Norii mei

Motto: Scopul scuză mijloacele? E posibil. Dar ce anume scuză scopul? La această întrebare, pe care gîndirea istorică a lăsat-o fără răspuns, revolta răspunde: mijloacele!

Albert Camus – Omul revoltat

 

Tatăl meu e cel mai mare ziarist din lume! Pe bune! Scrie la cele mai importante ziare online și la revistele cele mai tari. Serios! Dacă vreți, vă dau adresele lor de internet și link-uri la articolele lui. Toate au un succes extraordinar! Culmea e că publică și la ziare din ălea vechi, pe hârtie, sau, cum le spune el: „presă adevărată!”. Tata crede că tot ce e pe hârtie, cărți și ziare, e mai adevărat decât ce e pe tabletă sau pe calculator. Vorba bunicii: „Subiectiv!”, adică să ai o părere, așa, mai specială, pe care nu trebuie neapărat s-o iei în seamă. Eu o iau în serios și mă mai gândesc ce-a vrut el să spună, că tata tot ce spune, spune cu rost. Și când e „subiectiv”, e mai altfel decât toți. Tata e cel mai deștept om din lume și e și talentat ca nimeni altul!

În fine… Problema e că tata este comentator politic… Nici asta nu prea am priceput ce-i aia, iar pe el mi-a fost așa, nu știu cum, să-l întreb. Cum adică să-ntrebi un comentator politic ce e aia un comentator politic?! Așa că am întrebat-o pe doamna învățătoare ce-i aia „politică”. Mi-a dat un răspuns de doamnă învățătoare care n-are chef: „Ceva de care nu scapă nimeni”. Adică? – am insistat eu. „Adică e ceea ce fac oamenii pe care-i alegem noi, ca să ne fie bine, și ei reușesc doar să le fie lor bine”. Răspuns de doamnă educatoare căreia nu-i ajunge salariul! – așa am auzit-o pe mama spunând odată despre doamna când doamna se văita că nu știu ce nu se poate, că n-are fonduri. Ce-i aia „fonduri”? Mama, cum e ea foarte clară, mi-a spus că fonduri egal bani pe care de regulă nu-i ai. Hai că-i simplu! Deci despre treaba cu „politica” a rămas să mai întreb și să mai caut pe net. Am dat pe Google și… horror! Pagini întregi despre, că nu mai știam pe care să mă uit. Așa că am început să mă uit la televizor, atunci când este tata invitat la talk-show-uri. Da, tatăl meu e invitat la toate talk-show-urile din lume, la cele mai mari și mai „influente”, că am auzit tot la tata când zicea că la nu știu care nu se duce că nu e „de impact”, că nu e „influent”. Hai că-i ușor ce-i aia „de impact” și „influent”. Nu mai pierd timpul să explic.

Deci am început să mă uit la emisiuni politice. Mama, văzându-mă cu ochii în ecran, mi-a zis:

- Ai schimbat desenele animate? Îți plac mai mult maimuțoii ăștia?

 M-am prins pe loc că făcea mișto. Ce? Am voie să zic „mișto”! Și la școală doamna a zis „ce tip mișto”, când a fost tata să mă ia într-o zi când mama n-a putut să vină. Am auzit-o eu când îi șoptea celeilalte doamne, dar tata n-a auzit-o că era nervos că mama l-a pus la „corvoadă”. Ce-i aia „corvoadă”? Nici să le explic eu pe toate, acum! Mai căutați și voi în dicționar, mai dați un search, ce naiba!

Dar doamna avea dreptate, tata e un tip mișto. La televizor toată lumea din televizor se uită în gura lui. Așa e expresia! „A se uita în gura cuiva” nu înseamnă a-i vedea dinții și nici măselele, ci a fi atent la ce vorbește. La dinți și măsele se uită stomatologul, rețineți acest cuvânt, care înseamnă nenea dințarul. E simplu! Chiar toate trebuie să le explic eu?!… Și zicea un nene din televizor că tata e și foarte rău, că e „necruțător” cu politicienii. Mințea! Tata e un om așa de bun! „Necruțător”, am văzut eu într-un film, era unul care le lua viața unor indieni. Horror! Tata nu le ia viața politicienilor, doar vorbește și scrie despre ei. Când scrii despre cineva nu-i iei viața. Corect?! Spuneți-mi mie cine de pe strada noastră o mai hrănește pe Cuțica, cățelușa fără stăpân? Cine a salvat un porumbel din ghearele lui Motănescu, cotoiul doamnei da la parter?!… Și știți câte exemple pot da că tata e cel mai bun om din lume? Multe! Dacă le-ați scrie pe hârtie ar avea atât de multe cifre, că o să mă întrebați pe mine cum se citește numărul, iar eu nu sunt decât într-a-ntâia și nu știu matematică de om mare. Aritmetică, da. Știu să adun, să număr, dar n-am și eu decât două mâini, ca toți oamenii, de unde mai mult de zece degete?!

