuia, interesul naţional se reduce la interesul lacom al puterii politice, devenite proprietară a statului. Preocuparea puterii politice faţă de cetăţeni  se rezumă la a le impune „solidaritatea” cu jefuitorii, pentru propria lor jefuire. Sesizând înşelăciunea, oamenii s-au ataşat şi mai mult de „interesul privat”, pentru simplul motiv că e singurul realist şi nepervertibil. Statul social, adică statul naţiunii, este abandonat şi înlocuit cu statul captiv, slujbaş al deţinătorilor puterii politice. Semnalul abandonării a fost dat de însuşi preşedintele României, atunci când a decis că „statul român nu mai poate fi responsabil pentru toţi cetăţenii săi”. Statul este deja şi se doreşte a fi şi în continuare responsabil doar pentru elita partidului de guvernământ. Ne-am indignat?

Şi indignarea a fost tranzacţionată uneori. Predispoziţia de a negustori orice, chiar adevăruri şi libertăţi, le-a adus unora un mic avantaj personal, contribuind la triumful naţional de a fi supravieţuit împreună. Fiecare după posibilităţile sale de a se fi asociat puterii a beneficiat măcar o vreme de jefuirea şi umilirea altora. Practică veche la români, de ce ne-am indigna?

Pe de o parte, guvernanţii fac tot posibilul ca statul să preia controlul asupra justiţiei, a partidelor şi a sindicatelor, a economiei prin fondurile de pensii şi de sănătate, a presei. Pe de altă parte, statul se debarasează de responsabilităţile faţă de propriii cetăţeni, generând precaritate nu doar în învăţământ, sănătate şi cultură, în justiţie şi securitate personală, dar şi în instituţiile supravieţuirii: locurile de muncă, salariile, pensiile şi alte venituri din muncă, preţurile bunurilor esenţiale – de la hrană la locuinţă şi energie. Deciziile guvernului de a impune taxe şi impozite mai mari cetăţenilor, faţă de care nu se consideră responsabil, nu conduc la asumarea unor responsabilităţi mai mari faţă de contribuabil, ci la răsplătirea pe măsură a clientelei politice. Politica a fost privatizată în beneficiul unei grupări organizate după reguli mafiote, cu „soldaţi”, „naşi” şi „capo di tutti capi”, şi doar asasinarea ad litteram este înlocuită de umilirea publică a adversarilor, prin campanii de presă sau prin spectacole cu „mascaţi”. Cât de mare ne e indignarea faţă de toate acestea?

Individualismul a fost supralicitat şi politica de dezbinare naţională şi socială a devenit instrumentul preferat de guvernare. Idealurile unei ţări sunt doar citite pe fugă la adunările publice cu ocazia diferitelor comemorări care s-au transformat pentru politicieni în bune prilejuri de a se lupta cu adversarii, de a mai măguli populaţia şi de a mai face niscaiva promisiuni. Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze în locul nostru.

Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne ridice din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată.

Un mare cutremur sau o inundaţie reprezintă un viitor indezirabil, în faţa căruia te resemnezi sau din calea căruia fugi, evitându-l. Dar un viitor al sărăciei, al înapoierii, al umilinţei şi al lipsei de putere,  proiectat de actuala guvernare, este un viitor în faţa căruia trebuie să te indignezi, respingându-l. Respingându-l, se deschide larg uşa unui orizont alternativ, unor opţiuni devenite posibile, unei răscruci. Să vedem în răscrucea la care ne aflăm posibilitatea de a stabili obiective clare pentru dezvoltarea economică şi socială, un nou proiect de societate care să pună capăt subdezvoltării, căci instrumentele dezvoltării nu sunt altele decât rutinele europene care oricum se cer respectate. Atunci modernizarea statului va fi o consecinţă implicită şi nu doar un efort impus inadecvabil. Pentru toate acestea e nevoie la început de indignare, de ieşirea din letargia supunerii sub vremuri. E nevoie ca şi ceilalţi intelectuali să devină vocali, nu doar cei care au trădat înrolându-se în solda puterii pentru a o cauţiona şi pentru a ţine în amorţire masele ce priveau spre ei aşteptând în zadar un semn de indignare care să-i mobilizeze.

Trădările cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta impostură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul amoral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?