Deci de la televizor n-am priceput mare lucru și m-am uitat cu multă încăpățânare. Toată lumea știe ce-i aia „încăpățânare”, trec mai departe. Așa că n-am avut ce face și a trebuit să-l întreb pe tata. L-am luat pe ocolite, că pe oamenii mari, dacă-i iei direct, se sperie. Nu știu unde au făcut ei școala, dar au învățat mai mult să nu răspundă. Și la școală, e clar, doamna învățătoare ne dă ordine precise. Ce e aia „ordine”? Asta am să explic, tare m-a preocupat chestia și am stat zile întregi pe net până am priceput. „Ordine” e ce trebuie făcut și nu se comentează. Obligatoriu! La armată nu se vorbește, ci se dau ordine. Nu știați? Dar la școală nu e la armată! Cum adică: „Desenați!”, „Acum să se arate că…!”, „Memorați, învățați pe de rost…!”. Și eu când îmi mai închipui? Când mă mai mir de ce descopăr?! Asta nu mai pricep, dar, când o să înțeleg, jur să explic la toată lumea. Sper să nu înțeleg prea târziu și să ajung om mare, că atunci o să-mi fie indiferent, i-am văzut eu pe oamenii mari, nu le mai pasă de nimic… Așa mă pasează toți adulții: „Lasă că pricepi tu când vei crește mare”. Serios?! Adică să stau eu cumințel și să aștept așa, fără să pun întrebări, fără să mă minunez, fără să… Ce lume au inventat și adulții ăștia!

Deci l-am luat pe ocolite și l-am întrebat:

- Tata, cine a fost Machiavelli? – să vadă și el că nu sunt zero în ale politicii, că putem discuta la nivel înalt… Termenii ăștia, „nu sunt zero în ale politicii” și „discuții la nivel înalt”, i-am auzit spuși la televizor de oamenii ăia despre care se zice că sunt politicieni. La început am crezut că Machiavelli trebuie să fie ca și tata, un comentator politic. Când am aflat că nenea Machiavelli a trăit pe vremea când nu erau televizoare, mi-am dat seama că lui trebuie să-i fi fost mai ușor decât lui tata, el nu trebuia să-i certe în direct pe politicieni și să se enerveze mereu. Nenea Machiavelli trebuie să fi fost tare liniștit, pe vremea aia oamenii, dacă n-aveau la ce uita, vorbeau între ei și înțelegeau mai repede. După ce s-a inventat televizorul și oamenii nu mai vorbesc unul cu altul și așteaptă totul de la ecran, a trebuit să vină politicienii să spună tot felul de lucruri neadevărate –  n-am spus minciuni, că nu e voie să spui despre alții că sunt mincinoși, n-ai tu de unde să știi! – așa ne-a învățat doamna educatoare. Și tot din cauza televizorului a trebuit tata să vină pe ecran și să-i contrazică pe politicieni, ca să înțeleagă ceva oamenii. Dar tata zice că de pomană își răcește el gura – ce expresie! – că oamenii tot nu pricep nimic. De fapt, tata spune că oamenii „nu bagă la cap”, dar eu cred că expresia asta nu-i chiar corectă, că în cap nu poți să bagi niște vorbe spuse la televizor. Dar poate că știe tata ce știe și iar o s-o aflu și p-asta când o să cresc mare. În fine, după ce am pronunțat „Machiavelli” tata m-a privit pe sub sprâncene și mi-a răspuns sec:

- Un șmecher!

Aoleu! Tata să zică așa ceva despre un nene?! Asta înseamnă că tata e rău, așa cum ziceau despre el la televizor?… Dar imediat s-a corectat și mi-a spus:

- Ăla care a sintetizat istoria omenirii.

„Sintetizat”?… „Istoria omenirii?”… Ca să fiu sigur l-am întrebat ce-i aia „sintetizat”. Vă zic și vouă: să spui foarte pe scurt, dar foarte, foarte pe scurt ceva foarte, foarte lung și mare. Hai că-i simplu, eu am priceput din prima. Ca să vadă c-am înțeles am confirmat:

- Îhm!

Și tata a continuat:

- Machiavelli a zis „scopul scuză mijloacele” și toată lumea s-a luat după el. Adică s-a luat și mai tare, pentru că și până atunci tot așa a funcționat.

Ei, aici mi s-a cam înfundat. „A se înfunda” nu e chiar ca la chiuvetă când nu se mai scurge apa, dar pe aproape, adică nu mai înțelegeam nimic. Și a continuat:

- Asta li s-a părut multora esența politicii.

- Adică?

- Sub semnul ei a stat toată istoria.

Ceață totală în mintea mea! Vreau să spun, cum zice mama când tata îi explică de ce cresc prețurile, că n-am priceput nimic. Și când zic „nimic”, spun nimic-nimic! Noroc că tata și-a băgat la loc nasul în laptop, scria unul dintre articolele alea ale lui, care apar în cele mai mari ziare, așa că am fugit la computerul meu și am dat search. Mi-a luat ceva, dar m-am lămurit. M-am întors și l-am întrebat în continuarea discuției noastre de nivel înalt:

- Tata, dar de ce toată lumea se conduce după vorbele astea a lui Machiavelli?

Fără să se întoarcă, mi-a răspuns:

- Tu n-ai ce face?!

Recunosc, așa e tata uneori, dar are o scuză, vorba lui Machiavelli, e nervos că vrea să scrie articole politice la cele mai tari ziare din lume și, pe deasupra, trebuie să meargă și la cele mai influente talk-show-uri de pe planetă. Adică, scopul scuză mijloacele! Numai că astea nu sunt mijloace de a vorbi cu fiul lui, care e încă mic și vrea să înțeleagă chestii. Corect?!

Nu mă pot supăra pe tata. Sunt convins că are motive să fie așa și atunci când mie mi se pare că nu e bine să fie așa. De aceea, am trecut peste „Tu n-ai ce face?!” și l-am întrebat:

- Domnul Machiavelli a avut copii?

- Habar n-am. Dar știi că mi-ai dat o idee ce titlu să pun?! E cel mai tare articol pe care l-am scris vreodată – și s-a apucat să scrie din nou ca și cum „habar n-am” e un răspuns.

Tata să zică „habar n-am”?! Stimați telespectatori, vorba lui când e pe ecran, așa ceva nu s-a văzut! Tata, care le știe pe toate?! Cred că, de fapt, n-a vrut să-mi spună. Aici semăn cu tata: înțeleg totul, să zicem aproape totul, dar scriu cu greșeli. Am o scuză… Am fugit din nou la net și dă-i căutare. Am răscolit ce-am răscolit, dar nu am găsit dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Nu-mi rămânea decât să aflu prin deducție. „Deducție” înseamnă să-ți pui mintea la treabă și să afli ceva din altceva. Hai că nu-i greu! Eu am priceput imediat când mama mi-a zis: „Deduc că nu ți-ai făcut temele…”. Logic, evident! Păi, când iei patru la aritmetică, e la mintea cocoșului – ce-mi place expresia asta! Poți să spui și „la mintea găinii”, presupun, dacă e vorba de o fată – că nu ți-ai făcut temele. Că dacă ți le-ai fi făcut luai opt, luai nouă, luai zece, oricât de greu de cap ai fi – ce-mi place și asta, o știu de la tata când i-a zis-o unui nene politician la televizor. Nu e jignitoare, că tata nu poate să jignească pe cineva, așa c-o folosesc și eu. O să-i spun eu doamnei învățătoare că e grea de cap, că nu pricepe că pe noi, copiii, ne interesează mai mult să descoperim lucrurile, să ne jucăm, decât să ne spună ea că cică ar exita. Și nici să stăm cu mâinile la spate! Doamnă profesoară, doar ce aflu eu, eu cu ochii mei, cu mintea mea, cu sufletul meu… – chestiile astea le știu de la bunicul, el le are cu vorbele potrivite, că a fost poet. Zău, a fost poet! Dar tata nu l-a moștenit și ăsta e motiv de ceartă mereu, duminica, la masa de prânz, tata cu tatăl lui. În fine, eu o s-o dau pe spate – ce tare e și asta! – pe doamna educatoare cu vorbele astea potrivite. Și colegii o să se uite în gura mea ca la unul de la televizor! Dar să revenim la deducție. M-am apucat să deduc și să tot deduc doar-doar oi afla dacă domnul Machiavelli a avut sau nu copii. Păi ce știu eu despre dânsul?… Câteva chestii, dar lucrul cel mai important se pare că e faptul c-a spus că „Scopul scuză mijloacele”. Atunci, să analizăm, stimați telespectatori, ce-a spus împricinatul – tot de la tata și vorba asta!