Cel mai adesea românul a înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor. Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente. Trăim într-o Românie ce se descompune zilnic, captivi neputinţei induse. Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă! ne îndeamnă la o „insurecţie paşnică”, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

(extras din Cuvânt înainte la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)

logoindignati-va2

Nov 10

jf2

Literatura pentru adolescenţi păstrează doze mari din anestezicul cu care poveştile copilăriei paralizează cruzimea realităţii şi durerea ce ar putea să o inducă. Romanele pentru juniori vestesc, de cele mai multe ori, o lume frumoasă sau doar fabuloasă, în care se poate trăi până la adânci bătrâneţi şi unde Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene au toate şansele să-şi împlinească visurile şi iubirile. Mai de curând, anunţă o lume în care nu puterea cunoaşterii, ci a magiei face din orice tânăr un învingător, un erou adulat. Puţine au fost cărţile ce au înfăţişat poveşti crude, cu adulţi nemachiaţi şi victime pe care nu e dispus nimeni să le salveze. Citind Jocurile Foamei m-am dus cu gândul la Mizerabilii, la Marile Speranţe. Aceast prim roman al trilogiei Suzannei Collins păstrează sinceritatea despre lume, văzând în cititorul imberb puiul de adult căruia trebuie să-i spui adevărul, nicidecum „basme”, spre a-l pregăti pentru ce va avea să trăiască.

Relatând despre existenţa în Panem – rămăşiţă a falnicelor SUA devastate de un cataclism atomic, Jocurile Foamei revigorează ideea unui imperiu decadent ce aplică metoda antică de guvernare panem et circenses. Cartea este un „elogiu” adus televiziunii ca extensie a vieţii. Este „dovada” supravegherii permanente a omului care a cedat puterea deciziei personale către mediile virtuale. Asemenea unui scenariu de film, povestea se dezvoltă ca o posibilă variantă de viitor. De fapt, relatând despre un „mâine”, eroina rosteşte, scrâşnind din dinţi, întâmplări despre „astăzi”, naturaleţea povestirii mascând revolta juvenilă.

Modelul luptei dintre gladiatori este ridicat prin Jocurile Foamei la rangul de înfruntare naţională. Despre arenă aflăm că este virtuală şi fără hotare, schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de strategii/regizorii jocului televizat pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire. În acest colosal reality-show miza este viaţa, eliminarea din joc survenind odată cu moartea concurentului. Uciderea adversarilor este raţiunea competiţiei, dar ca să „performeze” trebuie ca fiecare „tribut” să supravieţuiască foamei care devastează trupul şi conştiinţa şi-i face inapţi să omoare. Pentru cei mai mulţi dintre combatanţi obsesia foamei este zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi. Antrenamentul cotidian al stomacului gol dublat de o voracitate bine educată şi de inteligenţa celui care speculează la maximum cel mai mic avantaj dau şanse la a termina viu şi singur întrecerea. Acest terifiant spectacol de televiziune marchează ritmologia anuală a federaţiei Panem şi are ca public naţiunea întreagă pentru care unica libertate rămasă e cea de  telespectator captiv. Durerea celuilalt, sângele scurs pe ecran, detaliul suferinţei sunt răsplata pentru cetăţeanul-telespectator.

Cine a avut curiozitatea, dacă nu chiar mania, de a se juca pe computer înţelege bine noţiunea de „joc de strategie” în care abilitatea de a supravieţui stă în primul rând în arta de a drămui şi spori „resursele”. Miza este viaţa personajului. Obiectivul, moartea „celuilalt”. Trăim astăzi în plan virtual ce am putea trăi mâine în realitate şi asta ne dă fiori. Niciodată hrana nu a ajuns omenirii, dintotdeauna omul va ucide alt om pentru a o dobândi. Pare să se închidă cercul pe care primitivul l-a început luptând pentru ce avea să numească mai târziu „civilizaţie” şi care îl va şi înfrânge. Golemul din noi pândeşte şi nu e deloc mai puţin feroce, ar putea fi morala. Rafinamentul civilizaţiei face diferenţa într-un singur sens: lupta bestială determinată de foame şi instinctul criminal ajung competiţie televizată, generează sponsori şi pun la bătaie sume uriaşe la casele de pariuri. Ratingul e măsura trăirii emoţionale a cetăţeanului exemplar.

Candoarea cu care Catniss – eroina principală – povesteşte se risipeşte pe măsura transformării ei. Puştoaica sălbatică ce-şi vâna şi culegea hrana din pădurea de dincolo de sârma ghimpată se metamorfozează în femeia ce-şi manipulează primele sentimente de iubire, devenind o autentică vedetă de televiziune. Îşi pierde virginitatea sufletească rămânând doar o fecioară antrenată în lupta cu foamea, învingătoare în faţa morţii. Adolescenta reface prematur pervertirile adulţilor ce-şi consumă la televizor mai întâi viaţa materială, iar apoi sentimentele şi dorinţele. Confirmarea prin altcineva, prin omul iubit, este înlocuită de confirmarea de a fi apărut le televizor. Eroi sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă.

N-aş recomanda această carte celor care ţin la inocenţa copilăriei, le-o va face ţăndări.

http://www.nemira.ro/nemira-junior/jocurile-foamei–1316