Greu… Greu… Cum o dau, cum o întorc – frumoasă și expresia asta, e ușor de înțeles că e plastică. „Plastică” se știe ce înseamnă, cred – deci cum o dau, cum o întorc, deducția nu-mi venea. Atunci, am luat exemple din viața reală, că așa m-a învățat bunicul: „Băiete, când nu pricepi ceva, gândește-te la ceva echivalent – <echivalent> înseamnă asemănător – și judecă după exemple din viața reală”. V-am spus, bunicul a fost poet și, pe deasupra, se pricepe și la viața reală. Și poetul e cel mai mare înțelept. Tot ce nu pot să explice inginerii, profesorii, oamenii de știință, poate poetul. Cele mai bune definiții la lucrurile de pe lumea asta le găsești în poezii. Zău! Bunicul zice că oamenii nu mai citesc poezii și de-asta s-au prostit. Ei, poeților li se permite să spună și ce nu convine. Cui îi convine să-l facă prost bunicul?! O ști el ceva, iar eu o să aflu când o să cresc mare. M-am cam săturat de placa asta!… Așa că am început să mă gândesc la lucruri concrete. La când am întâlnit eu „scopuri” și „mijloace”. N-a durat mult și mi-am amintit cum a ajuns Dan șeful clasei, în locul meu, că nici nu m-am așteptat la așa o nedreptate. După ce doamna ne-a spus că ne lasă trei zile să ne gândim cine vrem să ne fie șef, Dan a venit zi de zi cu cutii de bomboane, cu ghiozdanul plin de sandvișuri și cine a vrut a vorbit de pe telefonul lui mobil oricât. Scopul… Mijloacele… Pe el l-au ales. Doar că Andrei și cu Paul, care sunt niște șmecheri ce n-ați văzut – dacă tata a folosit cuvântul ăsta, îl folosesc și eu –, îl amenință de atunci pe Dan că dacă nu le aduce zilnic ceva bun n-o să-l mai voteze, așa că șeful clasei cară zilnic și tremură de frică… Iar copiii tot de mine ascultă, chiar dacă oficial nu sunt eu șeful. Da… Din exemplul ăsta din realitate trag concluzia că domnul Machiavelli nu prea a știut cum e să fii ascultat de ceilalți copii. N-am ce deduce. Altceva… Mi-am amintit de tot felul de întâmplări asemănătoare și cam toate aveau ceva strâmb. La început părea că treaba va merge cu scopul ăla bun prin mijloace care nu sunt ok, dar, dacă erai mai atent sau aveai mai multă răbdare, îți dădeai seama că într-un târziu mai rău se întâmpla decât dacă nu s-ar fi ales mijlocul ăla nașpa. M-am cam încurcat în explicații, dar înțelegeți voi, iar, dacă nu înțelegeți din prima, faceți cum m-a învățat bunicul, gândiți-vă la lucruri întâmplate și o să vedeți că, de câte ori oamenii au ales un mijloc greșit pentru un scop bun, lucrurile au ieșit prost. Hai c-am zis-o trăznet! L-oi fi moștenit pe bunicul și am talent de poet. Dar sigur îl moștenesc și pe tata, pentru că mă preocupă lumea din jurul meu, adică nu-mi e indiferentă – asta zice el despre ziariști că sunt, ăia adevărați, niște oameni cărora le pasă. Și asta suna tot așa, ca la bunicul, se vede că tata e fiul lui bunicul, oricât s-ar certa ei pe tema asta.

L-am sunat pe bunicul și l-am rugat să-mi spună ce crede el, că el e poet și știe cel mai bine. Nu pot să repet ce-a fost la gura lui! – vorba bunicii. Concluzia lui a fost că tot răul din lume a venit de la faptul că oamenii trăiesc după vorbele astea ale lui nenea Machiavelli. După ce am închis cu bunicul, am umblat pe net toată ziua și numai cu deducțiile și cu poezii m-am preocupat, așa că tata a scăpat de întrebările mele. Oricum, tot timpul ăsta și el a stat numai în laptop și a scris. Seara a plecat la un talk-show, dar a lăsat lângă computer articolul printat. Așa că am rămas cu ochii țintuiți pe prima pagină unde scrie titlul: „Scopul scuză mijloacele”. Dacă tatăl meu a pus titlul ăsta înseamnă că și el e convins de vorbele lui Machivelli? Nu pot să cred! Tatăl meu nu poate să creadă așa ceva! Ar însemna că tata nu seamănă cu bunicul… Trebuie să fie o eroare, o greșeală! Da, trebuie că e o greșeală de tipar, cum spune tata atunci când într-o carte sau într-un ziar ceva nu e corect. Din grabă sau din obișnuință, tata a omis un cuvânt. Titlul corect, pe care a vrut să-l scrie, este altul. Doar îl cunosc pe tata! Atunci, tata seamănă cu mine, înțelege bine, dar scrie uneori cu greșeli. Și, ca să-i dau o mână de ajutor, am luat un pix și am adăugat între „scopul” și „scuză”, un pic deasupra lor, cuvântul „NU” care lipsea. Așadar, stimați telespectatori, nu uitați:

- Scopul NU scuză mijloacele!

(din seria Basme spuse de copii părinților)